ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3623/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: N.G. a chemat în judecată S.C. A.L. S.A.

pentru a fi obligată să-i plătească suma de 2.001.000.000 lei ca daune morale din care 1.500.000.000 lei pentu titlul de pe prima pagină a cotidianului cu același nume respectiv „Grupul școlar Ștefănești, o rușine a învățământului argeșan”, „Șpagă pentru director”, titlu prin care i se imputa comiterea infracțiunii de luare de mită și 501.000.000 lei daune morale pentru acuzațiile ce i-au fost aduse în articolul publicat în pagina 5 a cotidianului din 28 martie 2001. În motivarea acțiunii reclamantul a susținut că în publicația menționată a fost acuzat prin chiar titlul articolului că ar fi primit mită iar în conținutul acestuia s-a invocat ca probă un proces-verbal din 3 noiembrie 1997 din care ar fi rezultat pretinse nereguli în ștatele de salarii, șpagă de la elevi mascată sub forma sponsorizării și alte pretinse ilegalități pe care însă nu le-a comis.

Astfel, reclamantul a învederat că prin minime diligențe reporterii ar fi putut afla că pentru presupusa „șpagă” primită există o rezoluție din 10 septembrie 1998 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș în dos.nr. 432/P/1998 prin care se dispusese neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. De asemenea a arătat că în ce privește procesul-verbal invocat ca „probă” acesta era încheiat cu cca. 4 ani în urmă iar redactorii nu s-au preocupat să examineze persoanele care l-au semnat și respectiv concluziile investigațiilor efectuate în legătură cu pretinsele nereguli semnalate. A mai precizat că prin cele publicate i-au fost încălcate grav drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, fiind supus disprețului public al tuturor celor care în ziua de 28 martie 2001 au citit cele relatate sau chiar numai titlul articolului.

Tribunalul Argeș, secția civilă, soluționând litigiul prin declinare de competență, prin sentința nr. 92/4 iunie 2002 a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 50.000.000 lei cu titlu de daune. În motivarea soluției tribunalul a reținut că atât titlul articolului cât și conținutul acestuia din pagina 1 și 5 ale cotidianului „A.” aduc atingere demnității reclamantului care a probat caracterul calomnios al afirmațiilor făcute și prin aceasta prejudiciul moral suferit. Astfel, în ceea ce privește învinuirea de luare de mită prin rezoluția nr.432/P/1998 Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș a dispus neînceperea urmăririi penale întrucît nu s-au confirmat faptele sesizate de a fi pretins și primit de la mai mulți elevi, la finele anului școlar 1997, sume de bani pentru a li se elibera diplomele de absolvire și fișele de școlarizare pentru susținerea examenului de conducere auto.

De asemenea, afirmațiile din conținutul articolului au fost combătute prin adresa nr. 587/25 iunie 2001 emisă de Grupul Școlar Industrial Ștefănești și semnată de actualul director. Mai mult, potrivit actelor medicale depuse la dosar, rezultă că reclamantul a fost internat în spital în perioada 14 aprilie – 18 aprilie 1997 cu diagnosticul de cardiopatie ischemică dureroasă de efort, infarct miocardic vechi 1996, pentru dureri în regiunea precordială cu caracter angios astenie, fetigabilitate. Acest probatoriu a fost coroborat și cu poziția pârâtei pe parcursul soluționării litigiului, care nu s-a prezentat în instanță și nici nu a depus la dosar răspunsurile la interogatoriul propus de reclamant, deși i-a fost comunicat, situație în raport de care s-a făcut aplicarea art. 225 C. proc.

civ. Pe cale de consecință, instanța a apreciat ca întemeiată acțiunea reclamantului iar în determinarea cuantumului daunelor morale a avut în vedere valorile lezate respectiv demnitatea, onoarea, reputația reclamantului, prestigiul său profesional. Curtea de Apel Pitești, secția civilă, prin decizia nr. 65/A/14 octombrie 2002 a respins apelurile declarate de reclamantul N.G. și pârâta S.C. „A.L.” S.A., împotriva sentinței nr. 82/4 iunie 2002 a Tribunalului Argeș, secția civilă, reținând pe de o parte, că tribunalul a apreciat judicios cuantumul daunelor acordate, iar pe de altă parte, că susținerile pârâtei potrivit cărora i s-ar fi încălcat dreptul la apărare nu au fost dovedite, și pe fond nu a produs nici o probă care să-i confirme afirmațiile din articolul publicat.

În contra acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. „A.L.” S.A. invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. susținând în esență că pe fond își menține articolul publicat în pag. 5 a cotidianului „A.” având în vedere procesul verbal din 3 noiembrie 1997 încheiat de Inspectoratul Școlar Județean Argeș care l-a și sancționat pe reclamant și a cîștigat în instanță litigiul purtat cu acesta, înscrisuri ce vor fi depuse în sprijinul afirmațiilor făcute. De asemenea, a precizat că în articol nu se face mențiunea că reclamantul a luat mită și a apreciat ca fiind încă în vigoare dispozițiile art. 72-75 și art. 93 din Legea presei nr. 3/28 martie 1974 prin care se reglementează dreptul la replică cât și faptul că „nu constituie o lezare critica obiectivă, principială și constructivă exercitată prin presă, în realizarea funcțiilor sale social-politice”.

