RIPPE v. GERMANY

Reclamantul, dl Utz Rippe, este un național german care locuiește în Petershagen în Germania. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl H. Bahr, un avocat practicant în Celle. Reclamantul a fost partenerul manager al Rippe Automatenbetriebe GmbH (denumit în continuare „R-Company”). În 1998 R-Societatea a închiriat locuri comerciale de la o altă societate („locatorul”), pentru a-și desfășura activitatea. În octombrie 2000, societatea R a devenit insolventă. Prin acordul din ianuarie 2001 reclamantul a aderat la închiriere începând cu martie 2001. Începând cu februarie 2001 R-Societate a intrat în apropiere cu trei luni de chirie. Prin scrisoarea din 9 mai 2001, locatarul a trimis societății R o cerere de plată. Prin scrisoarea atât societății R, cât și a reclamantului din 18 mai 2001, locator a încheiat închiriere fără notificare (fristlose Kündijung). Până la 23 mai 2001, reclamantul a plătit achizițiile de închiriere. Locatorul a depus o acțiune de evacuare la Curtea Regională de Bückeburg (Landgericht), susținând că a trimis reclamantul două cereri de plată la 3 aprilie și 5 aprilie 2001. În timp ce reclamantul a contestat acest lucru, Curtea Regională a hotărât să ia probe prin auzul secretarului locatorului ca martor. Prin hotărârea din 4 februarie 2002, Curtea Regională, în urma unei audieri publice, a ordonat expulziarea reclamantului din sedii. Curtea a constatat că lonorul a dovedit că a postat scrisorile reclamantului. Nu a adăugat credință la afirmația reclamantului că nu a primit aceste scrisori. Prin scrisoarea din 7 mai 2002, reclamantul, reprezentat de avocat, și-a prezentat motivele de recurs, susținând că evaluarea probei a Curții regionale este contrară jurisprudenței Curții Federale de Justiție. Potrivit reclamantului, pur și simplul fapt că martorul a postat scrisorile către reclamant nu a fost suficient pentru a dovedi că le-a primit de fapt. În acest sens, el a prezentat mai multe posibilități privind modul în care scrisorile ar fi putut fi pierdute înainte de a ajunge la destinație. Prin scrisoarea din 16 mai 2002, Curtea de Apel Celle (Oberlandesgericht) a informat reclamantul cu privire la intenția sa de a respinge recursul fără o audiere în temeiul articolului 522 § 2 din Codul de Procedură Civilă (Zivilprozesordnung, a se vedea mai jos legislația internă relevantă). Acesta a invitat, de asemenea, reclamantul să prezinte observații scrise în termen de două săptămâni. Curtea de Apel, după o evaluare preliminară, a constatat că recursul reclamantului nu avea perspective de succes. Acesta a considerat că, în conformitate cu termenii acordului de locație, ar fi fost suficient pentru a informa reclamantul cu privire la plățile îngrozite. Reclamantul a fost informat în mod corespunzător prin scrisoarea din 9 mai 2001. Chiar dacă această scrisoare nu a fost adresată reclamantului, ci către societatea R, reclamantul a primit-o fără convingeri. În orice caz, recursul nu avea perspective de succes, deoarece evaluarea faptelor nu a fost nici contrar legii, nici a jurisprudenței Curții Federale de Justiție. Reclamantul nu a susținut că Curtea regională a constatat în mod incorect faptele. Prin scrisoarea din 4 iunie 2002, reclamantul a solicitat Curții de Apel să se abțină de la aplicarea articolului 522 § 2 din Codul de Procedură Civilă și de la efectuarea unei audieri orale cu privire la recursul său. Referindu-se la jurisprudența Curții, reclamantul a subliniat în continuare că art. 6 § 1 din Convenție a acordat un drept la o audiere orală în cadrul procedurii de recurs, care ar putea fi dispensată numai dacă acest lucru este justificat de caracteristicile speciale ale procedurii implicate. Curtea de Apel și-a bazat scrisoarea pe fapte diferite decât Curtea Regională. În aceste circumstanțe, a fost necesar să se desfășoare o audiere orală proaspătă. Reclamantul a refuzat în continuare să cunoască orice cunoștință cu privire la conținutul scrisorii din 9 mai 2001, deoarece a transferat această scrisoare nedeschisă administratorului societății R în insolvență. De asemenea, a susținut că evaluarea probelor nu a fost în conformitate cu legea. La 6 iunie 2002, Curtea de Apel, prin hotărâre unanimă, a respins recursul reclamantului în temeiul articolului 522 § 2 din Codul de Procedură Civilă. Curtea de Apel a declarat că recursul nu avea nici o perspectiva de succes, că chestiunea în cauză nu era de o importanță fundamentală și că acest lucru nu era necesar pentru a permite recursul în vederea asigurării unei aplicări coerente a legii. Acesta a constatat, în primul rând, că art. 522 § 2 nu impune că un recurs este evident nefondat. Cu toate acestea, recursul reclamantului a fost evident nefondat. Curtea de Apel a remarcat că reclamantul a primit scrisoarea din 9 mai 2001. Prin trimiterea acestei scrisori, locatorul, care nu știa despre insolvența societății R, a luat măsurile necesare pentru a informa reclamantul despre arridele de închiriere. Nu contează dacă reclamantul a descoperit cunoștința cu privire la conținutul acestei scrisori, deoarece el a fost