ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3380/2003

Asupra recursului

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 12 septembrie 1997 astfel cum a fost precizată,

reclamata I.S. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar

de Stat Botoșani pentru a fi obligată la plata sumelor de 84.700.000 lei

despăgubiri civile și 2.500.999 lei daune morale.

În motivarea acțiunii reclamanta

arată că în perioada 30 martie 1989 – 15 ianuarie 1990, soțul ei, I.V. (decedat

la data de 15 aprilie 1996) a fost arestat nelegal și apoi condamnat pe

nedrept.

Reclamanta mai arată că ulterior, admițându-se

cererea de revizuire formulată de către soțul său, a fost desființată decizia

și ședința prin care acesta fusese condamnat și, în baza art. 10 lit. b) raportat

la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat.

Se mai arată în motivarea acțiunii că din cauza

măsurii abuzive, atât ei, care se află în întreținerea soțului, cât și

acesteia, li s-au desfăcut abuziv contractele de muncă, a fost prejudiciată de asemenea

cu echivalentul salariilor neîncasate și prin plățile pe care le-a făcut în

cursul procesului penal al soțului său, iar după moartea acestuia, cu

cheltuielile de înmormântare.

Tribunalul Botoșani prin sentința civilă nr. 57

din 27 mai 1998 a respins acțiunea ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 24 din 25 septembrie

1998 Curtea de Apel Suceava a admis apelul declarat de către reclamantă și a

desființat sentința cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Rejudecând cauza, Tribunalul Botoșani, prin

sentința civilă nr. 56 din 17 mai 2000, a admis în parte acțiunea și a obligat

statul român prin Ministerul Finanțelor, să plătească reclamantei suma de

269.851.199 lei daune materiale și 1.053.000 lei cheltuieli de judecată.

Nu au fost acordate echivalentul salariului

propriu neîncasat de către reclamantă în perioada 1 aprilie 1989 – 1 aprilie

1990 și nici daunele morale pretinse.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

reclamanta care a susținut că trebuiau să-i fie acordate integral despăgubirile

calculate de expert, inclusiv daunele morale, precum și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor, care a arătat în principal că acțiunea a fost

greșit admisă întrucât hotărârea prin care s-a dispus achitarea soțului

reclamantei s-a făcut cu încălcarea unor norme imperative ale legii și că în

orice caz, despăgubirea acordată nu se justifică.

Prin decizia civilă nr. 19 din 25 octombrie 2000

Curtea de apel Suceava a admis apelul declarat de către pârât și a schimbat

sentința, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Totodată prin aceeași decizie, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de către reclamantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin

decizia civilă nr. 2529 din 16 mai 2001 a admis recursul, a casat hotărârea

recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.

În considerentele deciziei s-a reținut că

potrivit prevederilor art. 504 C. proc. pen., orice persoană care a fost

condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite,

dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit

fapta imputată, ori că acea faptă nu există.

S-a reținut de asemenea că în speță, este cert

și definitiv stabilit că prin decizia penală nr. 707/A din 12 decembrie 1996 a

Tribunalului Botoșani, admițându-se cererea de revizuire, a fost desființată

sentința penală prin care soțul reclamantei a fost condamnat și s-a dispus

achitarea acestuia pentru toate cele trei infracțiuni în baza art. 10 lit. b)

raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.

În consecință, se arată în considerentele

deciziei de casare, conform prevederilor art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea

definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței

civile în legătură cu constatarea inexistenței faptelor reținute în sarcina lui

I.V., soțul reclamantei, ne mai putându-se pune în discuție nici un alt aspect referitor

la procesul penal, cum în mod greșit a apreciat instanța de apel.

Într-un alt considerent instanța de casare a

reținut că nu există nici-o dovadă că I.V. ar fi încercat să împiedice aflarea

adevărului în cauza penală.

În considerentul final al deciziei de casare se

arată că instanța de rejudecare a apelurilor urmează să stabilească „dacă și în

ce măsură reclamanta este o persoană îndreptățită la despăgubiri în sensul

prevederilor art. 504 și urm. C. proc. pen.” precum și celelalte aspecte care țin

de temeinicia acțiunii.

Rejudecând apelurile, după casare cu trimitere

Curtea de apel Suceava prin decizia civilă nr. 2 din 11 ianuarie 2002, a admis

apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței

civile nr. 56/2000 a Tribunalului Botoșani.

A schimbat sentința în sensul că a respins

acțiunea pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de către

reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de

apel a reținut în primul rând că cel condamnat pe nedrept, soțul reclamantei I.V.,

a decedat la data de 15 aprilie 1996, deci înainte de pronunțarea deciziei

penale 707A din 12 decembrie 1996 a Tribunalului Botoșani prin care s-a admis

cererea de revizuire formulată de către condamnat (continuată după decesul său

de către soția sa, reclamanta din această speță) și s-a dispus achitarea

revizuientului.

