ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 702/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 17 octombrie 2001, reclamantul S.C. a chemat în judecată Ministerul Justiției, solicitând obligarea pârâtului să inițieze demersuri pentru modificarea Codului de procedură civilă. în sensul de a transfera o parte din actualele atribuții ale judecătorilor. către sectorul public și/sau privat, potrivit rezumatului expus în Anexa 2, sub forma unui „Memoriu” înregistrat la Ministerul Justiției și anexat acțiunii. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1468 din 5 noiembrie 2001, a admis excepția prevăzută de art. 1 din Legea nr. 29/1990, invocată de pârât și a respins ca inadmisibilă, acțiunea reclamantului, reținând, în esență, că inițiativa legislativă nu este act administrativ și nu aparține puterii judecătorești, ci Guvernului României.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.C., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. În motivarea recursului său, S.C., susține că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea sa. deși „este clar că nu a chemat în judecată puterea judecătorească, ci Guvernul – prin cel mai reprezentant factor în materie de inițiative legislative”. Totodată, a precizat că puterea judecătorească, prin Curtea Supremă de Justiție, trebuie să oblige puterea executivă (Guvernul), în speță, pârâtul, să ia inițiativa propusă sau să explice de ce o refuză, în condițiile în care Executivul nu poate asigura puterii judecătorești, un buget care să-i permită un număr suficient de magistrați calificați și convenabil plătiți, asigurând astfel realizarea actului de justiție la un nivel european satisfăcător, printr-un proces echitabil.

Examinând sentința atacată în raport cu toate criticile formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., se constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Este adevărat că în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități publice, de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Prin urmare, având în vedere prevederile legale mai sus arătate, precum și obiectul cererii deduse judecății, se constată, însă, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, că acțiunea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, chiar dacă scopul declarat al acesteia, de a îmbunătăți activitatea puterii judecătorești conține elemente unanim recunoscute ce trebuie avute în vedere în realizarea reformei justiției, în concordanță cu cerințele nivelului european în domeniu. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 73 alin. (1) din Constituția României, inițiativa legislativă aparține Guvernului, deputaților, senatorilor precum și unui număr de cel puțin 250.000 de cetățeni cu drept de vot, cei din urmă enumerați, în componența prevăzută de teza a II-a a respectivului text constituțional.

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin (1) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, proiectele de legi se elaborează ca urmare a exercitării, potrivit Constituției, a dreptului de inițiativă legislativă. Într-adevăr, potrivit art. 5 alin. (2) din aceiași lege, proiectele celorlalte categorii de acte normative se elaborează de autoritățile competente să le inițieze, potrivit legii. În cauză, se constată, însă, că cererea recurentului-reclamant nu se referă la situația prevăzută de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, în raport cu faptul că solicită modificarea unei legi, respectiv a Codului de procedură civilă, iar nu a altor categorii de acte normative.

Prin urmare, se constată că în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 73 alin. (1) din Constituție și cele ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, astfel cum corect a reținut și instanța de fond. În consecință, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, urmează a fi menținută și se va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.C., împotriva sentinței civile nr. 1468 din 5 noiembrie 2001, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2003.