în măsură să facă acest lucru. Referindu-se la motivele prezentate în scrisoarea din 16 mai 2002, Curtea de Apel a confirmat că evaluarea probelor nu a fost contrară legii. În ceea ce privește art. 6 din Convenție, Curtea de Apel a constatat următoarele: „Această dispoziție [art. 522 § 2 din Codul de Procedură Civilă] este strâns legată de examinarea admisibilității recursului de către instanță, astfel cum se poate vedea în contextul articolului 522 § 1. Prin urmare, trimiterile reclamantului la art. 6 din Convenție nu sunt adecvate pentru a obliga Senatul să desfășoare o audiere orală, indiferent de perspectiva apelului de succes. În cadrul articolului 6, necesitatea unei audieri orale în cadrul procedurii de recurs nu apare, în cazul în care numai admisibilitatea recursului este în cauză, în cazul în care motivele de recurs ale reclamantului sunt irelevante pentru decizia sau în cazul în care recursul poate fi tratat în mod corespunzător pe baza conținutului dosarului (a se vedea Zöller/Gummer, Comentariu la Codul de Procedură Civilă, § 522, nota marginală 36). În consecință, art. 6 din Convenție – în contravenție cu punctul de vedere al pârâtului – nu necesită o audiere publică în orice caz în care un recurs nu este manifestament nefondat, ci lasă suficient loc pentru aplicarea articolului 522 § 2 din Codul de Procedură Civilă. La 15 iulie 2002, reclamantul a depus o plângere constituțională care susține o încălcare a drepturilor sale în temeiul Constituției Germane și în temeiul articolului 6 din Convenție. El a solicitat în continuare Curtea Constituțională Federală să suspende expulziarea de la sediile comerciale prin măsuri intermediare. Prin hotărârea din 5 august 2002, Curtea Constituțională Federală, ședința în calitate de comitet de trei judecători, a refuzat să recunoască plângerea reclamantului pentru lipsa de prospectivă de succes. Curtea de Apel a constatat că interpretarea legii Curții de Apel nu a încălcat drepturile constituționale ale reclamantului. În special, nu a încălcat dreptul reclamantului să fie judecată de judecătorul competent (Recht auf den gesetzlichen Richter), nici limitarea accesului la procedura de recurs disproporționată. Potrivit fostului Cod de Procedură Civilă, procedurile de recurs împotriva unei hotărâri formulate de o instanță de primă instanță au permis o revizuire completă atât a faptelor, cât și a legii. La 1 ianuarie 2002, legislația de reformă a intrat în vigoare (Zivilprozess-Reformgesetz), care vroia să faciliteze și, prin urmare, să accelereze procedurile civile, printre altele prin consolidarea poziției instanțelor de primă instanță și prin deblocarea procedurilor de a doua instanță. În urma acestei legislații, procedurile de recurs sunt concepute în principal ca un mijloc de control și rectificare a erorilor făcute de instanțe de primă instanță. Dispozițiile relevante în vigoare din ianuarie 2002 au fost descrise după cum urmează: Secțiunea 513 Motivele recursului „(1) Un recurs poate fi depus numai din cauza faptului că decizia se bazează pe o încălcare a legii... sau că faptele relevante în conformitate cu secțiunea 529 justifică o decizie diferită. ...” Secțiunea 522 Examinarea admisibilității, hotărârea privind respingerea „(1) Curtea de Apel trebuie să stabilească pe propunerea sa dacă recursul este admisibil (stathaft) și dacă a fost depus în conformitate cu formalitățile și termenele prevăzute de lege. În cazul în care lipsește vreuna dintre aceste condiții, recursul trebuie respins ca fiind inadmisibil. Hotărârea este luată de ordin judecător care face obiectul unui recurs asupra punctelor de drept. (2) Curtea de Apel respinge prompt recursul prin hotărâre unanimă dacă este convinsă că 1. recursul nu are perspective de succes, 2. chestiunea juridică nu este de importanță fundamentală și 3. Dezvoltarea legii sau garantarea jurisprudenței coerente nu impune ca o decizie să fie dată de instanța de recurs. Curtea de recurs sau judecătorul președinte trebuie să informeze părților cu privire la intenția lor de a respinge recursul și motivele acestora și trebuie să acorde recurentei posibilitatea de a prezenta observații într-un termen stabilit. Hotărârea în temeiul propoziției 1 trebuie motivată, dacă motivele respingerii nu sunt incluse în scrisoarea de informații în conformitate cu propoziția 2. (3) Hotărârea dată în temeiul alineatului (2), sentința 1 nu este supusă unui recurs. „Sfera de aplicare a examinării de către Curtea de Apel „(1) Curtea de Apel trebuie să își bazeze ședința și hotărârea pe: 1. Faptele constatate de instanța de primă instanță, cu excepția cazului în care există indicații concrete care susțin îndoieli cu privire la corectitudinea sau completitatea stabilirii faptelor relevante care justifică o nouă stabilire; 2. noile fapte, atâta timp cât este admisibilă să le ia în considerare. ...” În cazul în care Curtea de Apel respinge un recurs prin hotărâre în urma unei audieri orale, recurentul poate depune, sub rezerva anumitor dispoziții, o cerere de acordare a concediului de recurs în fața Curții Federale de Justiție.

