ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1002/2003

Prin acțiunea civilă înregistrată inițial la Judecătoria Mediaș cu numărul de dosar 2384/1998, P rimăria municipiului M ediaș a chemat-o în judecată pe S.H. solicitând sistarea stării de indiviziune asupra imobilului situat în Mediaș, înscris în cartea funciara (C.F.) 3074 Mediaș cu nr. topografic 5440/4629/7/1, 5440/4629/7/2, 5440/4629/7/3. În motivarea acțiunii s-a afirmat că asupra imobilului dețin cote egale de proprietate Statul român și pârâta, solicitându-se partajarea imobilului în natură. La termenul de la 4 septembrie 1998 acțiunea inițială a fost precizată solicitându-se ca, pe lângă S.H. să fie citată în cauză, în calitate de pârâtă, și R.G.A.T.L. Mediaș, devenită ulterior S.C. g.c.

S.A. - Mediaș. În ceea ce o privește, pârâta S.H. a formulat la rândul său o cerere reconvențională solicitând ca ieșirea din indiviziune să se efectueze prin atribuirea întregului imobil în proprietatea sa. Prin sentința nr. 221/1999 pronunțată de Judecătoria Mediaș s-a declinat competența de soluționare a cauzei la Tribunalul Sibiu, pe considerentul că valoarea imobilului era de peste 150.000.000 lei. Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu cu numărul de dosar 994/1999. Ulterior, acțiunea formulată de P rimăria municipiului M ediaș a fost însușită de C onsiliul local al municipiului M ediaș, iar în cauză au formulat cerere de intervenție în interes propriu P.R. și P.T., care au solicitat să se constate valoarea investițiilor efectuate de ei în imobilul aflat în litigiu, cerând ca, în ipoteza admiterii cererii reconvenționale, pârâta S.H.

să fie obligată să le plătească contravaloarea respectivelor investiții. Prin sentința civilă nr. 119/2001, Tribunalul Sibiu a admis acțiunea principală și a respins cererea reconvențională precum și cererile de intervenție, dispunând partajarea în natură a imobilului prin atribuirea câte unui apartament către reclamant și respectiv către pârâtă. Prin aceeași sentință s-a dispus menținerea stării de indiviziune în cote egale de 50% pentru cele două părți în ceea ce privește întregul teren (clădit și neclădit), unele elemente de construcție și racordurile edilitare, reclamantul fiind obligat la plata către pârâta a unei sulte de 59.041.073 lei. Apelul făcut ulterior împotriva acestei sentințe de pârâta S.H.

a fost respins prin decizia nr. 171/A/2001 pronunțată de secția civilă a Curții de Apel Alba Iulia. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut că în speță competența de soluționare a cauzei în prima instanță revenea tribunalului deoarece starea de indiviziune preexistentă nu derivă dintr-o comunitate matrimonială sau succesorală, iar pe de altă parte valoarea imobilului era de peste 150.000.000 lei; în baza acelorași considerente a fost înlăturată o primă critică formulată de pârâtă și prin care se susținea că acțiunile ar fi trebuit să fie soluționate în fond de către judecătorie.

S-a reținut, de asemenea, că sunt nefondate și criticile pârâtei referitoare la modalitatea de partajare - în natură - a imobilului, instanța de apel evidențiind că prin alcătuirea celor două loturi s-au creat condiții adecvate de utilizare de sine stătătoare a apartamentelor astfel delimitate ca și a dependințelor aferente lor, diminuându-se în același timp posibilitatea unor litigii viitoare. În altă ordine de idei s-a constatat că instanța de fond nu a fost în mod legal învestită cu o cerere de evacuare din imobil a numitului P.M., critica pârâtei referitoare la o pretinsă omisiune a tribunalului de a se pronunța în legătură cu această chestiune fiind, deci, nejustificată.

