ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1002/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1002/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Prin acțiunea civilă înregistrată inițial

la Judecătoria Mediaș cu numărul de dosar 2384/1998,

P

rimăria municipiului

M

ediaș a chemat-o în judecată pe

S.H.

solicitând sistarea stării de indiviziune asupra imobilului situat în Mediaș,

înscris în cartea funciara (C.F.) 3074 Mediaș cu nr. topografic 5440/4629/7/1,

5440/4629/7/2, 5440/4629/7/3.

În motivarea acțiunii s-a afirmat că

asupra imobilului dețin cote egale de proprietate Statul român și pârâta,

solicitându-se partajarea imobilului în natură.

La termenul de la 4 septembrie 1998

acțiunea inițială a fost precizată solicitându-se ca, pe lângă S.H. să fie

citată în cauză, în calitate de pârâtă, și R.G.A.T.L. Mediaș, devenită ulterior

S.C.

g.c.

S.A. - Mediaș.

În ceea ce o privește, pârâta S.H. a

formulat la rândul său o cerere reconvențională solicitând ca ieșirea din

indiviziune să se efectueze prin atribuirea întregului imobil în proprietatea

sa.

Prin sentința nr. 221/1999 pronunțată de

Judecătoria Mediaș s-a declinat competența de soluționare a cauzei la

Tribunalul Sibiu, pe considerentul că valoarea imobilului era de peste

150.000.000 lei.

Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe

rolul Tribunalului Sibiu cu numărul de dosar 994/1999.

Ulterior, acțiunea formulată de

P

rimăria municipiului

M

ediaș a fost însușită de

C

onsiliul local al municipiului

M

ediaș, iar în cauză au formulat

cerere de intervenție în interes propriu

P.R.

și

P.T.,

care au solicitat să se

constate valoarea investițiilor efectuate de ei în imobilul aflat în litigiu,

cerând ca, în ipoteza admiterii cererii reconvenționale, pârâta S.H. să fie

obligată să le plătească contravaloarea respectivelor investiții.

Prin sentința civilă nr. 119/2001,

Tribunalul Sibiu a admis acțiunea principală și a respins cererea

reconvențională precum și cererile de intervenție, dispunând partajarea în

natură a imobilului prin atribuirea câte unui apartament către reclamant și

respectiv către pârâtă.

Prin aceeași sentință s-a dispus

menținerea stării de indiviziune în cote egale de 50% pentru cele două părți în

ceea ce privește întregul teren (clădit și neclădit), unele elemente de

construcție și racordurile edilitare, reclamantul fiind obligat la plata către

pârâta a unei sulte de 59.041.073 lei.

Apelul făcut ulterior împotriva acestei

sentințe de pârâta S.H. a fost respins prin decizia nr. 171/A/2001 pronunțată

de secția civilă a Curții de Apel Alba Iulia.

Pentru a pronunța această decizie instanța

de apel a reținut că în speță competența de soluționare a cauzei în prima

instanță revenea tribunalului deoarece starea de indiviziune preexistentă nu

derivă dintr-o comunitate matrimonială sau succesorală, iar pe de altă parte

valoarea imobilului era de peste 150.000.000 lei; în baza acelorași

considerente a fost înlăturată o primă critică formulată de pârâtă și prin care

se susținea că acțiunile ar fi trebuit să fie soluționate în fond de către

judecătorie.

S-a reținut, de asemenea, că sunt nefondate

și criticile pârâtei referitoare la modalitatea de partajare - în natură - a

imobilului, instanța de apel evidențiind că prin alcătuirea celor două loturi

s-au creat condiții adecvate de utilizare de sine stătătoare a apartamentelor

astfel delimitate ca și a dependințelor aferente lor, diminuându-se în același

timp posibilitatea unor litigii viitoare.

În altă ordine de idei s-a constatat că

instanța de fond nu a fost în mod legal învestită cu o cerere de evacuare din

imobil a numitului P.M., critica pârâtei referitoare la o pretinsă omisiune a

tribunalului de a se pronunța în legătură cu această chestiune fiind, deci,

nejustificată.

