ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3582/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

SC S. SRL Petroșani a solicitat

anularea pct. 3 din decizia nr. 977 din 29 iunie 2001 emisă de Ministerul

Finanțelor; înlăturarea obligației de plată a sumei de 17.576.178.123 lei

impozit pe profit și 553.649.610 lei majorări de întârziere aferent impozitului

suplimentar pe profit, 3.656.504.631 lei T.V.A. suplimentar și 1.055.849.869

lei majorări pentru neplata în termen a T.V.A. - ului suplimentar, precum și

727.576.233 lei penalități de 10% pentru nevirarea la termen a impozitului pe

profit, precum și anularea obligației de evidențiere în contabilitatea

reclamantei a sumelor de 13.849.654.364 lei și 436.264.112 lei cu titlu de

impozit pe profit și respectiv, majorări datorate la bugetul statului.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că, este beneficiara facilităților fiscale prevăzute de O.G. nr.

24/1998, iar organul de control a aplicat retroactiv dispozițiile O.U.G. nr.

17/2000 și ale H.G. nr. 401/2000, stabilind în sarcina sa obligații de plată a

impozitului pe profit și a T.V.A., aferentă activităților comerciale

desfășurate în anul 1999, la care s-au calculat majorări de întârziere;

totodată, a arătat că nu datorează T.V.A. suplimentar, aferent diferenței de

preț al unor bunuri vândute, întrucât prețul a fost convenit cu entitățile

cumpărătoare care nu aparțin aceluiași grup, vânzarea nefiind efectuată în

favoarea asociaților, ci în aceea a ambelor părți contractante.

În privința obligațiilor de plată a

penalităților de 10% aferente virării cu întârziere a impozitului pe salarii,

reclamanta a arătat că este exonerată de obligația plății, conform art. 14 din

H.G. nr. 405/1999.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 97 din 15 mai 2002, a

respins acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut următoarele:

Facilitățile fiscale, reglementate

prin O.G. nr. 24/1998, se acordă persoanei în baza certificatului de investitor

în zona defavorizată, iar reclamanta a obținut un asemenea certificat la data

de 11 octombrie 2000, cu nr. 440, astfel că datorează impozit pe profit, T.V.A.

și majorările aferente, pentru perioada de până la 11 octombrie 2000.

În perioada iunie – august 2000,

reclamanta a încheiat contracte de intermediere cu societatea G.I. SRL

Aninoasa, căreia i-a plătit suma de 2.260.000.000 lei cu titlu de comision, pe

care l-a înregistrat în contabilitate, ca fiind o cheltuială deductibilă din

veniturile supuse impozitării, însă reclamanta nu a dovedit punerea în

executare efectivă a contractelor de intermediare.

În această privință, s-a reținut că

simpla redactare a contractelor, ca și emiterea de facturi pentru „comision la

contractul nr. 41”, nu fac dovada că părțile au pus în executare contractele și

că, efectiv, prestația a fost executată de comisionar.

Referitor la obligația de plată a

sumei de 17.795.500 lei impozit pe profit și 565.000.000 lei majorări de

întârziere, s-a reținut că expertiza efectuată în cauză de expertul T.G. nu a

ținut seama de faptul că reclamanta nu s-a aflat în situația prevăzută de O.G.

nr. 24/1998 și că nu au relevanță investițiile nou create în perioada

anterioară deținerii certificatului de investitor, astfel că nu este

concludentă.

Instanța a reținut, apoi, în ce

privește obligația de plată a sumei de 3.544.253.315 lei, că bază de calcul o

constituie prețul practicat pentru imobilele vândute societății G.I. SRL, cu

care reclamanta a încheiat cvasitotalitatea contractelor de diversă natură

(închiriere, comision etc.); că, reclamanta nu a dat curs invitației de a

depune la dosar contracte de vânzare având ca obiect imobilele și cuantumul

prețului, obiect al litigiului, iar pentru a justifica diferența nefavorabilă

de preț, acceptată, nu a prezentat nici o dovadă în baza căreia să poată fi

apreciat avantajul material dobândit din înstrăinarea bunurilor.

În același timp, s-a reținut că

stabilirea unui preț inferior celui real, nu poate constitui temei al reducerii

bazei de impozitare și nici a întinderii obligației de colectare și vărsare a

T.V.A.

Sub acest aspect, s-a reținut că

concluziile expertizei sunt neconcludente, întrucât diferența nefavorabilă de

preț al imobilelor înstrăinate nu reflectă o cheltuială aferentă realizării

veniturilor, fiind, deci, nedeductibilă fiscal, potrivit art. 22 din O.G. nr.

70/1994, modificată și completată.

S-a conchis că, consecutiv

acceptării unui preț inferior celui real, au fost denaturate veniturile

purtătoare de T.V.A. ale reclamantei, însă această împrejurare nu constituie

temei pentru exonerarea la plata T.V.A.

Împotriva sentinței a declarat

recurs reclamanta, susținând: întâi, că în baza certificatului de investitor nu

a calculat și reținut impozit pe profit la 31 decembrie 2000; în al doilea

rând, că au fost în mod nejustificat înlăturate concluziile raportului de

expertiză; în al treilea rând, că a depus la dosar o serie întreagă de

contracte de prestări servicii încheiate de societate cu diverse exploatări

miniere din Valea Jiului, așa cum a dispus instanța.

Recursul este nefondat.

În adevăr, prima instanță a reținut

corect că, procesul-verbal de control și decizia atacată, prin care s-a

stabilit în sarcina reclamantei obligații de plată la bugetul de stat în sumă

de: 17.576.178.123 lei impozit pe profit; 553.669.610 lei majorări de

întârziere aferente impozitului suplimentar pe profit; 3.544.253.315 lei T.V.A.

suplimentar și 937.891.241 lei majorări de întârziere aferente, sunt legale,

întrucât societatea datorează impozit pe profit, T.V.A. și majorări aferente,

pentru perioada de până la 11 octombrie 2000.

Este de observat, în această

privință că, organele fiscale au stabilit obligațiile de plată la bugetul

statului, pentru activitățile comerciale desfășurate de reclamantă în anul

1999, iar, pentru această perioadă reclamanta nu beneficiază de facilitățile

fiscale prevăzute de O.U.G. nr. 24/1999, întrucât a obținut certificatul de

investitor în zona defavorizată ulterior, respectiv la 11 octombrie 2000, cu

nr. 440.

În raport de aceste date, în mod

corect au fost înlăturate și concluziile raportului de expertiză, întrucât prin

aceasta se opinează, contrar O.U.G. nr. 24/1998, acordarea facilităților

fiscale, pentru o perioadă în care reclamanta nu avea certificat de investitor

în zona defavorizată.

În fine, se constată că contractele

de prestări servicii încheiate de reclamantă cu diverse exploatări miniere, la

care se face referire în cel de-al treilea motiv de recurs, nu sunt de natură

să înlăture obligațiile fiscale, stabilite în mod legal prin actele

administrative atacate.

De altfel, recurenta nici nu face

referire la vreun act din dosar din care să rezultă o altă situație decât cea

reținută de prima instanță.

În consecință, recursul este

nefondat și urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC S.

SRL Petroșani împotriva sentinței civile nr. 97 din 15 mai 2002 a Curții de

Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 octombrie 2003.