ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2511/2003

Deliberând asupra recursului de

față:

Prin cererea înregistrată sub nr. 364

din 5 februarie 2001, reclamanta C.M. a solicitat ca, în contradictoriu cu

pârâta SC M.C. SRL Craiova, să se constate nulitatea hotărârii A.G.A. din 30

ianuarie 2001 și să se anuleze actul adițional autentificat sub nr. 163 din 30

ianuarie 2001, la notarul public A.D., dispunându-se și repunerea părților în

situația anterioară.

Motivându-și acțiunea, reclamanta

arată că a constituit, împreună cu asociata S.M., societatea pârâtă, fiecare cu

câte 50% capital social, iar asociata S.M. a fost desemnată și administrator.

În ianuarie 2001, reclamanta s-a

hotărât să se retragă și să cesioneze părțile sale fiului celeilalte asociate,

urmând să primească în compensare folosința spațiului comercial situat în

Craiova.

Întrucât cealaltă asociată a semnat

actul adițional, dar nu și-a respectat obligația, reclamanta a promovat

prezenta acțiune.

Tribunalul Dolj, prin sentința

civilă nr. 708 din 3 aprilie 2001, a admis acțiunea reclamantei, a dispus

rezoluțiunea actului adițional nr. 163 din 30 ianuarie 2001, repunerea părților

în situația anterioară și a respins, ca rămasă fără obiect, opoziția formulată

de reclamantă la înscrierea de mențiuni în Registrul Comerțului.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut că actul adițional, ca și contractul de societate, este

convenția părților și trebuie respectat, iar încălcarea obligațiilor atrage

desființarea lui, cu consecința firească a repunerii părților în situația

anterioară.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâta, susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra a ceea ce

s-a cerut, calificând greșit acțiunea ca fiind rezoluțiune și fără a pune în

discuția părților această modificare.

Se mai arată că rezoluțiunea nu

putea fi admisă decât după punerea în întârziere și dacă se constata existența

culpei pârâtei, care nu și-a putut îndeplini obligația nefiind proprietara

spațiului.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia

nr. 577 din 8 iunie 2001, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

S-a reținut că, potrivit art. 130 C.

proc. civ., instanța se pronunță pe ceea ce s-a cerut, în raport cu starea de

fapt invocată și calificând obiectul acțiunii, indiferent de titulatura și

textele de lege pe care se întemeiază.

A fost calificată acțiunea ca

rezoluțiune, întrucât s-a invocat nerespectarea ulterioară a unei obligații

asumate și nu a unei condiții necesare la momentul încheierii actului, caz în

care sancțiunea este rezoluțiunea și nu anularea actului.

Se apreciază că nu a fost modificat

cadrul juridic ce rezulta din situația de fapt și cu care a fost învestită

instanța, inclusiv în ceea ce privește repunerea părților în situația

anterioară.

Opoziția formulată de reclamantă la

înscrierea actului în Registrul Comerțului a fost considerată ca fiind echivalentă

cu punerea în întârziere.

Pe fond, s-a considerat că a fost

dovedită convenția privind cesionarea părților sociale în schimbul cedării

dreptului de folosință asupra unuia dintre spațiile societății ca o formă de

desocotire.

S-a apreciat că pretenția ulterioară

a pârâtei, de a i se preda cheile de la spațiu, reprezintă o nerespectare a

convenției dovedite cu depoziția martorei, care este contabilă la firma pârâtă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta, susținând că, în mod greșit, a fost menținută sentința de fond,

invocându-se motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9.

Recurenta arată că instanța nu putea

schimba obiectul acțiunii din anulare a hotărârii A.G.A. și a actului adițional

în rezoluțiune și a făcut acest lucru aplicând greșit dispozițiile art. 130 C.

proc. civ.

Se susține că reclamanta a invocat

inducerea sa în eroare atât la semnarea actului adițional, cât și menținerea în

eroare pe parcurs, ceea ce nu este de natură a duce la concluzia că instanța a

fost învestită cu o cerere în rezoluțiune.

Este invocată și greșita aplicare a

legii, considerându-se eronat că a existat o înțelegere verbală ca, în schimbul

cesiunii părților sociale, reclamanta să primească în folosință spațiul

comercial.

Se consideră de către recurentă că

instanțele trebuiau să țină seama că spațiul nu-i aparținea, astfel că

neexecutarea pretinsei obligații de a pune la dispoziție spațiul nu este

imputabilă, lucru pe care reclamanta îl cunoștea fiind asociată în societate.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Cu privire la obiectul judecății și

susținerea recurentei că acesta ar fi fost schimbat de instanțe, se constată că

instanța și-a exercitat corect rolul activ, respectând în conținut obiectul

acțiunii, respectiv, încadrând situația de fapt prezentată în acțiune în

instituția de drept cea mai potrivită, astfel ca raporturile juridice dintre

părți să-și producă efectele sau partea care nu și-a îndeplinit obligația să

fie sancționată pentru neîndeplinirea obligației.

Este adevărat că reclamanta a

solicitat anularea actului adițional, dar motivația, pentru care se cere

anularea actului ce consemnează retragerea din societate, este tocmai

nerespectarea obligației de punere la dispoziție a spațiului, obligație care

trebuia respectată ulterior și nu la data încheierii actului, pentru a putea fi

considerată o condiție de valabilitate a actului.

Nu se poate anula convenția pentru

neîndeplinirea unei obligații asumate prin această convenție, când instituția

care sancționează neîndeplinirea acestei obligații este rezoluțiunea.

Instanța de apel a considerat corect

că rolul instanței este de a se pronunța în raport cu starea de fapt invocată,

calificând obiectul acțiunii în raport cu această situație de fapt, în acest

mod fiind ocrotite drepturile și obligațiile părților.

Faptul că pârâta apreciază ca

excesiv și unilateral rolul activ al instanței nu este întemeiat.

De altfel, toate considerațiile

privind depășirea limitelor rolului activ încearcă să acopere lipsa de

argumente pentru a combate stabilirea de către instanțe a încadrării corecte a

acțiunii și încercarea de a obține o soluție formală, care ar fi consacrat

respingerea acțiunii pentru că nu se putea susține lipsa consimțământului

reclamantei.

Sigur că o astfel de soluție nu ar

mai fi fost criticată de pârâtă, dar ea ocrotea un interes nelegitim, consacra reaua-credință

în nerespectarea unei obligații asumate de asociata, care rămânea în societate

de a ceda folosința unui spațiu, ca mod de desocotire față de asociata care s-a

retras.

În ceea ce privește greșita aplicare

a legii, se constată că soluția instanțelor se bazează pe actul adițional,

semnat de părți și completat cu depoziția martorei, din care reiese că

obligația pârâtei de a pune la dispoziția reclamantei un spațiu era un mod de

desocotire, ca urmare a retragerii.

Instanțele au pornit de la regula

consacrată că, în materie comercială, nu operează decât ca excepție actele cu

titlu gratuit, iar probele demonstrau că desocotirea viza acel spațiu.

Faptul că pârâta nu era proprietara

spațiului nu o exonera pe aceasta de a-și îndeplini obligația asumată, întrucât

nu se punea în discuție o transmitere a dreptului de proprietate asupra

spațiului, ci folosința acestuia, atâta vreme cât, însăși, pârâta avea această

folosință.

Negăsindu-se întemeiată nici una din

criticile formulate de recurentă, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul

acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta,

SC M.C. SRL Craiova, împotriva deciziei nr. 577 din 8 iunie 2001 a Curții de

Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de

3.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata C.M.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 8 mai 2003.