The applicant, Mr Utz Rippe, is a German national who lives in Petershagen in Germany. He was represented before the Court by Mr H. Bahr, a lawyer practising in Celle. The applicant was the managing partner of the Rippe Automatenbetriebe GmbH (henceforward referred to as “R-Company”). In 1998 the R-Company rented commercial premises from another company (“the lessor”), in order to operate its business. In October 2000 the R-Company became insolvent. By agreement of January 2001 the applicant acceded to the lease as from March 2001. As from February 2001 the R-Company got into arrear with three months’ rent. By letter of 9 May 2001 the lessor sent the R-Company a request for payment. By letter to both the R-Company and the applicant of 18 May 2001 the lessor terminated the lease without notice (fristlose Kündigung). By 23 May 2001 the applicant had paid the arrears of rent. The lessor lodged an action for eviction with the Bückeburg Regional Court (Landgericht), alleging that he had sent the applicant two requests for payment on 3 April and 5 April 2001. As the applicant contested this, the Regional Court decided to take evidence by hearing the lessor’s secretary as a witness. By judgment of 4 February 2002 the Regional Court, following a public hearing, ordered the applicant’s eviction from the premises. That court found that the lessor had proved that he had posted the letters to the applicant. It did not attach credence to the applicant’s claim that he had not received these letters. By letter of 7 May 2002 the applicant, who was represented by counsel, submitted his reasons for appeal, claiming that the Regional Court’s assessment of the evidence was contrary to the case-law of the Federal Court of Justice. According to the applicant, the mere fact that the witness had posted the letters to the applicant did not suffice to prove that he had actually received them. In this respect, he submitted several possibilities as to how the letters could have been lost before reaching their destination. By letter of 16 May 2002 the Celle Court of Appeal (Oberlandesgericht) informed the applicant of its intention to reject the appeal without a hearing pursuant to section 522 § 2 of the Code of Civil Procedure (Zivilprozessordnung, see relevant domestic law below). It further invited the applicant to submit written comments within two weeks. The Court of Appeal, following a preliminary assessment, found that the applicant’s appeal lacked prospect of success. It considered that, according to the terms of the tenancy agreement, it would have been sufficient to inform the applicant about the arrear payments. The applicant had been duly informed by letter of 9 May 2001. Even though this letter had not been directed to the applicant, but to the R-Company, the applicant had undisputedly received it. In any event, the appeal lacked prospect of success as the Regional Court’s assessment of the facts had neither been contrary to the law nor to the case-law of the Federal Court of Justice. The applicant had not submitted that the Regional Court had wrongly established the facts. By letter of 4 June 2002 the applicant requested the Court of Appeal to abstain from applying section 522 § 2 of the Code of Civil Procedure and to hold an oral hearing on his appeal. He stated that section 522 § 2 should only be applied if an appeal was manifestly ill-founded. Referring to the Court’s case-law, the applicant further pointed out that Article 6 § 1 of the Convention granted a right to an oral hearing in appeal proceedings, which could only be dispensed with if this was justified by the special features of the proceedings involved. The Court of Appeal had based its letter on different facts than the Regional Court. Under these circumstances, it was necessary to hold a fresh oral hearing. The applicant further denied having gained any knowledge of the content of the letter of 9 May 2001, as he had transferred this letter unopened to the R-Company’s administrator in insolvency. He further maintained that the Regional Court’s assessment of the evidence had not been in accordance with the law. On 6 June 2002 the Court of Appeal, by unanimous decision, rejected the applicant’s appeal pursuant to section 522 § 2 of the Code of Civil Procedure. The Court of Appeal stated that the appeal had no prospect of success, that the matter at issue was not of fundamental importance, and that is was not necessary to allow the appeal in order to safeguard a consistent application of the law. It found, first, that section 522 § 2 did not require that an appeal was manifestly ill-founded. Notwithstanding, the applicant’s appeal was manifestly ill-founded. The Court of Appeal noted that the applicant had conceded having received the letter of 9 May 2001. By sending this letter, the lessor, who did not know about the R-Company’s insolvency, had taken the necessary steps to inform the applicant about the arrears of rent. It did not matter whether the applicant had gained knowledge of the content of that letter, as he had been in a position to do so. Referring to the reasons set out in