ÎCCJ, Decizia nr. 608/2003

Asupra recursului de anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 560/P/1997

din 16 decembrie 1999 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a

fost trimisă în judecată inculpata S.L.S. pentru săvârșirea infracțiunilor de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen.,

de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. și uz de fals, prevăzută de

art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) din același cod.

S-a reținut că, la data de 25 iulie

1994, în calitate de notar la Notariatul de Stat al sectorului 6 București,

inculpata a autentificat, sub nr. 19317, contractul de vânzare – cumpărare prin

care P.A. a cumpărat de la tatăl său, J.P. (decedat, ulterior, la data de 12

martie 1995) cota de ½ din apartamentul nr. 41, situat în București,

str. Aleea Compozitorilor, nr. 6A, sectorul 6, proprietatea soților J.P. și J.I.,

atestând în mod fals că situația juridică a imobilului s

-

a stabilit pe baza unui certificat

de sarcini, eliberat în aceeași zi, precum și că vânzătorul J.P. a semnat în

prezența sa toate exemplarele contractului.

Ulterior, pe baza înțelegerii cu

soții P.I. și P.A., inculpata a redactat și autentificat, în aceeași calitate,

sub nr. 20055 din 3 august 1994, contractul de vânzare – cumpărare prin care

soții P. au vândut cumpărătoarei F.M. apartamentul menționat, luând în

considerare atât contractul din 25 iulie 1994, cât și o procură falsă.

Prin sentința penală nr. 5 din 6

februarie 2001, Curtea de Apel Pitești, secția penală, în baza art. 334 C.

proc. pen. a schimbat încadrarea juridică, reținând forma continuată,

reglementată de art. 41 alin. (2) C. pen., pentru infracțiunile prevăzute de

art. 246 și art. 289 C. pen., texte de lege în baza cărora a condamnat pe

inculpată la două pedepse de câte 2 ani și 6 luni închisoare. Totodată,

inculpata a fost condamnată la o pedeapsă de 4 ani și 6 luni închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 291 teza I C. pen.

În temeiul art. 2 din Legea nr.

137/1997, instanța de fond a constatat grațiate cu ½ pedepsele aplicate.

În baza art. 33 lit. a) și a art. 34

lit. b) C. pen., instanța a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai

grea, de 2 ani și 3 luni, sporită cu 9 luni, urmând ca aceasta să execute, în

final, 3 ani închisoare.

De asemenea, au fost anulate

contractele de vânzare – cumpărare menționate.

În fine, aceeași instanță a disjuns

soluționarea laturii civile a cauzei.

Prin sentința penală nr. 1 din 22

ianuarie 2002, aceeași instanță, în soluționarea acțiunii civile, a obligat

inculpata să plătească părții civile J.I. echivalentul în lei, la data executării,

al sumei de 9125 dolari SUA, reprezentând 5/8 din contravaloarea

apartamentului, precum și 8250 dolari SUA reprezentând 5/8 din folosul

nerealizat.

Împotriva celor două hotărâri

pronunțate în primă instanță au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Pitești, inculpata S.L.S. și partea civilă.

Secția penală a Curții Supreme de

Justiție, prin decizia nr. 5590 din 17 decembrie 2002, a admis recursurile

declarate în cauză, a casat hotărârile atacate și, rejudecând, în baza art. 11

pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul

penal pornit împotriva inculpatei pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 C.

pen., art. 289 C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

Totodată, conform art. 346 alin. (4)

C. proc. pen., acțiunea civilă nu a fost soluționată.

În motivarea acestei decizii s-a

reținut că, potrivit art. 31 din Legea notarilor publici și a activității

notariale nr. 35/1995, notarii publici nu pot fi cercetați, percheziționați,

arestați sau trimiși în judecată penală sau contravențională, pentru fapte

săvârșite în legătură cu exercițiul activității profesionale, fără avizul

ministrului justiției.

Conform art. 10 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen., acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă

în mișcare nu poate fi exercitată, dacă printre altele, lipsește autorizarea

organului competent.

În cauză, ministrul justiției a

dispus, la data de 27 noiembrie 1997, avizarea cercetării penale a inculpate S.L.S.,

în scopul stabilirii condițiilor în care au fost întocmite și autentificate

cele două contracte de vânzare – cumpărare.

Urmare a acestui aviz, inculpata a

fost cercetată penal pentru infracțiunile de abuz în serviciu, fals intelectual

și neglijență în serviciu.

Prin Ordonanța din 6 aprilie 1999,

emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus scoaterea

de sub urmărire penală a inculpatei, reținându-se neîntrunirea elementelor

constitutive ale infracțiunilor menționate.

La data de 18 mai 1999, procurorul general

al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a infirmat ordonanța din

6 aprilie 1999 și a dispus redeschiderea urmăririi penale, în vederea

administrării de noi probe, pentru stabilirea completă a situației de fapt.

Totodată, procurorul general a îndrumat organul de urmărire penală să solicite

un nou aviz de cercetare a inculpatei.

S-a apreciat că, deși ordonanța de

scoatere de sub urmărire penală nu are putere de lucru judecat, aceasta putând

fi infirmată, ea încheie totuși un ciclu procesual, ceea ce lipsește de

eficiență, pentru viitor, avizarea inițială de cercetare penală.

