ÎCCJ, Decizia nr. 608/2003

Asupra recursului de anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul nr. 560/P/1997 din 16 decembrie 1999 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a fost trimisă în judecată inculpata S.L.S. pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) din același cod. S-a reținut că, la data de 25 iulie 1994, în calitate de notar la Notariatul de Stat al sectorului 6 București, inculpata a autentificat, sub nr. 19317, contractul de vânzare – cumpărare prin care P.A.

a cumpărat de la tatăl său, J.P. (decedat, ulterior, la data de 12 martie 1995) cota de ½ din apartamentul nr. 41, situat în București, str. Aleea Compozitorilor, nr. 6A, sectorul 6, proprietatea soților J.P. și J.I., atestând în mod fals că situația juridică a imobilului s - a stabilit pe baza unui certificat de sarcini, eliberat în aceeași zi, precum și că vânzătorul J.P. a semnat în prezența sa toate exemplarele contractului. Ulterior, pe baza înțelegerii cu soții P.I. și P.A., inculpata a redactat și autentificat, în aceeași calitate, sub nr. 20055 din 3 august 1994, contractul de vânzare – cumpărare prin care soții P. au vândut cumpărătoarei F.M. apartamentul menționat, luând în considerare atât contractul din 25 iulie 1994, cât și o procură falsă.

Prin sentința penală nr. 5 din 6 februarie 2001, Curtea de Apel Pitești, secția penală, în baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică, reținând forma continuată, reglementată de art. 41 alin. (2) C. pen., pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 și art. 289 C. pen., texte de lege în baza cărora a condamnat pe inculpată la două pedepse de câte 2 ani și 6 luni închisoare. Totodată, inculpata a fost condamnată la o pedeapsă de 4 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 291 teza I C. pen. În temeiul art. 2 din Legea nr. 137/1997, instanța de fond a constatat grațiate cu ½ pedepsele aplicate. În baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen., instanța a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani și 3 luni, sporită cu 9 luni, urmând ca aceasta să execute, în final, 3 ani închisoare.

De asemenea, au fost anulate contractele de vânzare – cumpărare menționate. În fine, aceeași instanță a disjuns soluționarea laturii civile a cauzei. Prin sentința penală nr. 1 din 22 ianuarie 2002, aceeași instanță, în soluționarea acțiunii civile, a obligat inculpata să plătească părții civile J.I. echivalentul în lei, la data executării, al sumei de 9125 dolari SUA, reprezentând 5/8 din contravaloarea apartamentului, precum și 8250 dolari SUA reprezentând 5/8 din folosul nerealizat. Împotriva celor două hotărâri pronunțate în primă instanță au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, inculpata S.L.S. și partea civilă. Secția penală a Curții Supreme de Justiție, prin decizia nr. 5590 din 17 decembrie 2002, a admis recursurile declarate în cauză, a casat hotărârile atacate și, rejudecând, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) C. proc.

pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 C. pen., art. 289 C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod. Totodată, conform art. 346 alin. (4) C. proc. pen., acțiunea civilă nu a fost soluționată. În motivarea acestei decizii s-a reținut că, potrivit art. 31 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 35/1995, notarii publici nu pot fi cercetați, percheziționați, arestați sau trimiși în judecată penală sau contravențională, pentru fapte săvârșite în legătură cu exercițiul activității profesionale, fără avizul ministrului justiției. Conform art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu poate fi exercitată, dacă printre altele, lipsește autorizarea organului competent.

În cauză, ministrul justiției a dispus, la data de 27 noiembrie 1997, avizarea cercetării penale a inculpate S.L.S., în scopul stabilirii condițiilor în care au fost întocmite și autentificate cele două contracte de vânzare – cumpărare. Urmare a acestui aviz, inculpata a fost cercetată penal pentru infracțiunile de abuz în serviciu, fals intelectual și neglijență în serviciu. Prin Ordonanța din 6 aprilie 1999, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatei, reținându-se neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor menționate. La data de 18 mai 1999, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a infirmat ordonanța din 6 aprilie 1999 și a dispus redeschiderea urmăririi penale, în vederea administrării de noi probe, pentru stabilirea completă a situației de fapt.

