ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1694/2003

La

data de 4 ianuarie 2000, reclamanta SC A.S.R. SA a chemat în judecată pârâții

M.C.E., debitor principal și SC R. SRL, garant, pentru a fi obligați, în

solidar, la plata sumei de 85.321.153 lei, reprezentând contravaloarea ratelor

neachitate de pârâtul 1 pentru autoturismul Daewo către vânzătorul SC A.D. SA

Craiova. Suma a fost redusă la 37.712.749 lei, iar în dezbateri, la 1 februarie

2001, reclamanta a renunțat la judecata cererii, solicitând însă, numai plata

cheltuielilor de judecată.

Tribunalul București, prin sentința nr. 707 din 1

februarie 2001, a respins acțiunea, ca fiind fără obiect, și a obligat pârâții

la plata sumei de 5.814.269 lei cheltuieli de judecată, fiind de drept în

întârziere, înainte de chemarea în judecată.

Curtea de Apel București, secția comercială, prin

decizia nr. 670/2001, a schimbat sentința și a respins cererea de cheltuieli de

judecată, întrucât:

- debitorul principal a recunoscut datoria la prima

zi de înfățișare,

- nu există dovada că a fost pus în întârziere,

conform codului civil,

- reclamanta a fost în culpă procesuală, tergiversând

judecata, iar obligația a fost stinsă prin compensare.

Contra deciziei a declarat recurs reclamanta pe

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că:

- debitorul principal a fost de drept în

întârziere, nefiind necesară în întârziere, după regula din art. 1169 C. civ.:

- tergiversarea nu s-a datorat reclamantei,

- compensarea nu s-a putut realiza mai devreme,

întrucât creanța reciprocă a pârâtului nu era lichidă până la 10 ianuarie 2001,

necunoscându-se valoarea despăgubirilor cuvenite acestuia, întrucât nu a depus

diligențele necesare întocmirii documentației pentru cele două dosare de daune.

Recursul este fondat.

Litigiul ivorăște dintr-un contract de asigurare

facultativă de răspundere civilă, părțile constituind și gajul asupra

materialului cumpărat de asigurat printr-o clauză accesorie.

Întrucât asiguratul nu și-a achitat ratele la

autoturismul cumpărat, iar reclamanta le-a plătit, îndeplinindu-și obligația

asumată prin contractul de asigurare, acesta a introdus acțiunea recursorie de

față care, ca și contractul de asigurare din care izvorăște, are natură

comercială.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 135/1995 privind

asigurările și reasigurările: ”În asigurarea facultativă, raporturile dintre

asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc

prin contractul de asigurare în condițiile prevăzute de art. 9 - 46 din lege”.

Dispozițiile art. 3 pct. 17 C. com. definesc drept

fapte obiective de comerț “asigurate terestru, chiar mutuale, în contra

daunelor și asupra vieții.”

Raportul juridic de asigurare dintre părți este

reglementat prin “contractul de asigurare facultativă de garanție” al cărui

obiect îl constituie” garantarea plății debitelor reclamate de SC R.A SA în

baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat de asiguratul pârât cu

vânzătoarea la 17 ianuarie 1997.

Așadar, acest contract nu are ca obiect asigurarea

de lucruri, ci “garantarea plății debitelor reclamate” (ratelor neachitate),

fiind, evident, o varietate a asigurării de răspundere civilă, definită generic

în art. 41 din Legea nr. 136/1995.

Drept urmare, acestui contract

comercial nu-i sunt aplicabile regulile din art. 6 C. com., care prevede că:

“Asigurările de lucru sau stabilimente, care sunt obiectul comerțului, și

asigurările asupra vieții sunt fapte de comerț numai în ce privește pe

asigurător”. Textul art. 6 privește, deci, asigurările de lucruri care “nu sunt

obiectul comerțului”, nici una din cele două condiții, cumulative, nefiind

îndeplinite în cauză.

Ca faptă de comerț obiectivă, calificată ca atare

de art. 3 pct. 17 C. com., obligația izvorâtă din acest contract este

comercială pentru ambele părți.

De altfel, acest contract de asigurare este

comercial și în limitele art. 4 C. com., care prevede că “ Se socotesc, afară

de acestea (de art. 3), ca fapte de comerț, celelalte contracte și obligațiuni

ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu

rezultă din însuși actul”.

Așadar, debitorul unei obligații

comerciale este, de drept, în întârziere, nefiind incidente dispozițiile

Codului civil, relative la obligațiile civile privind punerea în întârziere a

debitorului.

Potrivit art. 275 C. proc. civ. „pârâtul care a

recunoscut, la prima zi de înfățișare, pretențiile reclamantului nu va putea fi

obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere

înainte de chemarea în judecată”.

Cum s-a arătat, pârâtul asigurat se afla de drept

în întârziere, astfel că eventuala recunoaștere a pretențiilor reclamantei,

chiar și la prima zi de înfățișare, este ineficientă. Dar, cum rezultă din

încheierile de ședință din 9 septembrie, din 7 decembrie și din 11 ianuarie

2001 nu există o asemenea declarație de recunoaștere și nici întâmpinare din

partea pârâtului asigurat.

În sfârșit, conform art. 274 alin. (1) C. proc.

civilă „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată. Textul nu prevede culpa procesuală ca temei al

obligării la plata cheltuielilor de judecată, cum eronat a reținut instanța de

apel, ci stabilește drept temei, răspunderea pentru pretenții a celeilalte

părți, ceea ce în speță, s-a individualizat sub formă contractuală în sarcina

pârâtului asigurat.

În consecință, instanța de apel a aplicat greșit

dispozițiile legale incidente, ceea ce atrage modificarea deciziei și

respingerea apelului declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de SC

A.S.R. SA, sucursala Municipiului București.

Modifică decizia nr. 670 din 12 aprilie 2001 a Curții

de Apel București, secția a V-a comercială, în sensul că respinge apelul

declarat de pârâtul M.C., împotriva sentinței civile nr. 707 din 1 februarie

2001 a Tribunalului București, secția comercială, pe care o menține cu privire

la obligarea pârâților la cheltuieli de judecată.

Menține restul dispozițiilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie

2003.