ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1214/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1214/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanții B.D., R.ȘT., R.E., P.N.,

C.M. și M.M. i-au chemat în judecată pe pârâții S.C. D.I. S.R.L., R.V., R.A.,

R.A.Șt. și C.E.C., sucursala Suceava, și au solicitat ca, prin sentința care se

va pronunța, să se constate nulitatea absolută a actului adițional autentificat

sub nr. 1017 din 6 aprilie 2000 prin care s-a majorat capitalul social al S.C.

D.I. S.R.L. cu aport în natură constând într-un imobil, radierea din Cartea

funciară a dreptului de proprietate înscris în favoarea societății, cât și

radierea ipotecii constituită în favoarea C.E.C. în baza contractului de

ipotecă autentificat sub nr. 2429 din 8 septembrie 2000.

Reclamanții și-au precizat ulterior

primul capăt de cerere, în sensul că înțeleg să solicite revocarea

(desființarea) actului adițional autentificat sub nr. 1017 din 6 aprilie 2000

în temeiul dispozițiilor art. 975 C. civ.

Prin sentința nr. 490, Tribunalul

Suceava, la data de 14 iunie 2001, a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților și, ca nefondată, acțiunea acestora.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că pârâții R.V. și R.A. și-au provocat starea de

insolvabilitate cu intenția vădită de a le prejudicia interesele creditorilor,

prin înstrăinarea imobilului de la adresa din petitul acțiunii, în favoarea

fiicei lor R.A.Șt.

Cu privire la contractul de vânzare

– cumpărare s-a mai reținut că, pe cale separată, a fost promovată acțiune

pauliană în curs de soluționare pe rolul Judecătoriei Suceava, unde a fost pus

în discuție contractul de vânzare – cumpărare ce a stat la baza transmiterii

dreptului de proprietate asupra imobilului între soții R. și fiica lor R.A.Șt.

Același imobil, s-a mai reținut de

instanța de fond, a fost adus ca aport în societatea S.C. D.I. S.R.L. de

cumpărătoarea R.A.Șt., asociat unic, care apoi l-a ipotecat în favoarea C.E.C.

pentru garantarea unui împrumut contractat de societate.

După expunerea situației de fapt,

instanța de fond a ajuns la concluzia că acțiunea reclamanților este nefondată

întrucât singura cale de a ataca actul adițional de majorare a capitalului

social cu imobilul cumpărat de asociată de la părinții săi era opoziția

prevăzută de art. 61 și art. 62 din Legea nr. 31/1990.

În ce privește acțiunea pauliană,

instanța de fond a constatat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 975 C. civ.,

câtă vreme nu s-a dovedit că actul de majorare a capitalului social le-a produs

creditorilor un prejudiciu prin frauda debitorului și complicitatea terților,

iar creanța nu era certă, lichidă și exigibilă.

Asupra garanției constituită pentru

contractarea împrumutului de către societatea comercială, instanța a reținut că

dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost infirmat și, deci,

societatea comercială a constituit în mod legal garanția.

Sentința nr. 490 din 14 iunie 2001,

pronunțată de Tribunalul Suceava, a fost confirmată de Curtea de Apel Suceava

care a respins, ca nefondat, recursul reclamanților.

S-a apreciat de instanța de recurs

că reclamanții nu au făcut dovada intenției frauduloase a pârâtei R.A.Șt. și

nici faptul că aceasta, prin actul atacat, și-a produs insolvabilitatea. Cu

excepția reclamantului B.D., a mai reținut instanța de recurs, ceilalți

reclamanți nu au făcut dovada unor creanțe certe, lichide și exigibile. Cu

referire la principiul relativității, instanța de recurs a motivat că, potrivit

art. 974 și art. 975 C. civ., creditorii pot exercita toate drepturile și

acțiunile debitorilor lor, afară de cele personale și că atacarea în justiție a

actelor în numele debitorilor este posibilă numai în situația în care au fost

făcute cu viclenie, în paguba creditorilor.

În concluzie, instanța de recurs a

apreciat că de vreme ce, în cauză, nu s-a demonstrat că actul adițional a fost

întocmit cu viclenie, nu sunt motive pentru a se dispune anularea acestuia și

radierea mențiunilor din cartea funciară.

În ce privește legalitatea actului

atacat, s-a precizat că există acțiune separată în curs de judecată prin care

se cere anularea vânzării.

În urma memoriului adresat

Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

fost declarat recursul în anulare pe motivul încălcării esențiale a legii, care

a determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond.

Procurorul General a examinat

hotărârile pronunțate în cauză și a susținut că acțiunea reclamanților a fost

respinsă greșit pe considerentul că nu s-a făcut dovada intenției frauduloase a

pârâtei R.A.Șt. întrucât asupra acestei probleme trebuia să se pronunțe

instanța civilă.