În consecință, față de această împrejurare,

instanța de apel a reținut că acțiunea a fost pornită după decesul soțului de

către reclamantă conform art. 505 alin. (1) teza II C. proc. pen.

Instanța a mai reținut că în conformitate cu

aceste prevederi legale are calitate procesual activă „persoana care se află în

întreținerea” celui îndreptățit la repararea pagubei potrivit art. 504 C. proc.

pen.

Cu privire la acest aspect instanța a apreciat

că reclamanta nu se află în întreținerea soțului ei, care era persoana

condamnată abuziv și în consecință nu este titulara dreptului subiectiv la

despăgubiri, deci nu are calitate procesual activă.

Pentru a ajunge la această concluzie instanța de

apel a reținut că la data arestării soțului său, reclamanta era încadrată în

muncă la Restaurantul R. în funcția de șef de unitate.

S-a mai reținut că reclamantei nu i s-a

desfăcut abuziv contractul de muncă astfel cum greșit susține aceasta, ci

reclamanta s-a pensionat.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat

recurs pe care însă nu l-a structurat conform prevederilor art. 303 C. proc.

civ., neinvocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 1 – 10 C. proc.

civ., solicitând casarea deciziei recurate și menținerea sentinței pronunțate

de către instanța de fond.

Într-o motivare extrem de succintă a recursului

său, reclamantă arată că instanța de apel a apreciat greșit probele și a

reținut greșit că ea nu s-ar fi aflat în întreținerea soțului său.

În acest sens solicită reaprecierea probelor

administrate.

Mai arată de asemenea că este dovedit în cauză

că soțul său a fost condamnat abuziv, iar în timpul detenției, s-a îmbolnăvit,

afecțiunile avute acutizându-se, împrejurări care în final au dus la decesul

său.

În recurs au fost depuse o serie de acte,

respectiv certificate medicale, care atestă perioadele când reclamanta a fost

internată în spital, diagnosticele bolilor de care suferă, decizii de

pensionare, hotărâri judecătorești, memorii, acte care de altfel au mai fost

depuse pe parcursul judecății cauzei.

Recursul este nefondat.

Astfel este de reținut în primul rând că

reclamanta astfel cum s-a mai arătat nu și-a structurat recursul în raport de

motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nefiind suficientă o

relatare a unor fapte ale procesului, deoarece recursul nu are caracter

devolutiv.

Având în vedere prevederile art. 306 alin. (3) C.

proc. civ. încercând o încadrare a susținerilor făcute de către recurentă s-ar

putea aprecia că ele s-ar încadra în motivul prevăzut de art. 304 pct. 11 C.

proc. civ., respectiv ipoteza „când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă

de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor”.

Acest motiv de recurs, însă, a fost abrogat prin

art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 și ca atare nu mai poate fi analizat de

către instanțe.

Distinct de cele mai înainte arătate este de

reținut că prin decizia de casare pronunțată de Curtea Supremă de Justiție s-a

stabilit că I.V., soțul reclamantei, a fost arestat și condamnat abuziv și că

ar fi avut dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite conform art.

504 C. proc. pen.

Datorită faptului că acesta a decedat la data de

15 aprilie 1996, nu a formulat acțiunea în justiție conform art. 505 alin. (2)

C. proc. pen.

Acțiunea pentru repararea pagubei a fost însă

formulată de soția condamnatului abuziv, reclamanta din prezenta cauză, în termen

legal.

Prin decizia de casare s-a dispus ca instanța

care va rejudeca apelul să verifice „dacă și în ce măsura reclamanta este o

persoană îndreptățită la despăgubiri”.

Art. 505 alin. (1) C. proc. pen. prevede că

acțiunea poate fi „pornită de către persoanele care se află în întreținerea”

persoanei îndreptățite conform art. 504 C. proc. pen. la despăgubiri, în cazul

decesului acestuia.

În prezenta cauză, după casarea cu trimitere,

instanța de apel a verificat acest aspect - dacă reclamanta era sau nu în

întreținerea soțului său respectiv dacă are calitate procesual activă.

Din analiza probelor administrate în cauză cu

motivarea arătată în decizia recurată, instanța de apel a reținut că reclamanta

nu a fost în întreținerea soțului său, deci nu are calitate procesual activă.

Întrucât această împrejurare a fost

stabilită prin aprecierea probelor și față de faptul că pct. 11 al art. 304 C.

proc. civ. a fost abrogat după cum am mai arătat, instanța de recurs nu poate

analiza susținerile reclamantei prin care se invoca netemeinicia hotărârii.

Astfel fiind, față de considerentele mai înainte

arătate urmează a respinge recursul ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta I.S., împotriva deciziei nr. 2 din 11 ianuarie 2002 a

Curții de Apel Suceava, secția civilă

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  16 septembrie 2003.