ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7024/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 294/2002,

Curtea de Apel București a respins acțiunea introdusă de reclamanta SC I. SA

București, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice,

Administrația Finanțelor Publice a sectorului 3 și Direcția Generală a

Finanțelor Publice București, având ca obiect, anularea actelor de control și

obligarea la plată a pârâților, precum și a deciziei nr. 1076/2001, emisă de

Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea

de apel a reținut în esență, că prin contractul de creditare, încheiat la 25

martie 1992, de reclamantă, cu Banca A.S., în vederea acordării împrumutului de

1.754.060 dolari SUA, societății contestatoare, s-a prevăzut în mod expres că

ratele la credit vor colecta dobânda zilnică în favoarea băncii, dobânzi ce

reprezintă venituri realizate de persoana juridică nerezidentă.

Acordul pentru evitarea dublei

impuneri, încheiat între România și Spania, în vigoare și la data controlului,

prevede că impozitarea dobânzilor se face la sursă.

Pe cale de consecință, atât în

temeiul contractului de împrumut, cât și în temeiul art. 11 alin. (1) și (2)

din Convenția încheiată între cele două state pentru evitarea dublei impuneri,

reclamanta avea obligația de plată a impozitului pe venitul realizat de

persoana juridică nerezidentă, motiv pentru care, așa după cum s-a arătat,

acțiunea a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe, în

termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs,

reclamanta SC I. SA București, criticând-o pentru următoarele motive:

În mod greșit, instanța de fond a

reținut existența obligației de impozitare în România, căci în realitate,

potrivit Acordului româno-spaniol, această obligație trebuia și a fost îndeplinită

în Spania.

Astfel, certificatul de rezidență fiscală,

a făcut dovada faptului că Banca A.S. este rezidentă în Spania; declarația

fiscală de impozitare a aceleiași bănci a făcut dovada declarării venitului în

cauză, tocmai în vederea impozitării; sumele calculate de către organul

constatator, nu corespund realității, cu atât mai mult, cu cât, toate

operațiunile de încasare și virare a dobânzii au fost efectuate, nu de către

recurenți, ci de către B.C.R.

În consecință, s-a considerat că

hotărârea instanței de fond a fost pronunțată ca efect al ignorării probelor

dosarului, din care rezultă efectuarea plății, și ca efect al interpretării

eronate și trunchiate a Acordului pentru evitarea dublei impuneri.

Examinând recursul reclamantei, prin

prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, conform art. 306 C. proc. civ., se constată că acesta este fondat, pentru următoarele considerente.

Obiectul litigiului îl constituie

cererea de anulare a deciziei nr. 1076 din 18 iulie 2001 a Ministerului

Finanțelor Publice, prin care se respinge contestația SC I. SA, de anulare a

procesului-verbal privind obligarea sa la plata sumei de 472.059.403 lei,

reprezentând impozit pe venitul realizat de persoane juridice nerezidente și

190.805.288 lei, majorări de întârziere aferente.

Potrivit celor expuse, unitatea

recurentă a criticat sentința de respingere a acțiunii sale, de către instanța

de fond, pentru motivul greșitei interpretări a Acordului privind evitarea

dublei impuneri, încheiat între România și Regatul Spaniei, Acord care trebuia

înțeles în sensul că impozitul trebuia încasat în Spania.

Pe de altă parte, acest impozit

chiar a fost plătit, așa încât, dacă se impune obligarea acestuia și în România,

ar face să fie ineficient Acordul privind evitarea dublei impuneri.

În ce privește interpretarea

Convenției, părțile au avut opinii diferite, iar instanța de fond a

împărtășit-o pe cea a organului constatator.

Se impune o reanalizare a

dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (2) din această Convenție, atât sub aspectul

stabilirii obligației de plată, cât și a cuantumului acestei obligații, în

cazul în care se apreciază că părțile se află în situația prevăzută la alin.

(2) a textului menționat.

Aceasta, deoarece, concluzionând că

se datorează impozitul pe venit, în statul contractant (România), în ipoteza în

care acest impozit s-a plătit și în Spania, potrivit alin. (2) al art. 11 din

Convenție, nu putea fi mai mare de 10% din suma dobânzilor.

Cum înscrisurile sunt contradictorii,

în sensul că unul din aceste înscrisuri confirmă plata impozitului aferent

anului 1997 și 1998, iar celălalt vorbește doar de întocmirea declarației de

impunere a Băncii A.S., în vederea plății impozitului, rezultă că nu s-a

dovedit cu certitudine, faptul plății.

Întrucât nici instanța de fond nu a

verificat susținerea reclamantei-recurente, cu privire la plată și întrucât

nici din dosarul de recurs nu rezultă cu claritate efectuarea acestei plăți în

Spania, urmează ca în temeiul art. 314 C. proc. civ., recursul să fie admis, în sensul casării, cu trimitere a cauzei, în vederea lămuririi acestor

aspecte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC I. SA

București, împotriva sentinței civile nr. 294 din 19 martie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, casează sentința atacată și

trimite cauza, spre rejudecare, aceleași instanțe.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 septembrie 2004.