În considerentele deciziei pronunțate în apel s-a relevat pe de altă parte că în dosar există probe care atestă că fratele pârâtei a inițiat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în sensul că a solicitat restituirea în natura a cotei indivize de imobil care i-a aparținut în trecut și care ulterior a făcut obiectul unei măsuri de expropriere. În legătură cu acest aspect instanța a subliniat că demersurile făcute de fratele reclamantei sunt lipsite de relevanță atâta timp cât cel care le-a inițiat nu a formulat și o cerere de intervenție în interes propriu în cauza de față. Pentru aceleași considerente s-a apreciat că în mod justificat instanța de fond nu a dat curs unei cereri de suspendare a judecării cauzei în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, critica pârâtei referitoare la acest aspect fiind și ea înlăturată.

La 12 noiembrie 2001 S.H. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 5796/2001. În motivarea recursului pârâta a susținut că: 1. Primăria Mediaș nu avea calitatea de coproprietară și, prin urmare, „nu era îndreptățită să deschidă acțiunea civilă nr. 8553 din 9 octombrie 1997”; 2. instanțele nu au ținut seama de probele care atestau că procesul se poartă asupra unui „imobil nedezmembrat, cu intrări și dependințe comune” care are caracterul de „casă familiară în bun comun”; 3. aprecierea instanțelor potrivit căreia ar fi existat mereu 2 apartamente contravine deciziei administrative nr. 777 din 15 august 1983 care atestă că anterior acelui act abuziv - emis în favoarea E.G.C.L.

- Gospodărie Comunală pârâta nu avea calitatea de coproprietară; 4. concluzia instanțelor conform căreia Primăria Mediaș ar fi preluat partea de 4/8 din imobil este lipsită de suport probatoriu; 5. contractul de închiriere nr. 312/1990-1996 pe numele P.R. este pe de-o parte lovit de nulitate nefiind încheiat cu consimțământul pârâtei în calitate de proprietară și coproprietară, fiind în același timp expirat din 1996 adică dinainte de începerea procesului; 6. în lipsa unui contract de închiriere legal încheiat P.R.

nu putea figura în cauză în calitate de intervenient; 7. în soluționarea cauzei instanțele nu au ținut seama de decizia nr. 1772/1990 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție și prin care fusese soluționată în principiu atât chestiunea lipsei de validitate a contractului de închiriere încheiat fără acordul unuia dintre coproprietari cât și aceea a inexistenței a două apartamente distincte în cadrul imobilului; 8. hotărârea pronunțată în cauză de către Tribunalul Sibiu nu a fost semnată de către judecător; 9. contractul de închiriere invocat drept titlu locativ de către intervenienți este lipsit de validitate și pe considerentul că nu a fost semnat de directorul întreprinderii locatoare; 10. soluția primei instanțe prin care recurentei-pârâte i-a fost atribuită mansarda nu ține seama de împrejurarea că acel spațiu aparținea deja pârâtei conform contractului de cumpărare nr. 1994 din 24 septembrie 1973; 11. ieșirea din indiviziune dispusă de către prima instanță contravine mențiunilor din decizia nr. 1772/1990 a Curții Supreme de Justiție referitoare la interzicerea actelor de dispoziție efectuate de către un coindivizar fără acordul tuturor celorlalți coindivizari; 12. măsura prin care instanța de fond a obligat-o pe pârâtă să plătească cheltuielile de investiții nu se justifică și în raport de împrejurarea că respectivele investiții efectuate de P.R.

au avut drept obiectiv „modificări și schimbări în întregul parter, modificând astfel structura imobilului”; 13. pe lângă intervenientul P.R. în imobil locuiește, fără titlu, și fratele acestuia, P.M.; 14. chiria stabilită în sarcina intervenientului P.R. este derizorie, cifrându-se la 672 lei lunar; 15. familia P.M. și-a însușit prin fraudă și o altă casă situată în Sibiu; 16. în hotărârea pronunțată de prima instanță s-a inserat în mod eronat mențiunea „cotă preluată în baza Decretului nr. 223/1974 și a pârâtei S.H.”. Tot în motivarea recursului declarat de pârâta S.H. s-a evidențiat că o altă încălcare majoră a dispozițiilor legale este imputabilă instanței de apel, care nu a permis mandatarei recurente - numita M.G.

