ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7024/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 294/2002, Curtea de Apel București a respins acțiunea introdusă de reclamanta SC I. SA București, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Finanțelor Publice a sectorului 3 și Direcția Generală a Finanțelor Publice București, având ca obiect, anularea actelor de control și obligarea la plată a pârâților, precum și a deciziei nr. 1076/2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut în esență, că prin contractul de creditare, încheiat la 25 martie 1992, de reclamantă, cu Banca A.S., în vederea acordării împrumutului de 1.754.060 dolari SUA, societății contestatoare, s-a prevăzut în mod expres că ratele la credit vor colecta dobânda zilnică în favoarea băncii, dobânzi ce reprezintă venituri realizate de persoana juridică nerezidentă.

Acordul pentru evitarea dublei impuneri, încheiat între România și Spania, în vigoare și la data controlului, prevede că impozitarea dobânzilor se face la sursă. Pe cale de consecință, atât în temeiul contractului de împrumut, cât și în temeiul art. 11 alin. (1) și (2) din Convenția încheiată între cele două state pentru evitarea dublei impuneri, reclamanta avea obligația de plată a impozitului pe venitul realizat de persoana juridică nerezidentă, motiv pentru care, așa după cum s-a arătat, acțiunea a fost respinsă. Împotriva acestei sentințe, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, reclamanta SC I. SA București, criticând-o pentru următoarele motive: În mod greșit, instanța de fond a reținut existența obligației de impozitare în România, căci în realitate, potrivit Acordului româno-spaniol, această obligație trebuia și a fost îndeplinită în Spania.

Astfel, certificatul de rezidență fiscală, a făcut dovada faptului că Banca A.S. este rezidentă în Spania; declarația fiscală de impozitare a aceleiași bănci a făcut dovada declarării venitului în cauză, tocmai în vederea impozitării; sumele calculate de către organul constatator, nu corespund realității, cu atât mai mult, cu cât, toate operațiunile de încasare și virare a dobânzii au fost efectuate, nu de către recurenți, ci de către B.C.R. În consecință, s-a considerat că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată ca efect al ignorării probelor dosarului, din care rezultă efectuarea plății, și ca efect al interpretării eronate și trunchiate a Acordului pentru evitarea dublei impuneri. Examinând recursul reclamantei, prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, conform art. 306 C. proc.

civ., se constată că acesta este fondat, pentru următoarele considerente. Obiectul litigiului îl constituie cererea de anulare a deciziei nr. 1076 din 18 iulie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice, prin care se respinge contestația SC I. SA, de anulare a procesului-verbal privind obligarea sa la plata sumei de 472.059.403 lei, reprezentând impozit pe venitul realizat de persoane juridice nerezidente și 190.805.288 lei, majorări de întârziere aferente. Potrivit celor expuse, unitatea recurentă a criticat sentința de respingere a acțiunii sale, de către instanța de fond, pentru motivul greșitei interpretări a Acordului privind evitarea dublei impuneri, încheiat între România și Regatul Spaniei, Acord care trebuia înțeles în sensul că impozitul trebuia încasat în Spania.

Pe de altă parte, acest impozit chiar a fost plătit, așa încât, dacă se impune obligarea acestuia și în România, ar face să fie ineficient Acordul privind evitarea dublei impuneri. În ce privește interpretarea Convenției, părțile au avut opinii diferite, iar instanța de fond a împărtășit-o pe cea a organului constatator. Se impune o reanalizare a dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (2) din această Convenție, atât sub aspectul stabilirii obligației de plată, cât și a cuantumului acestei obligații, în cazul în care se apreciază că părțile se află în situația prevăzută la alin. (2) a textului menționat. Aceasta, deoarece, concluzionând că se datorează impozitul pe venit, în statul contractant (România), în ipoteza în care acest impozit s-a plătit și în Spania, potrivit alin. (2) al art. 11 din Convenție, nu putea fi mai mare de 10% din suma dobânzilor.

Cum înscrisurile sunt contradictorii, în sensul că unul din aceste înscrisuri confirmă plata impozitului aferent anului 1997 și 1998, iar celălalt vorbește doar de întocmirea declarației de impunere a Băncii A.S., în vederea plății impozitului, rezultă că nu s-a dovedit cu certitudine, faptul plății. Întrucât nici instanța de fond nu a verificat susținerea reclamantei-recurente, cu privire la plată și întrucât nici din dosarul de recurs nu rezultă cu claritate efectuarea acestei plăți în Spania, urmează ca în temeiul art. 314 C. proc. civ., recursul să fie admis, în sensul casării, cu trimitere a cauzei, în vederea lămuririi acestor aspecte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC I. SA București, împotriva sentinței civile nr. 294 din 19 martie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleași instanțe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2004.