ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3380/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 12 septembrie 1997 astfel cum a fost precizată, reclamata I.S. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Botoșani pentru a fi obligată la plata sumelor de 84.700.000 lei despăgubiri civile și 2.500.999 lei daune morale. În motivarea acțiunii reclamanta arată că în perioada 30 martie 1989 – 15 ianuarie 1990, soțul ei, I.V. (decedat la data de 15 aprilie 1996) a fost arestat nelegal și apoi condamnat pe nedrept. Reclamanta mai arată că ulterior, admițându-se cererea de revizuire formulată de către soțul său, a fost desființată decizia și ședința prin care acesta fusese condamnat și, în baza art. 10 lit. b) raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., a fost achitat. Se mai arată în motivarea acțiunii că din cauza măsurii abuzive, atât ei, care se află în întreținerea soțului, cât și acesteia, li s-au desfăcut abuziv contractele de muncă, a fost prejudiciată de asemenea cu echivalentul salariilor neîncasate și prin plățile pe care le-a făcut în cursul procesului penal al soțului său, iar după moartea acestuia, cu cheltuielile de înmormântare. Tribunalul Botoșani prin sentința civilă nr. 57 din 27 mai 1998 a respins acțiunea ca nefondată. Prin decizia civilă nr. 24 din 25 septembrie 1998 Curtea de Apel Suceava a admis apelul declarat de către reclamantă și a desființat sentința cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Rejudecând cauza, Tribunalul Botoșani, prin sentința civilă nr. 56 din 17 mai 2000, a admis în parte acțiunea și a obligat statul român prin Ministerul Finanțelor, să plătească reclamantei suma de 269.851.199 lei daune materiale și 1.053.000 lei cheltuieli de judecată. Nu au fost acordate echivalentul salariului propriu neîncasat de către reclamantă în perioada 1 aprilie 1989 – 1 aprilie 1990 și nici daunele morale pretinse. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta care a susținut că trebuiau să-i fie acordate integral despăgubirile calculate de expert, inclusiv daunele morale, precum și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, care a arătat în principal că acțiunea a fost greșit admisă întrucât hotărârea prin care s-a dispus achitarea soțului reclamantei s-a făcut cu încălcarea unor norme imperative ale legii și că în orice caz, despăgubirea acordată nu se justifică.

Prin decizia civilă nr. 19 din 25 octombrie 2000 Curtea de apel Suceava a admis apelul declarat de către pârât și a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată. Totodată prin aceeași decizie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamantă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând motive de nelegalitate și netemeinicie. Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia civilă nr. 2529 din 16 mai 2001 a admis recursul, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor. În considerentele deciziei s-a reținut că potrivit prevederilor art. 504 C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată, ori că acea faptă nu există.

S-a reținut de asemenea că în speță, este cert și definitiv stabilit că prin decizia penală nr. 707/A din 12 decembrie 1996 a Tribunalului Botoșani, admițându-se cererea de revizuire, a fost desființată sentința penală prin care soțul reclamantei a fost condamnat și s-a dispus achitarea acestuia pentru toate cele trei infracțiuni în baza art. 10 lit. b) raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. În consecință, se arată în considerentele deciziei de casare, conform prevederilor art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile în legătură cu constatarea inexistenței faptelor reținute în sarcina lui I.V., soțul reclamantei, ne mai putându-se pune în discuție nici un alt aspect referitor la procesul penal, cum în mod greșit a apreciat instanța de apel.

Într-un alt considerent instanța de casare a reținut că nu există nici-o dovadă că I.V. ar fi încercat să împiedice aflarea adevărului în cauza penală. În considerentul final al deciziei de casare se arată că instanța de rejudecare a apelurilor urmează să stabilească „dacă și în ce măsură reclamanta este o persoană îndreptățită la despăgubiri în sensul prevederilor art. 504 și urm. C. proc. pen.” precum și celelalte aspecte care țin de temeinicia acțiunii. Rejudecând apelurile, după casare cu trimitere Curtea de apel Suceava prin decizia civilă nr. 2 din 11 ianuarie 2002, a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 56/2000 a Tribunalului Botoșani.

A schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei. A respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamantă împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut în primul rând că cel condamnat pe nedrept, soțul reclamantei I.V., a decedat la data de 15 aprilie 1996, deci înainte de pronunțarea deciziei penale 707A din 12 decembrie 1996 a Tribunalului Botoșani prin care s-a admis cererea de revizuire formulată de către condamnat (continuată după decesul său de către soția sa, reclamanta din această speță) și s-a dispus achitarea revizuientului. În consecință, față de această împrejurare, instanța de apel a reținut că acțiunea a fost pornită după decesul soțului de către reclamantă conform art. 505 alin. (1) teza II C. proc.

pen. Instanța a mai reținut că în conformitate cu aceste prevederi legale are calitate procesual activă „persoana care se află în întreținerea” celui îndreptățit la repararea pagubei potrivit art. 504 C. proc. pen. Cu privire la acest aspect instanța a apreciat că reclamanta nu se află în întreținerea soțului ei, care era persoana condamnată abuziv și în consecință nu este titulara dreptului subiectiv la despăgubiri, deci nu are calitate procesual activă. Pentru a ajunge la această concluzie instanța de apel a reținut că la data arestării soțului său, reclamanta era încadrată în muncă la Restaurantul R. în funcția de șef de unitate. S-a mai reținut că reclamantei nu i s-a desfăcut abuziv contractul de muncă astfel cum greșit susține aceasta, ci reclamanta s-a pensionat.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs pe care însă nu l-a structurat conform prevederilor art. 303 C. proc. civ., neinvocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 1 – 10 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și menținerea sentinței pronunțate de către instanța de fond. Într-o motivare extrem de succintă a recursului său, reclamantă arată că instanța de apel a apreciat greșit probele și a reținut greșit că ea nu s-ar fi aflat în întreținerea soțului său. În acest sens solicită reaprecierea probelor administrate. Mai arată de asemenea că este dovedit în cauză că soțul său a fost condamnat abuziv, iar în timpul detenției, s-a îmbolnăvit, afecțiunile avute acutizându-se, împrejurări care în final au dus la decesul său.

În recurs au fost depuse o serie de acte, respectiv certificate medicale, care atestă perioadele când reclamanta a fost internată în spital, diagnosticele bolilor de care suferă, decizii de pensionare, hotărâri judecătorești, memorii, acte care de altfel au mai fost depuse pe parcursul judecății cauzei. Recursul este nefondat. Astfel este de reținut în primul rând că reclamanta astfel cum s-a mai arătat nu și-a structurat recursul în raport de motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nefiind suficientă o relatare a unor fapte ale procesului, deoarece recursul nu are caracter devolutiv. Având în vedere prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. încercând o încadrare a susținerilor făcute de către recurentă s-ar putea aprecia că ele s-ar încadra în motivul prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., respectiv ipoteza „când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor”. Acest motiv de recurs, însă, a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 și ca atare nu mai poate fi analizat de către instanțe. Distinct de cele mai înainte arătate este de reținut că prin decizia de casare pronunțată de Curtea Supremă de Justiție s-a stabilit că I.V., soțul reclamantei, a fost arestat și condamnat abuziv și că ar fi avut dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite conform art. 504 C. proc. pen. Datorită faptului că acesta a decedat la data de 15 aprilie 1996, nu a formulat acțiunea în justiție conform art. 505 alin. (2) C. proc.

pen. Acțiunea pentru repararea pagubei a fost însă formulată de soția condamnatului abuziv, reclamanta din prezenta cauză, în termen legal. Prin decizia de casare s-a dispus ca instanța care va rejudeca apelul să verifice „dacă și în ce măsura reclamanta este o persoană îndreptățită la despăgubiri”. Art. 505 alin. (1) C. proc. pen. prevede că acțiunea poate fi „pornită de către persoanele care se află în întreținerea” persoanei îndreptățite conform art. 504 C. proc. pen. la despăgubiri, în cazul decesului acestuia. În prezenta cauză, după casarea cu trimitere, instanța de apel a verificat acest aspect - dacă reclamanta era sau nu în întreținerea soțului său respectiv dacă are calitate procesual activă.

Din analiza probelor administrate în cauză cu motivarea arătată în decizia recurată, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a fost în întreținerea soțului său, deci nu are calitate procesual activă. Întrucât această împrejurare a fost stabilită prin aprecierea probelor și față de faptul că pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat după cum am mai arătat, instanța de recurs nu poate analiza susținerile reclamantei prin care se invoca netemeinicia hotărârii. Astfel fiind, față de considerentele mai înainte arătate urmează a respinge recursul ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.S., împotriva deciziei nr. 2 din 11 ianuarie 2002 a Curții de Apel Suceava, secția civilă Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2003.