- să susțină apelul declarat în cauză. În aceeași ordine de idei s-a afirmat că mențiunea din decizia recurată privind pronunțarea acesteia la 24 septembrie 2001 nu corespunde realității deoarece cauza a fost judecată la 17 septembrie 2001. În raport cu toate aceste critici recurenta a solicitat respingerea acțiunii de ieșire din indiviziune și a cererii de intervenție, anularea hotărârilor pronunțate în cauză, evacuarea necondiționată din imobil a familiei P.R. ca și a lui P.M. precum și obligarea familiei P.R. la plata cheltuielilor de judecată. În același context recurenta-pârâtă a menționat că urmărește, de asemenea, revendicarea părții statului de 4/8 luată abuziv în 1983, invocând în acest sens demersurile sale efectuate la 23 iulie 1996 în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pe lângă motivele mai sus menționate, recurenta S.H. a depus la dosar o multitudine de petiții prin care fie reitera susținerile sale inițiale fie formula noi critici privind modul în care cauza a fost soluționată în fond și în apel. Este de observat însă că - fiind depuse direct la instanța de recurs și numai după împlinirea termenului de motivare a recursului - aceste din urmă critici contravin normelor imperative prevăzute de art. 301 și art. 302 C. proc. civ. astfel încât Curtea nu are a se pronunța asupra lor. În ceea ce îi privește, intimatul-reclamant Consiliul local al municipiului Mediaș și intimații intervenienți P.R. și P.T. au solicitat respingerea recursului, iar intimata-pârâtă S.C.

g.c. S.A. - Mediaș nu s-a prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-a făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la recursul declarat în cauză. În legătură cu recursul astfel declarat, Curtea reține că, prin natura lor, argumentele aduse în susținerea lui corespund sub aspect formal prevederilor art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ. Prin urmare, aceste texte de lege vor fi avute în vedere în analizarea recursului deși nu au fost invocate în mod expres de pârâta-recurentă, respectiva deficiență de motivare fiind remediabilă din oficiu în raport cu prevederile art. 306 alin. ultim C. proc. civ. Odată făcută această precizare prealabilă de ordin procedural, Curtea reține că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

În acest sens Curtea constată că dezbaterile asupra apelului declarat de pârâtă au avut loc în ședința publică de la 17 septembrie 2001, fiind consemnate ca atare în încheierea de ședință întocmită la aceeași dată, iar pronunțarea a fost amânată la 24 septembrie 2001, măsură procedurală ce își are temeiul în dispozițiile art. 260 alin. (1) C. proc. civ. Așa fiind, nu poate fi primită critica referitoare la o pretinsă indicare greșită a datei judecării cauzei. Este, de asemenea, de observat că din cuprinsul încheierii de la 17 noiembrie 2001 nu rezultă că instanța de apel ar fi respins o solicitare a mandatarei M.G. de a pune concluzii în susținerea apelului, așa încât și din acest punct de vedere afirmațiile recurentei S.H.

contravin realității. De altfel, în raport cu dispozițiile art. 68 alin. (4) C. proc. civ., mandatara nici nu ar fi avut dreptul să pună personal concluzii, iar la termenul menționat pârâta-apelantă a fost reprezentată nu numai de mandatara sa, M.G., ci și de avocatul D.S. care, acționând conform împuternicirilor scrise date de S.H. - împuterniciri aflate în dosarul de apel - a formulat cereri și a pus în cele din urmă concluzii în susținerea apelului. Verificând, de asemenea, dosarul primei instanțe, Curtea constată că încheierea de amânare a pronunțării dată de Tribunalul Sibiu la 20 februarie 2001 cu ocazia dezbaterilor asupra fondului, minuta sentinței pronunțate de către aceeași instanță la 27 februarie 2001 precum și sentința propriu-zisă sunt semnate de judecător, astfel încât nu există nici un element care să confirme veridicitatea susținerilor contrare ale recurentei.