A doua problemă pusă în discuție de

Procurorul General, în argumentarea declarării recursului în anulare, este cea

referitoare la desființarea actelor frauduloase care au prejudiciat interesele

reclamanților în calitate de creditori și la demersul acestora în justiție care

a constat în scindarea acțiunii pauliene și înregistrarea pe cale separată, la

instanța civilă, a acțiunii pentru constatarea inopozabilității față de ei a

contractului de vânzare – cumpărare încheiat între debitori și fiica lor și

separat, introducerea acțiunii comerciale decurgând din cea de-a doua

transmisiune a imobilului către societatea comercială prin majorarea

capitalului social.

Tot greșit, consideră P.G., s-a

reținut de instanțele care au soluționat cauza și faptul că hotărârea de

modificare a actelor constitutive nu poate fi atacată decât cu opoziție, câtă

vreme Legea nr. 31/1990 nu prevede o limitare a dreptului la acțiune ca în

cazul anulării hotărârii Adunării generale prevăzută de art. 131 din aceeași

lege.

În susținerea aceluiași argument

legat de dreptul de a constata inopozabilitatea actului prejudiciabil pe calea

dreptului comun, P.G. a susținut că opoziția reglementată de Legea nr. 31/1990

este o cale de atac la îndemâna terților care nu o exclude pe cea din dreptul

comun.

În ce privește acțiunea civilă s-a

precizat că, prin sentința nr. 1656 din 27 martie 2001 pronunțată de

Judecătoria Suceava, s-a admis acțiunea pauliană având ca obiect contractul de

vânzare – cumpărare nr. 1884 din 28 martie 2000 și s-a constatat că actul a

fost încheiat în frauda drepturilor creditorilor, cu complicitatea

dobânditoarei R.A.Șt. și, ca atare, nu le este opozabil.

Față de această soluție, în acțiunea

comercială, s-a considerat că se impunea suspendarea, în conformitate cu art.

244 C. proc. civ., judecării pricinii până când sentința respectivă rămânea

irevocabilă întrucât, aceeași persoană nu ar putea fi considerată de bună –

credință în acțiunea comercială care vizează transmiterea imobilului către

societatea comercială prin aport la capitalul social.

Pentru aceste motive, în temeiul

art. 313 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului în anulare și

trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Suceava, secția comercială.

Apărătorul reclamanților, prin

concluziile orale, a susținut că nu sunt motive pentru casare cu trimitere și

că Instanța Supremă poate, în temeiul art. 314 C. proc. civ., să modifice

hotărârile atacate pronunțând o soluție pe fond.

Recursul este întemeiat pentru

următoarele considerente:

Art. 109 C. proc. civ. dispune că

oricine pretinde un drept împotriva altei persoane, trebuie să se adreseze

instanței în scopul de a pune în mișcare o acțiune civilă pentru protecția

judiciară a dreptului subiectiv, prevalându-se de o situație juridică pentru a

cărei realizare calea justiției este obligatorie.

În raport de aceste dispoziții, în

alți termeni, prin recursul în anulare s-a pus problema interpretării și

aplicării dispozițiilor art. 61 și art. 62 din Legea nr. 31/1990, referitoare

la opoziție, cu alte cuvinte, dacă singura cale pentru protejarea drepturilor

reclamanților era formularea opoziției împotriva actului de majorare a

capitalului social.

Pentru a vedea dacă, din punct de

vedere procedural, s-a apreciat corect asupra acțiunii promovate, trebuia

examinată poziția juridică a reclamanților în raport de actul de majorare a

capitalul social cu bunul imobil transmis terțului subdobânditor.

În contextul arătat, critica

referitoare la aplicarea acestor dispoziții este corectă întrucât art. 61 alin.

(1) din Legea nr. 31/1990 stabilește că pot fi atacate cu opoziție hotărârile

asociaților referitoare la modificarea actului constitutiv de către creditorii

sociali și de către persoanele prejudiciate prin aceste hotărâri.

Dispozițiile art. 61 alin. (1) din

Legea nr. 31/1990 pot fi considerate de principiu în privința opoziției care

constituie, de fapt, o cerere introductivă de instanță, un mijloc procedural

pus la dispoziția persoanelor interesate prin care se atacă hotărârea de

majorare a capitalului social.

Art. 61 alin. (1) din Legea nr.

31/1990 stabilește cercul persoanelor care pot formula o astfel de cerere în

instanță, atunci când precizează că aceste hotărâri pot fi atacate de

creditorii sociali, precum și de alte persoane prejudiciate (înțelegând prin

aceasta, față de domeniul de aplicare al legii, creditorii particulari ai

asociaților, asociații, acționarii) cu alte cuvinte persoanele care, prin

relația directă cu societatea, pot fi prejudiciate prin hotărârea de majorare a

capitalului concretizată în actul adițional înscris sub formă de mențiune la

Registrul Comerțului.

Concluzia instanțelor, potrivit căreia

aceasta este singura cale de a ataca în justiție actul de majorare a

capitalului social, este în contradicție cu propriul raționament legat de

contextul raporturilor juridice și al împrejurărilor de fapt în care bunul în

discuție a ajuns în patrimoniul societății comerciale prin majorarea

capitalului social de către asociata unică, R.A.Șt., fiica celor doi debitori

ai reclamanților.

