ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1694/2003

La data de 4 ianuarie 2000, reclamanta SC A.S.R. SA a chemat în judecată pârâții M.C.E., debitor principal și SC R. SRL, garant, pentru a fi obligați, în solidar, la plata sumei de 85.321.153 lei, reprezentând contravaloarea ratelor neachitate de pârâtul 1 pentru autoturismul Daewo către vânzătorul SC A.D. SA Craiova. Suma a fost redusă la 37.712.749 lei, iar în dezbateri, la 1 februarie 2001, reclamanta a renunțat la judecata cererii, solicitând însă, numai plata cheltuielilor de judecată. Tribunalul București, prin sentința nr. 707 din 1 februarie 2001, a respins acțiunea, ca fiind fără obiect, și a obligat pârâții la plata sumei de 5.814.269 lei cheltuieli de judecată, fiind de drept în întârziere, înainte de chemarea în judecată.

Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia nr. 670/2001, a schimbat sentința și a respins cererea de cheltuieli de judecată, întrucât: - debitorul principal a recunoscut datoria la prima zi de înfățișare, - nu există dovada că a fost pus în întârziere, conform codului civil, - reclamanta a fost în culpă procesuală, tergiversând judecata, iar obligația a fost stinsă prin compensare. Contra deciziei a declarat recurs reclamanta pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că: - debitorul principal a fost de drept în întârziere, nefiind necesară în întârziere, după regula din art. 1169 C. civ.: - tergiversarea nu s-a datorat reclamantei, - compensarea nu s-a putut realiza mai devreme, întrucât creanța reciprocă a pârâtului nu era lichidă până la 10 ianuarie 2001, necunoscându-se valoarea despăgubirilor cuvenite acestuia, întrucât nu a depus diligențele necesare întocmirii documentației pentru cele două dosare de daune.

Recursul este fondat. Litigiul ivorăște dintr-un contract de asigurare facultativă de răspundere civilă, părțile constituind și gajul asupra materialului cumpărat de asigurat printr-o clauză accesorie. Întrucât asiguratul nu și-a achitat ratele la autoturismul cumpărat, iar reclamanta le-a plătit, îndeplinindu-și obligația asumată prin contractul de asigurare, acesta a introdus acțiunea recursorie de față care, ca și contractul de asigurare din care izvorăște, are natură comercială. Potrivit art. 2 din Legea nr. 135/1995 privind asigurările și reasigurările: ”În asigurarea facultativă, raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare în condițiile prevăzute de art. 9 - 46 din lege”.

Dispozițiile art. 3 pct. 17 C. com. definesc drept fapte obiective de comerț “asigurate terestru, chiar mutuale, în contra daunelor și asupra vieții.” Raportul juridic de asigurare dintre părți este reglementat prin “contractul de asigurare facultativă de garanție” al cărui obiect îl constituie” garantarea plății debitelor reclamate de SC R.A SA în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat de asiguratul pârât cu vânzătoarea la 17 ianuarie 1997. Așadar, acest contract nu are ca obiect asigurarea de lucruri, ci “garantarea plății debitelor reclamate” (ratelor neachitate), fiind, evident, o varietate a asigurării de răspundere civilă, definită generic în art. 41 din Legea nr. 136/1995. Drept urmare, acestui contract comercial nu-i sunt aplicabile regulile din art. 6 C. com., care prevede că: “Asigurările de lucru sau stabilimente, care sunt obiectul comerțului, și asigurările asupra vieții sunt fapte de comerț numai în ce privește pe asigurător”.

Textul art. 6 privește, deci, asigurările de lucruri care “nu sunt obiectul comerțului”, nici una din cele două condiții, cumulative, nefiind îndeplinite în cauză. Ca faptă de comerț obiectivă, calificată ca atare de art. 3 pct. 17 C. com., obligația izvorâtă din acest contract este comercială pentru ambele părți. De altfel, acest contract de asigurare este comercial și în limitele art. 4 C. com., care prevede că “ Se socotesc, afară de acestea (de art. 3), ca fapte de comerț, celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul”. Așadar, debitorul unei obligații comerciale este, de drept, în întârziere, nefiind incidente dispozițiile Codului civil, relative la obligațiile civile privind punerea în întârziere a debitorului.

Potrivit art. 275 C. proc. civ. „pârâtul care a recunoscut, la prima zi de înfățișare, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”. Cum s-a arătat, pârâtul asigurat se afla de drept în întârziere, astfel că eventuala recunoaștere a pretențiilor reclamantei, chiar și la prima zi de înfățișare, este ineficientă. Dar, cum rezultă din încheierile de ședință din 9 septembrie, din 7 decembrie și din 11 ianuarie 2001 nu există o asemenea declarație de recunoaștere și nici întâmpinare din partea pârâtului asigurat. În sfârșit, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civilă „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Textul nu prevede culpa procesuală ca temei al obligării la plata cheltuielilor de judecată, cum eronat a reținut instanța de apel, ci stabilește drept temei, răspunderea pentru pretenții a celeilalte părți, ceea ce în speță, s-a individualizat sub formă contractuală în sarcina pârâtului asigurat. În consecință, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale incidente, ceea ce atrage modificarea deciziei și respingerea apelului declarat de pârât, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de SC A.S.R. SA, sucursala Municipiului București. Modifică decizia nr. 670 din 12 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, în sensul că respinge apelul declarat de pârâtul M.C., împotriva sentinței civile nr. 707 din 1 februarie 2001 a Tribunalului București, secția comercială, pe care o menține cu privire la obligarea pârâților la cheltuieli de judecată. Menține restul dispozițiilor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2003.