În considerentele deciziei pronunțate în

apel s-a relevat pe de altă parte că în dosar există probe care atestă că

fratele pârâtei a inițiat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în sensul

că a solicitat restituirea în natura a cotei indivize de imobil care i-a

aparținut în trecut și care ulterior a făcut obiectul unei măsuri de

expropriere. În legătură cu acest aspect instanța a subliniat că demersurile

făcute de fratele reclamantei sunt lipsite de relevanță atâta timp cât cel care

le-a inițiat nu a formulat și o cerere de intervenție în interes propriu în

cauza de față.

Pentru aceleași considerente s-a apreciat

că în mod justificat instanța de fond nu a dat curs unei cereri de suspendare a

judecării cauzei în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, critica

pârâtei referitoare la acest aspect fiind și ea înlăturată.

La 12 noiembrie 2001 S.H. a declarat

recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe

rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar

5796/2001.

În motivarea recursului pârâta a susținut

că:

coproprietară și, prin urmare, „nu era îndreptățită să deschidă acțiunea civilă

nr. 8553 din 9 octombrie 1997”;

care atestau că procesul se poartă asupra unui „imobil nedezmembrat, cu intrări

și dependințe comune” care are caracterul de „casă familiară în bun comun”;

ar fi existat mereu 2 apartamente contravine deciziei administrative nr. 777

din 15 august 1983 care atestă că anterior acelui act abuziv - emis în favoarea

E.G.C.L. - Gospodărie Comunală pârâta nu avea calitatea de coproprietară;

Primăria Mediaș ar fi preluat partea de 4/8 din imobil este lipsită de suport

probatoriu;

312/1990-1996 pe numele P.R. este pe de-o parte lovit de nulitate nefiind

încheiat cu consimțământul pârâtei în calitate de proprietară și coproprietară,

fiind în același timp expirat din 1996 adică dinainte de începerea procesului;

legal încheiat P.R. nu putea figura în cauză în calitate de intervenient;

ținut seama de decizia nr. 1772/1990 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție

și prin care fusese soluționată în principiu atât chestiunea lipsei de

validitate a contractului de închiriere încheiat fără acordul unuia dintre

coproprietari cât și aceea a inexistenței a două apartamente distincte în

cadrul imobilului;

Tribunalul Sibiu nu a fost semnată de către judecător;

titlu locativ de către intervenienți este lipsit de validitate și pe

considerentul că nu a fost semnat de directorul întreprinderii locatoare;

recurentei-pârâte i-a fost atribuită mansarda nu ține seama de împrejurarea că

acel spațiu aparținea deja pârâtei conform contractului de cumpărare nr. 1994

din 24 septembrie 1973;

către prima instanță contravine mențiunilor din decizia nr. 1772/1990 a Curții

Supreme de Justiție referitoare la interzicerea actelor de dispoziție efectuate

de către un coindivizar fără acordul tuturor celorlalți coindivizari;

obligat-o pe pârâtă să plătească cheltuielile de investiții nu se justifică și

în raport de împrejurarea că respectivele investiții efectuate de P.R. au avut

drept obiectiv „modificări și schimbări în întregul parter, modificând astfel

structura imobilului”;

locuiește, fără titlu, și fratele acestuia, P.M.;

intervenientului P.R. este derizorie, cifrându-se la 672 lei lunar;

și o altă casă situată în Sibiu;

instanță s-a inserat în mod eronat mențiunea „cotă preluată în baza Decretului

nr. 223/1974 și a pârâtei S.H.”.

Tot în motivarea recursului declarat de

pârâta S.H. s-a evidențiat că o altă încălcare majoră a dispozițiilor legale

este imputabilă instanței de apel, care nu a permis mandatarei recurente -

numita M.G. - să susțină apelul declarat în cauză.

În aceeași ordine de idei s-a afirmat că

mențiunea din decizia recurată privind pronunțarea acesteia la 24 septembrie

2001 nu corespunde realității deoarece cauza a fost judecată la 17 septembrie

2001.

În raport cu toate aceste critici

recurenta a solicitat respingerea acțiunii de ieșire din indiviziune și a

cererii de intervenție, anularea hotărârilor pronunțate în cauză, evacuarea

necondiționată din imobil a familiei P.R. ca și a lui P.M. precum și obligarea

familiei P.R. la plata cheltuielilor de judecată.

