ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1570/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

31/2002, reclamanta SC M.B. SA București a solicitat în contradictoriu cu

pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Garda Financiară Centrală, anularea

deciziei nr. 1951 din 30 noiembrie 2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice

și a procesului-verbal de control nr. 201950 din 11 octombrie 2001, încheiat de

Garda Financiară.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

susținut că organele de control ale Gărzii Financiare Centrale au reținut în

mod nejustificat în sarcina sa, obligația de a vira la bugetul de stat,

impozitul în sumă de 371.212.363 lei, aferent veniturilor din dobânzi realizate

în România, de persoana juridică nerezidentă B.I. Ltd Cipru, inclusiv

majorările de întârziere impuse.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 375 din 9 aprilie 2002, a

respins acțiunea formulată de SC M.B. SA București, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamanta, pentru dobânzile achitate creditorului din Cipru,

în baza unui contract de credit, avea obligația de a vărsa la bugetul de stat

impozit pe veniturile persoanelor nerezidente, în cotăa de 10% potrivit

Convenției pentru Evitarea Dublei Impuneri, art. 11 pct. 2.

A arătat că din actele depuse de

reclamantă nu rezultă dacă firma din Cipru a plătit impozitele aferente

veniturilor obținute din România, din dobânzile plătite de reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs SC M.B. SA București, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Recurenta a susținut, în esență, că

instanța de fond a dat o interpretare greșită a textului art. 11 din Convenția

pentru Evitarea Dublei Impuneri.

După ce a calificat corect și

lămurit faptul că prevederile parag. 2 al art. 11, sunt o excepție derogatorie

de la regula generală prevăzută în parag. 1 al aceluiași articol din Convenția

pentru evitarea dublei impuneri, a reținut, însă, greșit că reclamantei i-ar fi

aplicabilă excepția.

Or, reclamanta nu este beneficiara

efectivă a dobânzilor, pentru a i se putea aplica prevederile parag. 2,

întrucât ea a primit creditul extern și a plătit dobânzile persoanei juridice

nerezidente.

Sub aspectul dovezii plății de către

persoana juridică nerezidentă, a impozitelor pe veniturile sale, din dobânzi,

din Cipru, aprecierile instanței de fond cu privire la data certificatului de

rezidență fiscală, sunt susceptibile de interpretare, motiv pentru care a

anexat un alt ceretificat de rezidență fiscală eliberat de Ministerul

Finanțelor din Cipru, la data de 19 aprilie 2002, către firma B.I. Ltd.

În fine, recurenta a susținut că

potrivit prevederilor art. 29 din Convenția pentru Evitarea Dublei Impuneri,

Ministerul Finanțelor Publice, în calitatea sa de autoritate competentă, avea

obligația efectuării schimbului de informații care sunt necesare pentru

aplicarea dispozițiilor convenției.

Curtea, analizând actele și

lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale

aplicabile, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente.

În baza contractului de credit

încheiat cu firma B.I. Ltd Cipru, la data de 22 decembrie 1999, SC M. SA a

primit un credit de 720.000 dolari SUA, cu o dobândă de 1,8% pentru fiecare

lună și care a fost plătită astfel: suma de 77.260 dolari SUA datorată cu titlu

de dobândă pentru primele 6 luni, reținută în Cipru la momentul efectuării

transferului, iar diferența de 90.720 dolari SUA a fost plătită de SC M. SA, la

data de 4 iulie 2000, cu D.P.V.E. nr. 1341132.

Potrivit art. 11 parag. 1 din

Convenția pentru Evitarea Dublei Impuneri încheiată între România și Cipru și

ratificată prin Decretul nr. 261/1982,

„

Dobânzile provenind dintr-un

stat contractant și plătite unui rezident al celuilalt stat contractant, sunt

impozabile în acel celălalt stat contractant”.

Prin urmare, contrar celor reținute

de organele de control și instanța de fond, art. 11 parag. 1 stabilește fără

echivoc regula impozitării în Cipru, a veniturilor realizate în România, din

dobânzi, de către persoana juridică rezidentă în cauză.

De la această regulă, parag. 2 al art.

11 din Convenție instituie o excepție, „totuși dobânzile realizate dintr-un

stat contractant, de un rezident al celuilalt stat contractant și care este

beneficiarul efectiv al dobânzii, pot fi impuse în primul stat contractant

menționat…..”, excepție care nu poate înlătura regula generală și care ar fi

putut fi avută în vedere. numai în situația în care firma B.I. nu ar fi achitat

impozitele în Cipru.

Or, potrivit certificatului de

rezidență fiscală nr. 120816920, eliberat la 19 aprilie 2002, de Ministerul

Finanțelor din Cipru, B.I. Ltd. din Nicosia este rezidentă în Cipru. în

conformitate cu Convenția dintre Guvernul Republicii Cipru și Guvernul

Republicii Socialiste România, pentru Evitarea Dublei Impuneri și este subiect

de impunere în Cipru, în privința veniturilor obținute din orice sursă,

începând cu 3 octombrie 1996.

Rezultă, așadar, că SC M. ”SA a fost obligată în mod

nejustificat la plata sumei de 371.212.363 lei, impozit aferent veniturilor

unei persoane nerezidente și a penalităților de întârziere, precum și la plata

sumei de 752.436.372 lei, reprezentând T.V.A. și a penalităților de întârziere,

motiv pentru care va fi admis recursul acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC M.B.

SA București, împotriva sentinței nr. 375 din 9 aprilie 2002, a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și în fond,

admite acțiunea formulată de SC M.B. SA București.

Anulează procesul-verbal nr. 201950,

încheiat de Garda Financiară Centrală și decizia nr. 1951 din 30 noiembrie

2001, a Ministerului Finanțelor Publice.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 aprilie 2003.