ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1075/2003

La 7 februarie 2003 s-a luat

în examinare recursul declarat de reclamanta SC “V.P.I.”SRL București împotriva

deciziei nr.943 din 1 iunie 2001 a Curții de Apel București – Secția a V-a comercială.

Dezbaterile au fost consemnate

în încheierea din data de 7 februarie 2003 iar pronunțarea deciziei s-a amânat

la 20 februarie 2003.

C

U R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la Judecătoria sector VI București, reclamanta SC “V.P.I.”SRL a chemat în judecată

pe pârâta SC “T.A.T.”SRL  solicitând constatarea dreptului de proprietate asupra

autotractorului cu remorcă și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act

autentic de vânzare-cumpărare, obligarea pârâtei

la plata

prejudiciului pentru lipsa de folosință

și la cheltuieli de judecată.

Pârâta, prin cererea reconvențională,

solicită obligarea reclamantei la plata sumei de 45.000 DM, rest de plată a prețului

autotractorului DAF cu semiremorca sau obligarea la restituirea lucrului vândut,

repararea prejudiciului cauzat și plata cheltuielilor de judecată.

Judecătoria, prin sentința civilă

nr.10944 din 10 septembrie 1999, a declinat competența de soluționare a cauzei,

Secției comerciale a Tribunalului bucurești.

Această instanță, prin sentința

civilă nr.696 din 31 ianuarie 2001 a respins acțiunea, a admis cererea reconvențională,obligând

pe reclamanta-pârâtă să restituie autotractorul DAF cu semiremorcă , să plătească

suma de 1800 USD reprezentând primele de asigurare și suma de 15 milioane lei cheltuieli

de judecată.

Instanța de fond a reținut,

în esență ,că forma scrisă a convenției părților, care nu a fost semnată, prevedea

vânzarea-cumpărarea autotractorului DAF cu semiremorcă pentru suma de 65.000 DM

ce urma a fi plătit în 6 rate , iar transferul proprietății va opera după plata

integrală a prețului. Prețul nu a fost plătit și mai mult, primele de asigurare

au fost plătite de vânzător, cumpărătorul fiind un detentor precar al lucrului.

Curtea de Apel București, soluționând

apelul declarat de reclamantă, prin decizia civilă nr.243 din 1 iunie 2001 , a respins

ca  nefondată cererea, considerând că între părți nu s-a perfectat contractul

de vânzare-cumpărare ci au existat numai negocieri, așa încât transferul dreptului

de proprietate nu a operat.

Împotriva deciziei astfel pronunțate,

reclamanta a declarat recurs , întemeiat pe disp.art.304 pct.7-11 Cod procedură

civilă.

Recurenta invocă insuficienta

timbrare a cererii reconvenționale, și critică hotărârile atacate pentru confuza

creată prin interpretarea disp.art.1294-1295 Cod civil privind calitatea de detentor

precum și aceea privind caracterul subsidiar al acțiunii în constatare.

Susținând existența acordului

de voință al părților, concretizat în factura emisă pentru plata autotractorului

cu semiremorcă, recurenta consideră că vânzarea-cumpărarea  a fost perfectată iar

acțiunea a fost greșit respinsă.

Respingerea probei cu o nouă

expertiză pentru evaluarea lucrului și considerarea transferului dreptului de proprietate

numai după plata integrală a prețului (convenit la 90.000.000 lei în numerar și

20.000.000 lei în produse) reprezintă alte critici ale hotărârilor atacate. În aceeași

măsură și obligarea la plata primelor de asigurare este nelegală, polițele de asigurare

fiind false.

O ultimă critică a hotărârilor

judecătorești atacate are în vedere faptul că la instanța de fond cauza s-a judecat

în lipsa reclamantei, fără ca aceasta să aibă cunoștință de raportul de expertiză.

Recursul este nefondat și va

fi respins pentru considerentele ce se vor expune.

Contractul de vânzare-cumpărare

este un contract translativ de proprietate, vânzarea fiind perfectă îndată ce părțile

s-au învoit și asupra prețului, deși lucrul nu se va fi predat iar prețul nu se

va fi numărat. Excepție de la regula menționată  o constituie însă contractul afectat

de modalități – termen sau condiție.

În situația în care contractul

părților este afectat de condiție rezolutorie, transferul dreptului de proprietate

se produce la momentul realizării condiției: plata integrală a prețului.

Probele administrate în cauză,

pun în discuție momentul transferului dreptului. Contractul scris nu a îndeplinit

cerința semnării lui, astfel încât el nu poate avea decât valoarea unui început

de dovadă. El prevedea ca transferul dreptului de proprietate să se realizeze după

plata integrală a prețului.

Pe de altă parte, reclamanta

recunoaște în cererile formulate că prețul nu a fost plătit integral; chiar în declarația

de recurs (fila 3) menționase că din prețul de 90 milioane lei în numerar și

200 milioane lei în produse, a plătit 79.999.999 lei.

Concluzia instanțelor de

fond a fost corectă. Convenția părților imperfectă de altfel, era încheiată sub

condiție, plata integrală a prețului ce avea drept consecință transferul dreptului

de proprietate, iar de la aceasta, toate celelalte consecințe legate de drepturile

și obligațiile părților.

Este adevărat însă că ceea ce

caracteriza dreptul reclamantului era mai degrabă transferul dreptului de proprietate

sub condiție care , nerealizată, a condus la precaritatea titlului.

Faptul că instanța de fond

a soluționat cauza în lipsa unei părți, nu justifică critica formulată.

Potrivit disp.art.242

alin.2 Cod procedură civilă, pricina se judecă dacă reclamantul sau pârâtul au cerut

în scris judecarea în lipsă.

Întemeindu-și în drept cererea

reconvențională, pârâta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform textului

de lege menționat, așa încât instanța avea obligația soluționării.

În privința expertizei pentru

evaluarea lucrului, instanța de apel a considerat întemeiat că, împrejurările

de fapt nu necesitau  lămuriri prin întocmirea unui nou raport de expertiză. De

altfel, concluzia instanțelor asupra precarității dreptului reclamantei, nu permitea

administrarea unei probe inutile, nepertinente și neconcludente, pornind chiar

de la recunoașterea neachitării prețului.

Ultima critică formulată împotriva

hotărârilor instanțelor de fond referitoare la falsul polițelor de asigurare nu

este întemeiată.

Deși dispozițiile art.129

Cod procedură civilă, îndatotrirea judecătorilor să stăruie pentru a preveni orice

greșeală în aflarea adevărului, aceștia nu se pot substitui părților și disponibilității

acestora asupra acțiunii.

Procedura instituită de

art.180 și următoarele Cod procedură civilă, reglementează modalitatea în care instanța

va constata starea materială a înscrisului defăimat.

Simpla afirmație potrivit căreia

polițele de asigurare sunt false pentru că nu specifică numărul de inmatriculare

al autovehiculului, este insuficientă. Alineatul 3 al art.182 stabilește că dacă

partea care a defăimat înscrisul nu stăruie în declarație, înscrisul va fi socotit

ca recunoscut.

Așa fiind, în temeiul

disp.art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat

împotriva deciziei civile nr.943 din 1 iunie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC “V.P.I.”SRL București, îmotriva deciziei nr.943 din 1 iunie

2001 a Curții de Apel București – Secția a V-a comercială, ca nefondat.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică

astăzi 20 februarie 2003.