În același context recurenta-pârâtă a

menționat că urmărește, de asemenea, revendicarea părții statului de 4/8 luată

abuziv în 1983, invocând în acest sens demersurile sale efectuate la 23 iulie

1996 în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pe lângă motivele mai sus menționate,

recurenta S.H. a depus la dosar o multitudine de petiții prin care fie reitera

susținerile sale inițiale fie formula noi critici privind modul în care cauza a

fost soluționată în fond și în apel.

Este de observat însă că - fiind depuse

direct la instanța de recurs și numai după împlinirea termenului de motivare a

recursului - aceste din urmă critici contravin normelor imperative prevăzute de

art. 301 și art. 302 C. proc. civ. astfel încât Curtea nu are a se pronunța

asupra lor.

În ceea ce îi privește,

intimatul-reclamant Consiliul local al municipiului Mediaș și intimații

intervenienți P.R. și P.T. au solicitat respingerea recursului, iar

intimata-pârâtă S.C.

g.c.

S.A. -

Mediaș nu s-a prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-a făcut cunoscut în

scris punctul de vedere referitor la recursul declarat în cauză.

În legătură cu recursul astfel declarat,

Curtea reține că, prin natura lor, argumentele aduse în susținerea lui

corespund sub aspect formal prevederilor art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ.

Prin urmare, aceste texte de lege vor fi

avute în vedere în analizarea recursului deși nu au fost invocate în mod expres

de pârâta-recurentă, respectiva deficiență de motivare fiind remediabilă din

oficiu în raport cu prevederile art. 306 alin. ultim C. proc. civ.

Odată făcută această precizare prealabilă

de ordin procedural, Curtea reține că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

În acest sens Curtea constată că

dezbaterile asupra apelului declarat de pârâtă au avut loc în ședința publică

de la 17 septembrie 2001, fiind consemnate ca atare în încheierea de ședință

întocmită la aceeași dată, iar pronunțarea a fost amânată la 24 septembrie

2001, măsură procedurală ce își are temeiul în dispozițiile art. 260 alin. (1)

C. proc. civ.

Așa fiind, nu poate fi primită critica

referitoare la o pretinsă indicare greșită a datei judecării cauzei.

Este, de asemenea, de observat că din

cuprinsul încheierii de la 17 noiembrie 2001 nu rezultă că instanța de apel ar

fi respins o solicitare a mandatarei M.G. de a pune concluzii în susținerea

apelului, așa încât și din acest punct de vedere afirmațiile recurentei S.H.

contravin realității.

De altfel, în raport cu dispozițiile art.

68 alin. (4) C. proc. civ., mandatara nici nu ar fi avut dreptul să pună

personal concluzii, iar la termenul menționat pârâta-apelantă a fost

reprezentată nu numai de mandatara sa, M.G., ci și de avocatul D.S. care, acționând

conform împuternicirilor scrise date de S.H. - împuterniciri aflate în dosarul

de apel - a formulat cereri și a pus în cele din urmă concluzii în susținerea

apelului.

Verificând, de asemenea, dosarul primei

instanțe, Curtea constată că încheierea de amânare a pronunțării dată de

Tribunalul Sibiu la 20 februarie 2001 cu ocazia dezbaterilor asupra fondului,

minuta sentinței pronunțate de către aceeași instanță la 27 februarie 2001

precum și sentința propriu-zisă sunt semnate de judecător, astfel încât nu există

nici un element care să confirme veridicitatea susținerilor contrare ale

recurentei.

În altă ordine de idei Curtea reține că

tot în dosarul primei instanțe au fost depuse copii ale înscrisurilor oficiale

care atestă că prin decizia nr. 777 din 15 august 1983, emisă în baza

Decretului nr. 223/1974 de către fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular

Județean Sibiu, Statul român a dobândit cu plată cele două cote indivize de

proprietate avute anterior asupra imobilului de către fratele pârâtei, numitul

B.I.H., și parțial de soția acestuia, B.H.