Totodată, procurorul general a îndrumat organul de urmărire penală să solicite un nou aviz de cercetare a inculpatei. S-a apreciat că, deși ordonanța de scoatere de sub urmărire penală nu are putere de lucru judecat, aceasta putând fi infirmată, ea încheie totuși un ciclu procesual, ceea ce lipsește de eficiență, pentru viitor, avizarea inițială de cercetare penală. Fără ca, în prealabil, să se fi solicitat avizul ministrului justiției pentru cercetarea penală a inculpatei, aceasta a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București la data de 16 decembrie 1999. Dat fiind caracterul imperativ al condiției pentru punerea în mișcare a acțiunii penale și exercitarea acesteia, lipsa îndeplinirii acestei condiții are drept consecință, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc.

pen., nulitatea absolută a tuturor actelor procesuale efectuate, așa încât învestirea instanței prin rechizitoriul parchetului este nulă. Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 409 și art. 410 partea I pct. 7 1 C. proc. pen. S-a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea legii, în mod greșit instanța dispunând încetarea procesului penal pentru lipsa autorizării organului competent, deși intervenise prescripția răspunderii penale. S-a arătat că în raport de cuantumul pedepsei prevăzut de norma incriminatoare și data săvârșirii infracțiunilor, în cauză s-a împlinit termenul de prescripție specială.

Or, odată cu împlinirea termenului de prescripție specială a răspunderii penale, statul a pierdut dreptul de a trage la răspundere penală pe inculpata S.L.S. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei, în limitele arătate. Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 1 C. proc. pen. ,,procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul legilor”.

În vederea realizării scopului arătat și condiționat de realizarea finalității imperativului ca reacția socială să asigure un echilibru între necesitarea protecției ordinii sociale și garantarea drepturilor și libertăților fundamentare ale persoanei, legea procesuală penală a stabilit riguros regulile privitoare la desfășurarea procesului penal. Aceste reguli au configurat un complex de acte caracterizate de succesivitate, coordonare și progresivitate, realizate de subiecți procesuali precis determinați.

Dată fiind importanța acestei activități organizate în vederea aflării adevărului și pronunțarea unei soluții juste în rezolvarea conflictului de drept dedus spre soluționare organelor competente, legea procesuală penală a răspuns logic și coerent necesității eliminării din sistemul procesului penal a posibilității ca, în situații determinate, să fie posibilă adoptarea de soluții diferite, bazate exclusiv pe selecția dintre variante diferite considerate la fel de corecte în cazul dat. Ca atare, o astfel de soluție este consecința unui raționament juridic eronat, a neobservării unora dintre regulile ce formează sistemul procesului penal. În cauză, instanța de control judiciar a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei S.L.S., în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen. Prin recursul în anulare se susține că soluția este greșită sub aspectul temeiului încetării procesului penal pentru lipsa autorizării organului competent, în raport de împrejurarea că în cauză intervenise prescripția răspunderii penale. Or, examinând dispozițiile art. 10 C. proc. pen. se constată că, dând eficiență scopului procesului penal, așa cum acesta este determinat prin art. 1 din același cod, neangajarea răspunderii penale fie prin achitarea inculpatului, fie prin încetarea procesului penal, are la bază cazurile care, într-o ordine logică, privesc, succesiv, cauze de fond și cauze de formă, începând cu situația conformării persoanei ordinii de drept normative și confirmarea prezumției de nevinovăție a acesteia, continuând cu situația existenței unei fapte care fie nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, fie nu constituie infracțiune, fie există o cauză de împiedicare a exercitării acțiunii penale.

Ca atare, în raport de această ordine logică și coerentă, când se constată atât cazuri pentru care se pronunță achitarea, cât și cazuri pentru care instanța pronunță încetarea procesului penal, prevalentă este soluția achitării. Totodată, când există mai multe cazuri pentru care se pronunță, după caz, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal, rezultă cu evidență că se va respecta ordinea prevăzută de legiuitor, în sensul că, potrivit acestei ordonări prin art. 10 C. proc. pen., soluția se pronunță, potrivit distincțiilor prevăzute de art. 11 din Codul de procedură penală, în baza primului caz constatat, cu excluderea cazurilor următoare, care, eventual, ar mai fi incidente și ar duce la pronunțarea aceleiași soluții.

De altfel, anterioritatea cazului prevăzut de lit. f) față de cazul prevăzut de lit. g) în ordinea cazurilor de excludere a răspunderii penale, stabilit prin art. 10 C. proc. pen., este justificată de natura diferită a impedimentului, în fiecare dintre cele două cazuri, asupra punerii în mișcare, exercitării acțiunii penale și legalei sesizări a instanței de judecată. Ca atare, reținând pentru pronunțarea încetării procesului penal cazul prevăzut de art. 10 lit. f) C. proc. pen., aflat înaintea cazului prevăzut de art. 10 lit. g) din același cod, instanța de control judiciar a pronunțat o soluție legală. Așa fiind, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc.

pen., corespunzător temeiului în scris în art. 410 partea I pct. 7 1 din același cod, invocat de procurorul general. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 5590 din 17 decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, azi 8 decembrie 2003.