Prin urmare, dacă de principiu,

opoziția este o acțiune comercială pusă la îndemână de legea specială

persoanelor prevăzute de art. 61, nu se poate admite în contextul unor relații

juridice complexe, că aceasta exclude orice altă acțiune prin care s-ar ataca

un act fraudulos încheiat în dauna creditorilor.

Prima instanță a ajuns la concluzia

că opoziția era la îndemâna creditorilor reclamanți prin nesocotirea domeniului

de aplicare și al efectelor acestei acțiuni în raport de acțiunea pauliană.

Astfel, spre deosebire de opoziție

care este la îndemâna persoanelor enumerate de art. 61 alin. (1) din Legea nr.

31/1990, printre care se află și terții prejudiciați prin modificarea actului

constitutiv (prin majorarea capitalului social), acțiunea pauliană este

îndreptată împotriva unui terț dobânditor sau împotriva subdobânditorului care

a profitat de un act ce fraudează dreptul de gaj general al creditorilor.

Opoziția, așa cum este reglementată

de Legea nr. 31/1990, este mijlocul de a ataca o măsură, o hotărâre a

asociaților (de majorare a capitalului) care nu se bazează în mod necesar pe

fraudarea unor drepturi. Această acțiune are ca scop anularea actului sau a

măsurii luate, stoparea efectelor actului și chiar revenirea la situația

anterioară.

Acțiunea revocatorie, deși duce la

desființarea actului întocmai ca și opoziția, se deosebește totuși de aceasta

din urmă întrucât produce efecte numai între creditor și terțul dobânditor,

ceea ce înseamnă că actul atacat rămâne valabil între părțile care l-au

încheiat și opozabil față de toate celelalte persoane, mai puțin față de

creditorii care au promovat și au reușit în acțiunea revocatorie.

În acest context, se impunea analiza

acțiunii pauliene promovată în comercial în strânsă legătură cu soluția din

civil care privește actul de vânzare – cumpărare a imobilului încheiat de

debitorii R. cu fiica lor R.A.Șt.

Din acest punct de vedere, instanțele

care au soluționat cauza aveau de examinat acțiunea revocatorie sub toate

aspectele, urmărind efectele acesteia în raport cu terțul subdobânditor și nu

doar incidența art .61 din Legea nr. 31/1990.

Mai este de reținut că ambele

instanțe s-au oprit asupra faptului că doar un creditor are titlu executor,

fără să observe că acțiunea pauliană nu este un act de executare, ci o revocare

a unui act prin care se fraudează dreptul de gaj general al creditorilor

chirografari și că acțiunea se intentează împotriva unui terț dobânditor sau a

terțului subdobânditor.

Condiția dovedirii fraudei

dobânditorului asupra căreia s-au oprit instanțele era îndeplinită prin

hotărârea judecătorească pronunțată în civil care a rămas, ulterior,

irevocabilă. În acest context, se impunea analiza fraudei subdobânditorului în

acțiunea comercială.

Prin susținerile din ultima ședință,

reclamanții și-au restrâns pretențiile solicitând să se constate numai

inopozabilitatea actului prin care s-a majorat capitalul social, însă acestei solicitări

nu i se poate da curs întrucât, prin hotărârile pronunțate în cauză, nu s-a

intrat în fond, instanțele oprindu-se asupra condițiilor de admisibilitate care

au fost enunțate, dar concluzia care a dus la pronunțarea soluției este în

contradicție cu enumerarea cerințelor art. 975 C. civ. și se bazează, în

principal, pe nepromovarea acțiunii în opoziție asupra actului de majorare a

capitalului social cu imobilul în cauză și pe lipsa intenției frauduloase a

asociatei R.A.Șt.

Între apărările care au fost

formulate în soluționarea recursului în anulare de față, R.A.Șt. a evocat o

serie de argumente care urmează să fie analizate cu ocazia rejudecării

litigiului în limitele cererii restrânse în fața acestei instanțe.

În legătură cu apărările intimatei

R.A.Șt., urmează a se avea în vedere că acțiunea pauliană produce efecte

relative, în sensul că va fi reparat prejudiciul suferit de creditorii

reclamanți, cât și faptul că terțul poate păstra bunul oferind creditorului

suma de bani necesară creanței sale, excedentul urmând să aparțină terțului

subdobânditor.

Cu alte cuvinte, actul atacat rămâne

valabil între părțile care l-au încheiat și opozabil tuturor celorlalte

persoane, mai puțin față de creditorii reclamanți.

În consecință, potrivit art. 330

2

C. proc. civ., recursul în anulare se va admite, hotărârile pronunțate vor fi

casate, iar cauza trimisă pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 490

din 14 iunie 2001, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția comercială și de

contencios administrativ și a deciziei nr. 240 din 28 septembrie 2001,

pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția comercială și de contencios

administrativ.

Casează hotărârile atacate și trimitere cauza pentru

rejudecare, Tribunalului Suceava.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 februarie 2003.