Fără ca, în prealabil, să se fi

solicitat avizul ministrului justiției pentru cercetarea penală a inculpatei,

aceasta a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București la data de 16 decembrie 1999.

Dat fiind caracterul imperativ al

condiției pentru punerea în mișcare a acțiunii penale și exercitarea acesteia,

lipsa îndeplinirii acestei condiții are drept consecință, potrivit art. 197 alin.

(2) C. proc. pen., nulitatea absolută a tuturor actelor procesuale efectuate,

așa încât învestirea instanței prin rechizitoriul parchetului este nulă.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 409 și art. 410 partea I pct. 7

1

C. proc. pen.

S-a susținut că hotărârea atacată a

fost pronunțată cu încălcarea legii, în mod greșit instanța dispunând încetarea

procesului penal pentru lipsa autorizării organului competent, deși intervenise

prescripția răspunderii penale.

S-a arătat că în raport de cuantumul

pedepsei prevăzut de norma incriminatoare și data săvârșirii infracțiunilor, în

cauză s-a împlinit termenul de prescripție specială.

Or, odată cu împlinirea termenului

de prescripție specială a răspunderii penale, statul a pierdut dreptul de a

trage la răspundere penală pe inculpata S.L.S.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate și

rejudecarea cauzei, în limitele arătate.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 1 C. proc. pen.

,,procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor

care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o

infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie

la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și

libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea

cetățenilor în spiritul legilor”.

În vederea realizării scopului

arătat și condiționat de realizarea finalității imperativului ca reacția

socială să asigure un echilibru între necesitarea protecției ordinii sociale și

garantarea drepturilor și libertăților fundamentare ale persoanei, legea

procesuală penală a stabilit riguros regulile privitoare la desfășurarea

procesului penal.

Aceste reguli au configurat un

complex de acte caracterizate de succesivitate, coordonare și progresivitate,

realizate de subiecți procesuali precis determinați.

Dată fiind importanța acestei

activități organizate în vederea aflării adevărului și pronunțarea unei soluții

juste în rezolvarea conflictului de drept dedus spre soluționare organelor

competente, legea procesuală penală a răspuns logic și coerent necesității

eliminării din sistemul procesului penal a posibilității ca, în situații

determinate, să fie posibilă adoptarea de soluții diferite, bazate exclusiv pe

selecția dintre variante diferite considerate la fel de corecte în cazul dat.

Ca atare, o astfel de soluție este

consecința unui raționament juridic eronat, a neobservării unora dintre

regulile ce formează sistemul procesului penal.

În cauză, instanța de control

judiciar a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei S.L.S.,

în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen.

Prin recursul în anulare se susține

că soluția este greșită sub aspectul temeiului încetării procesului penal

pentru lipsa autorizării organului competent, în raport de împrejurarea că în

cauză intervenise prescripția răspunderii penale.

Or, examinând dispozițiile art. 10 C.

proc. pen. se constată că, dând eficiență scopului procesului penal, așa cum

acesta este determinat prin art. 1 din același cod, neangajarea răspunderii

penale fie prin achitarea inculpatului, fie prin încetarea procesului penal,

are la bază cazurile care, într-o ordine logică, privesc, succesiv, cauze de

fond și cauze de formă, începând cu situația conformării persoanei ordinii de

drept normative și confirmarea prezumției de nevinovăție a acesteia, continuând

cu situația existenței unei fapte care fie nu prezintă pericolul social al unei

infracțiuni, fie nu constituie infracțiune, fie există o cauză de împiedicare a

exercitării acțiunii penale.

Ca atare, în raport de această

ordine logică și coerentă, când se constată atât cazuri pentru care se pronunță

achitarea, cât și cazuri pentru care instanța pronunță încetarea procesului

penal, prevalentă este soluția achitării.

Totodată, când există mai multe

cazuri pentru care se pronunță, după caz, achitarea inculpatului sau încetarea

procesului penal, rezultă cu evidență că se va respecta ordinea prevăzută de

legiuitor, în sensul că, potrivit acestei ordonări prin art. 10 C. proc. pen.,

soluția se pronunță, potrivit distincțiilor prevăzute de art. 11 din Codul de

procedură penală, în baza primului caz constatat, cu excluderea cazurilor

următoare, care, eventual, ar mai fi incidente și ar duce la pronunțarea

aceleiași soluții.

De altfel, anterioritatea cazului

prevăzut de lit. f) față de cazul prevăzut de lit. g) în ordinea cazurilor de

excludere a răspunderii penale, stabilit prin art. 10 C. proc. pen., este

justificată de natura diferită a impedimentului, în fiecare dintre cele două

cazuri, asupra punerii în mișcare, exercitării acțiunii penale și legalei

sesizări a instanței de judecată.

Ca atare, reținând pentru

pronunțarea încetării procesului penal cazul prevăzut de art. 10 lit. f) C.

proc. pen., aflat înaintea cazului prevăzut de art. 10 lit. g) din același cod,

instanța de control judiciar a pronunțat o soluție legală.

Așa fiind, hotărârea atacată nu este

supusă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.,

corespunzător temeiului în scris în art. 410 partea I pct. 7

1

din

același cod, invocat de procurorul general.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei nr. 5590 din 17 decembrie 2002 a Curții Supreme de

Justiție, secția penală, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, azi 8

decembrie 2003.