ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1075/2003

La 7 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta SC “V.P.I.”SRL București împotriva deciziei nr.943 din 1 iunie 2001 a Curții de Apel București – Secția a V-a comercială. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din data de 7 februarie 2003 iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 20 februarie 2003. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria sector VI București, reclamanta SC “V.P.I.”SRL a chemat în judecată pe pârâta SC “T.A.T.”SRL solicitând constatarea dreptului de proprietate asupra autotractorului cu remorcă și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, obligarea pârâtei la plata prejudiciului pentru lipsa de folosință și la cheltuieli de judecată.

Pârâta, prin cererea reconvențională, solicită obligarea reclamantei la plata sumei de 45.000 DM, rest de plată a prețului autotractorului DAF cu semiremorca sau obligarea la restituirea lucrului vândut, repararea prejudiciului cauzat și plata cheltuielilor de judecată. Judecătoria, prin sentința civilă nr.10944 din 10 septembrie 1999, a declinat competența de soluționare a cauzei, Secției comerciale a Tribunalului bucurești. Această instanță, prin sentința civilă nr.696 din 31 ianuarie 2001 a respins acțiunea, a admis cererea reconvențională,obligând pe reclamanta-pârâtă să restituie autotractorul DAF cu semiremorcă , să plătească suma de 1800 USD reprezentând primele de asigurare și suma de 15 milioane lei cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut, în esență ,că forma scrisă a convenției părților, care nu a fost semnată, prevedea vânzarea-cumpărarea autotractorului DAF cu semiremorcă pentru suma de 65.000 DM ce urma a fi plătit în 6 rate , iar transferul proprietății va opera după plata integrală a prețului. Prețul nu a fost plătit și mai mult, primele de asigurare au fost plătite de vânzător, cumpărătorul fiind un detentor precar al lucrului. Curtea de Apel București, soluționând apelul declarat de reclamantă, prin decizia civilă nr.243 din 1 iunie 2001 , a respins ca nefondată cererea, considerând că între părți nu s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare ci au existat numai negocieri, așa încât transferul dreptului de proprietate nu a operat.

Împotriva deciziei astfel pronunțate, reclamanta a declarat recurs , întemeiat pe disp.art.304 pct.7-11 Cod procedură civilă. Recurenta invocă insuficienta timbrare a cererii reconvenționale, și critică hotărârile atacate pentru confuza creată prin interpretarea disp.art.1294-1295 Cod civil privind calitatea de detentor precum și aceea privind caracterul subsidiar al acțiunii în constatare. Susținând existența acordului de voință al părților, concretizat în factura emisă pentru plata autotractorului cu semiremorcă, recurenta consideră că vânzarea-cumpărarea a fost perfectată iar acțiunea a fost greșit respinsă. Respingerea probei cu o nouă expertiză pentru evaluarea lucrului și considerarea transferului dreptului de proprietate numai după plata integrală a prețului (convenit la 90.000.000 lei în numerar și 20.000.000 lei în produse) reprezintă alte critici ale hotărârilor atacate.

În aceeași măsură și obligarea la plata primelor de asigurare este nelegală, polițele de asigurare fiind false. O ultimă critică a hotărârilor judecătorești atacate are în vedere faptul că la instanța de fond cauza s-a judecat în lipsa reclamantei, fără ca aceasta să aibă cunoștință de raportul de expertiză. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate, vânzarea fiind perfectă îndată ce părțile s-au învoit și asupra prețului, deși lucrul nu se va fi predat iar prețul nu se va fi numărat. Excepție de la regula menționată o constituie însă contractul afectat de modalități – termen sau condiție.

În situația în care contractul părților este afectat de condiție rezolutorie, transferul dreptului de proprietate se produce la momentul realizării condiției: plata integrală a prețului. Probele administrate în cauză, pun în discuție momentul transferului dreptului. Contractul scris nu a îndeplinit cerința semnării lui, astfel încât el nu poate avea decât valoarea unui început de dovadă. El prevedea ca transferul dreptului de proprietate să se realizeze după plata integrală a prețului. Pe de altă parte, reclamanta recunoaște în cererile formulate că prețul nu a fost plătit integral; chiar în declarația de recurs (fila 3) menționase că din prețul de 90 milioane lei în numerar și 200 milioane lei în produse, a plătit 79.999.999 lei.

Concluzia instanțelor de fond a fost corectă. Convenția părților imperfectă de altfel, era încheiată sub condiție, plata integrală a prețului ce avea drept consecință transferul dreptului de proprietate, iar de la aceasta, toate celelalte consecințe legate de drepturile și obligațiile părților. Este adevărat însă că ceea ce caracteriza dreptul reclamantului era mai degrabă transferul dreptului de proprietate sub condiție care , nerealizată, a condus la precaritatea titlului. Faptul că instanța de fond a soluționat cauza în lipsa unei părți, nu justifică critica formulată. Potrivit disp.art.242 alin.2 Cod procedură civilă, pricina se judecă dacă reclamantul sau pârâtul au cerut în scris judecarea în lipsă.

Întemeindu-și în drept cererea reconvențională, pârâta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform textului de lege menționat, așa încât instanța avea obligația soluționării. În privința expertizei pentru evaluarea lucrului, instanța de apel a considerat întemeiat că, împrejurările de fapt nu necesitau lămuriri prin întocmirea unui nou raport de expertiză. De altfel, concluzia instanțelor asupra precarității dreptului reclamantei, nu permitea administrarea unei probe inutile, nepertinente și neconcludente, pornind chiar de la recunoașterea neachitării prețului. Ultima critică formulată împotriva hotărârilor instanțelor de fond referitoare la falsul polițelor de asigurare nu este întemeiată.

Deși dispozițiile art.129 Cod procedură civilă, îndatotrirea judecătorilor să stăruie pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, aceștia nu se pot substitui părților și disponibilității acestora asupra acțiunii. Procedura instituită de art.180 și următoarele Cod procedură civilă, reglementează modalitatea în care instanța va constata starea materială a înscrisului defăimat. Simpla afirmație potrivit căreia polițele de asigurare sunt false pentru că nu specifică numărul de inmatriculare al autovehiculului, este insuficientă. Alineatul 3 al art.182 stabilește că dacă partea care a defăimat înscrisul nu stăruie în declarație, înscrisul va fi socotit ca recunoscut. Așa fiind, în temeiul disp.art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei civile nr.943 din 1 iunie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta SC “V.P.I.”SRL București, îmotriva deciziei nr.943 din 1 iunie 2001 a Curții de Apel București – Secția a V-a comercială, ca nefondat. IREVOCABILĂ. Pronunțată în ședință publică astăzi 20 februarie 2003.