În altă ordine de idei Curtea reține că tot în dosarul primei instanțe au fost depuse copii ale înscrisurilor oficiale care atestă că prin decizia nr. 777 din 15 august 1983, emisă în baza Decretului nr. 223/1974 de către fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular Județean Sibiu, Statul român a dobândit cu plată cele două cote indivize de proprietate avute anterior asupra imobilului de către fratele pârâtei, numitul B.I.H., și parțial de soția acestuia, B.H. Aceleași înscrisuri atestă că dreptul indiviz al Statului român astfel constituit - și care totaliza 2/4, adică 1/2 - a fost intabulat ca atare în Cartea funciară procedându-se și la întocmirea unui proces-verbal prin care fosta întreprindere de stat I.J.C.L.

Sibiu - E.G.C.L. Mediaș prelua imobilul în exploatare. În raport cu aceste probe sunt nefondate apărările recurentei care neagă existența dreptului indiviz de proprietate al Statului român sau urmăresc să lipsească acel drept de eficiența juridică contestând calitatea procesuală a autorităților care exercită în prezent acest drept. Pentru considerente similare nu pot fi primite nici apărările recurentei care tind să obstrucționeze soluționarea cauzei pe considerentul că însăși S.H. ar intenționa să revendice cota indiviză de proprietate care în realitate a aparținut exclusiv fratelui său și soției acestuia. Curtea reține, de asemenea, că potrivit art. 728 alin. (1) teza I C. civ. „nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune”.

În raport cu formularea lipsită de echivoc a acestui text de lege apare ca lipsită de temei juridic și aserțiunea recurentei conform căreia acțiunea de ieșire din indiviziune ar reprezenta un act de dispoziție și că, deci, nu ar putea fi primită decât în măsura în care există un acord în acest sens al tuturor coproprietarilor. Se mai reține de către această Curte că instanța de apel a expus pe larg considerentele - întru-totul raționale și echitabile - care au fost avute în vedere la alcătuirea și atribuirea celor două loturi, astfel încât este inutilă o nouă enunțare a lor ca răspuns la criticile formulate în mod generic de recurentă în legătură cu această chestiune. Se impune a fi amintit totuși faptul că în dosarul inițial de fond al Judecătoriei Sibiu s-a întocmit o expertiză tehnică ale cărei concluzii au evidențiat posibilitatea realizării unui partaj în natură conform celor două unități constructive avute în vedere ulterior și de către instanțe.

În același dosar se găsește și copia procesului verbal întocmit la 15 august 1983 cu ocazia preluării de către Statul român a cotelor indivize de proprietate avute anterior de fratele recurentei, înscris în care s-a menționat expres că imobilul cuprindea încă de pe atunci două apartamente. Tot în legătură cu chestiunea analizată este de remarcat că S.H. a depus în dosarul inițial de fond al Judecătoriei Sibiu obiecțiunile pe care le avea de formulat la raportul de expertiză tehnică, iar respectivele obiecțiuni nu conțineau nici o critică referitoare la propunerea expertului de partajare a imobilului în natură. Celelalte critici și nemulțumiri expuse de S.H. în motivarea recursului se referă cu precădere la situația conflictuală dintre recurentă și membrii familiei P., astfel încât o analizare detaliată a acestora apare ca inutilă, dată fiind lipsa lor de relevanță în raport cu obiectul litigiului.

Este de amintit totuși faptul că soluția de respingere a cererii de intervenție formulată de P.R. și P.T. are în prezent caracter definitiv și irevocabil, fiind, deci, lipsită de suport și bizară referirea recurentei la o așa numită „măsură prin care instanța de fond a obligat-o pe pârâtă să plătească cheltuielile de investiții " . De asemenea, este de observat că, în condițiile în care calitatea de chiriași a intervenienților P.R. și P.T. este exercitată exclusiv asupra lotului atribuit la partaj reclamantului Consiliul local al municipiului Mediaș, aserțiunile recurentei referitoare la lipsa de validitate a titlului lor locativ sunt și ele irelevante. O concluzie similară se impune și în legătură cu invocarea de către recurentă a deciziei nr. 1772/1990 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în condițiile în care starea de indiviziune nu încetase încă.

Având, deci, în vedere că în cauză nu își găsesc incidența nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) din același cod respingând recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.H. împotriva deciziei nr. 171/A din 24 septembrie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 martie 2003.