its letter of 16 May 2002, the Court of Appeal confirmed that the Regional Court’s assessment of the evidence had not been contrary to the law. With respect to Article 6 of the Convention, the Court of Appeal found as follows: “This provision [section 522 § 2 of the Code of Civil Procedure] is closely linked to the examination of the admissibility of the appeal by the court, as can be seen in the context with section 522 § 1. Accordingly, the applicant’s references to Article 6 of the Convention are not suited to compel the Senate to hold an oral hearing irrespectively of the appeal’s prospect of success. Within the ambit of Article 6, the necessity of an oral hearing in appeal proceedings does not arise, if only the admissibility of the appeal is at issue, if the applicant’s grounds of appeal are irrelevant for the decision or if the appeal can adequately be dealt with on the basis of the content of the case-file (see Zöller/Gummer, Commentary to the Code of Civil Procedure, 23rd ed., § 522, marginal note 36). It follows that Article 6 of the Convention – contrary to the defendant’s point of view – does not require a public hearing in every case in which an appeal is not manifestly ill-founded, but leaves sufficient room for the application of section 522 § 2 of the Code of Civil Procedure. It does not require a specific degree of lack of prospect of success.” On 15 July 2002 the applicant lodged a constitutional complaint alleging a violation of his rights under the German Constitution and under Article 6 of the Convention. He further requested the Federal Constitutional Court to suspend his eviction from the business premises by interim measure. By decision of 5 August 2002 the Federal Constitutional Court, sitting as a panel of three judges, refused to admit the applicant’s complaint for adjudication for lack of prospect of success. That court found that the Court of Appeal’s interpretation of the law did not violate the applicant’s constitutional rights. In particular, it neither violated the applicant’s right that his case be adjudicated by the competent judge (Recht auf den gesetzlichen Richter), nor was the limitation of access to the appeal proceedings disproportionate. This decision was served on the applicant’s counsel on 12 August 2002. According to the former Code of Civil Procedure, appeal proceedings against a decision given by a court of first instance allowed a complete review of both facts and law. On 1 January 2002, reform legislation entered into force (Zivilprozess-Reformgesetz), which was aimed at facilitating and thus expediting civil proceedings, inter alia by strengthening the position of the first instance courts and by unburdening second instance proceedings. Following this legislation, appeal proceedings are primarily devised as a means of controlling and rectifying errors made by the courts of first instance. The relevant provisions as in force since January 2002 read as follows: Section 513 Grounds of appeal “(1) An appeal can only be lodged on the ground that the decision is based on a violation of the law...or that the facts which are relevant according to section 529 justify a different decision. ...” Section 522 Examination of admissibility, decision on rejection “(1) The Court of Appeal has to establish on its own motion whether the appeal is admissible (statthaft) and whether it has been lodged in accordance with the formalities and time-limits as prescribed by law. If any of these prerequisites is lacking, the appeal has to be rejected as being inadmissible. The decision is taken by court-order which is subject to an appeal on points of law. (2) The Court of Appeal promptly rejects the appeal by unanimous decision if it is convinced that 1. the appeal does not have prospect of success, 2. the legal matter is not of fundamental importance and 3. the development of the law or the safeguarding of consistent jurisprudence do not necessitate that a decision be given by the court of appeal. The court of appeal or its presiding judge have to inform the parties of their intention to reject the appeal and the reasons thereof and has to give the appellant the opportunity to submit observations within a set time-limit. The decision pursuant to sentence one has to be reasoned, if the reasons for the rejection are not included in the letter of information pursuant to sentence two. (3) The decision given pursuant to paragraph two, sentence one is not subject to an appeal. “ Section 529 Scope of examination by the Court of Appeal “(1) The Court of Appeal has to base its hearing and decision on: 1. the facts established by the first instance court, unless there are concrete indications that raise doubts as to the correctness or completeness of the establishment of the relevant facts which warrant a fresh establishment; 2. new facts, as long as it is admissible to consider these. ...” In case the Court of Appeal rejects an appeal by judgment following an oral hearing, the appellant may, subject to certain provisions, file a request to be granted leave to appeal on points of law to the Federal Court of Justice.