Se mai reproșează instanțelor că au apreciat ca temei juridic al acțiunii, în lipsa unei precizări din partea reclamantului după publicarea O.U.G. nr. 34/16 ianuarie 2001, ca fiind art. 1000 alin. (1) C. civ. fără a fi amintite dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. În fine, recurenta reproșează instanței de apel că nu a avut în vedere dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și a Libertăților Fundamentale care statuează că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare și că reclamantul nu a făcut dovada pretențiilor sale; în schimb instanța a reținut o pretinsă vină a pârâtei prin autorul articolului în discuție dar nu a precizat că și alte ziare locale au publicat articole asemănătoare, pe același subiect, cu cca 2-3 ani înainte fără ca reclamantului să-i fie afectată sănătatea.

De asemenea, trimiterea la soluția parchetului este irelevantă neputându-se face nici o legătură între cele două proceduri. Recursul nu este fondat. Așa cum deja s-a relevat pârâta recurentă a susținut constant că și-a fundamentat aspectele evidențiate în articolul publicat în cotidianul „A.” din 28 martie 2001 pe procesul-verbal din 3 noiembrie 1997 încheiat de Inspectoratul Școlar Județean Argeș care ilustra o serie de nereguli în activitatea reclamantului N.G. la acea dată director la Grupul Școlar Ștefănești. Pârâta a depus menționatul proces verbal abia ca înscris nou în recurs, iar din examinarea acestuia rezultă că numai o parte din faptele imputate reclamantului în cuprinsul articolului erau evidențiate și în cuprinsul procesului verbal în discuție care de altfel nu a fost semnat de reclamant la acea dată în concediu medical, nu poartă număr de înregistrare la I.Ș.J.

Argeș și nici ștampila unității. În schimb, reclamantul a probat cu adresa nr. 587/25 iunie 2001 emisă de Grupul Școlar Industrial Ștefănești că pretinsele nereguli imputate prin articol nu s-au evidențiat în ceea ce privesc statele de salarii, acordarea calificativelor pentru cadrele didactice ori a salariilor de merit care s-au făcut în acord cu regulamentele în vigoare la acea dată. De asemenea, recurenta, care deși legal citată nu a fost prezentă la nici un termen acordat de instanțe atât la fond cât și în apel, nu a dovedit nici modul de finalizare a respectivului control din 3 noiembrie 1997 deși în motivele de apel a afirmat că reclamantul ar fi fost sancționat, urmare controlului și s-a obligat să depună înscrisuri care să confirme acuzele din articol.

Este adevărat că în recurs pârâta a depus ca înscris nou și decizia nr. 124/10 octombrie 1997 de eliberare din funcția de director la Grupul Școlar Industrial Ștefănești a reclamantului N.G. În preambulul deciziei se specifică faptul că măsura are la bază Legea nr. 84/1995 și Legea nr. 128/1998 aceasta din urmă nefiind adoptată la data emiterii deciziei. Independent de acest fapt în cuprinsul respectivei decizii se face mențiunea că reclamantul ar fi fost sancționat disciplinar. Ca atare chiar în viziunea recurentei care invocă dispozițiile art. 72-75 și art. 93 din Legea nr. 3/1974, cât timp criticile formulate prin articolul în discuție nu erau susținute de dovezi acestea nu puteau fi considerate „obiective, principiale și constructive”, și prin urmare constituiau o lezare a valorilor morale invocate de reclamant prin acțiune.

În ceea ce privește temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, reclamantul a invocat dispozițiile art. 998, art. 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. Tribunalul admițând acțiunea și-a fundamentat soluția pe prevederile art. 1000 alin. (1) C. civ. care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde, iar instanța de apel a reținut că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a legii. Este adevărat că disponibilitatea este un principiu specific procesului civil, însă disponibilitatea procesuală se realizează sub controlul instanțelor judecătorești. Aceasta înseamnă că deși reclamantul este obligat să indice normele de drept aplicabile și, implicit, să determine fundamentul dreptului invocat prin acțiune, instanțele în baza rolului activ instituit prin dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., au datoria să dea acțiunii calificare juridică exactă, așa cum de altfel au procedat și în speță. În fine, soluțiile pronunțate de instanțe nu sunt de natură a încălca libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și a Libertăților Fundamentale respectiv art. 30 din Constituția României, cât timp acest drept se exercită cu respectarea prevederilor legale și constituționale care garantează demnitatea, onoarea persoanei, dreptul la propria imagine. Cu alte cuvinte, libertatea de exprimare nu poate leza valori de asemenea ocrotite prin lege cum ar fi cele deja enunțate, demnitatea, onoarea, dreptul la propria imagine.

Or, în speță articolul în discuție atât prin titlul său cât și prin conținut a imputat reclamantului fapte de natură a-i leza drepturile personale nepatrimoniale enunțate din moment ce afirmațiile făcute nu au fost susținute de nici o probă, dimpotrivă reclamantul fiind acela care a adus dovezi de natură a infirma respectivele acuze. Pe de altă parte, faptul că alte ziare ar fi publicat cu ani în urmă critici similare la adresa reclamantului este irelevant cauzei în timp ce, dimpotrivă, rezoluția nr.423/P/1998 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș constituie o probă concludentă și pertinentă care atestă inexistența pretinsei infracțiuni de luare de mită, denumită de pârâtă „șpagă” și implicit infirmă titlul articolului din cotidianul în discuție.

În raport de aceste argumente, recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. A.L. S.A. Pitești împotriva deciziei nr.65 A din 14 octombrie 2002 a Curții de Apel Pitești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2003.