Aceleași înscrisuri atestă că dreptul

indiviz al Statului român astfel constituit - și care totaliza 2/4, adică 1/2 -

a fost intabulat ca atare în Cartea funciară procedându-se și la întocmirea

unui proces-verbal prin care fosta întreprindere de stat I.J.C.L. Sibiu -

E.G.C.L. Mediaș prelua imobilul în exploatare.

În raport cu aceste probe sunt nefondate

apărările recurentei care neagă existența dreptului indiviz de proprietate al

Statului român sau urmăresc să lipsească acel drept de eficiența juridică

contestând calitatea procesuală a autorităților care exercită în prezent acest

drept.

Pentru considerente similare nu pot fi

primite nici apărările recurentei care tind să obstrucționeze soluționarea

cauzei pe considerentul că însăși S.H. ar intenționa să revendice cota indiviză

de proprietate care în realitate a aparținut exclusiv fratelui său și soției

acestuia.

Curtea reține, de asemenea, că potrivit

art. 728 alin. (1) teza I C. civ. „nimeni nu poate fi obligat a rămâne în

indiviziune”.

În raport cu formularea lipsită de echivoc

a acestui text de lege apare ca lipsită de temei juridic și aserțiunea

recurentei conform căreia acțiunea de ieșire din indiviziune ar reprezenta un

act de dispoziție și că, deci, nu ar putea fi primită decât în măsura în care

există un acord în acest sens al tuturor coproprietarilor.

Se mai reține de către această Curte că

instanța de apel a expus pe larg considerentele - întru-totul raționale și

echitabile - care au fost avute în vedere la alcătuirea și atribuirea celor

două loturi, astfel încât este inutilă o nouă enunțare a lor ca răspuns la

criticile formulate în mod generic de recurentă în legătură cu această

chestiune.

Se impune a fi amintit totuși faptul că în

dosarul inițial de fond al Judecătoriei Sibiu s-a întocmit o expertiză tehnică

ale cărei concluzii au evidențiat posibilitatea realizării unui partaj în

natură conform celor două unități constructive avute în vedere ulterior și de

către instanțe.

În același dosar se găsește și copia

procesului verbal întocmit la 15 august 1983 cu ocazia preluării de către

Statul român a cotelor indivize de proprietate avute anterior de fratele

recurentei, înscris în care s-a menționat expres că imobilul cuprindea încă de

pe atunci două apartamente.

Tot în legătură cu chestiunea analizată

este de remarcat că S.H. a depus în dosarul inițial de fond al Judecătoriei

Sibiu obiecțiunile pe care le avea de formulat la raportul de expertiză

tehnică, iar respectivele obiecțiuni nu conțineau nici o critică referitoare la

propunerea expertului de partajare a imobilului în natură.

Celelalte critici și nemulțumiri expuse de

S.H. în motivarea recursului se referă cu precădere la situația conflictuală

dintre recurentă și membrii familiei P., astfel încât o analizare detaliată a

acestora apare ca inutilă, dată fiind lipsa lor de relevanță în raport cu

obiectul litigiului.

Este de amintit totuși faptul că soluția

de respingere a cererii de intervenție formulată de P.R. și P.T. are în prezent

caracter definitiv și irevocabil, fiind, deci, lipsită de suport și bizară

referirea recurentei la o așa numită „măsură prin care instanța de fond a

obligat-o pe pârâtă să plătească cheltuielile de investiții

"

.

De asemenea, este de observat că, în

condițiile în care calitatea de chiriași a intervenienților P.R. și P.T. este

exercitată exclusiv asupra lotului atribuit la partaj reclamantului Consiliul

local al municipiului Mediaș, aserțiunile recurentei referitoare la lipsa de

validitate a titlului lor locativ sunt și ele irelevante.

O concluzie similară se impune și în

legătură cu invocarea de către recurentă a deciziei nr. 1772/1990 pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție în condițiile în care starea de indiviziune nu

încetase încă.

Având, deci, în vedere că în cauză nu își

găsesc incidența nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea

urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) din același cod respingând recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta S.H. împotriva deciziei nr. 171/A din 24 septembrie 2001 a Curții de

Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13

martie 2003.