ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 109/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 294 din 12

martie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta

SC I. SA București (aflată în

prezent în procedura de reorganizare și lichidare conform Legii nr. 64/1995, cu

lichidator judiciar SC A.M.D. SRL București), în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice București

și Administrația Finanțelor Publice a sectorului 3 București, acțiune având ca

obiect anularea deciziei nr. 1076/2001, a dispoziției nr. 273/2000 și a

procesului-verbal nr. 142345/1998, emise de pârâți și exonerarea sa de plata

sumei de 662.867.661 lei reprezentând impozite pe venitul persoanelor nerezidente

și majorări de întârziere aferente.

Instanța a reținut că soluția se

impune, întrucât, potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) și (2) din Convenția

de evitare a dublei impuneri încheiată între Guvernul României și Guvernul

Regatului Spaniei, reclamanta avea obligația să rețină prin stopaj la sursă și

să vireze la bugetul statului, impozitul pe veniturile din dobânzi achitate

persoanelor juridice nerezidente, ca urmare a încheierii unui acord de credit

la data de 25 martie 1992, cu Banca A.S., în vederea achiziționării unui număr

de 20 autotrenuri I.P.

Recursul declarat de reclamanta

SC I. SA București împotriva

sentinței sus-menționate, a fost admis de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 7024 din 21

septembrie 2004, hotărârea fiind casată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare,

la aceeași instanță, pentru a se dovedi cu certitudine faptul plății

impozitului în discuție de către Banca A.S., pretins de către reclamantă.

Judecând pricina în fond după casare, Curtea de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 443 din 15 martie 2005, a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut, în esență, că actele administrative supuse controlului judecătoresc pe

calea contenciosului administrativ s-au emis cu respectarea dispozițiilor art.

11 alin. (1) și (2) din Convenția pentru evitarea dublei impuneri dintre

România și Spania, precum și cu cele ale art. 2 și 12 din O.G. nr. 83/1998.

Reclamanta avea obligația să rețină

la sursă impozitul de 10% pe venitul nerezidentului, astfel că aceasta

datorează suma ce i-a fost reținută în sarcină, nefăcând dovada printr-un

certificat emis de autoritatea fiscală spaniolă, a faptului plății impozitului

respectiv de către Banca A.S.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

judecătorești, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC I. SA

București, prin lichidator judiciar SC A.M.D. SRL București, invocând în drept

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și criticând sentința pronunțată,

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurenta-reclamantă a arătat că în contractul de credit încheiat cu Banca

A.S., la 25 martie 1992, în vederea achiziționării unui număr de 20 autotrenuri

I.P., s-a precizat expres că ratele la creditul acordat vor colecta dobânda

zilnică în favoarea Băncii A.S., ceea ce reprezintă venituri realizate de o

persoană juridică nerezidentă.

Recurenta a mai precizat că,

întrucât impozitul provenit din dobânzile aferente contractului de creditare a

fost achitat în Spania, este nelegală obligarea sa la plata unor sume

reprezentând 10% impozit pe venitul realizat de persoane nerezidente,

încălcându-se, astfel, acordul pentru evitarea dublei impuneri cu Spania, mai

cu seamă că prin înscrisurile depuse s-a făcut dovada plății impozitului în

Spania, dovezi ce au fost, însă, nesocotite de instanță.

În fine, recurenta a mai arătat că

în mod greșit instanța de fond a ignorat și împrejurarea că în cauză se aplică

prevederile Convenției pentru evitarea dublei impuneri încheiate cu Spania, ca

reglementare ce prevalează față de normele de drept intern, astfel că în

ipoteza în care s-ar împărtăși punctul de vedere al Ministerului de Finanțe din

România, s-ar realiza o dublă impunere, atât în Spania, cât și în România,

asupra acelorași venituri, ceea ce nu poate fi, însă, acceptat conform

reglementării acordului încheiat cu Spania, Banca A.S. efectuând deja plata

impozitului respectiv.

Recursul este fondat și urmează a fi

admis, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

Din analiza actelor și lucrărilor

dosarului, prin prisma criticilor recurentei și în raport cu prevederile legale

incidente, Înalta Curte reține că, în adevăr, instanța de fond a dat o greșită

interpretare, atât probelor administrate, cât și actelor normative aplicabile.

A rezultat, astfel, că, potrivit

acordului de credit încheiat de recurenta-reclamantă, cu Banca A.S., la 25

martie 1992, ratele la creditul acordat urmau să colecteze dobânda zilnică în

favoarea băncii, dobândă ce reprezintă venituri realizate de persoana fizică

nerezidentă.

Potrivit Convenției de

evitare a dublei impuneri încheiată

între România și Regatul Spaniei, la 24 mai 1979, ratificată prin Decretul nr.

418/1979, regula generală cuprinsă în art. 11 alin. (1), este că dobânzile

provenind dintr-un stat contractant și plătite unui rezident al celuilalt stat

contractant, în cazul de față Băncii A.S., sunt impozabile în acest celălalt

stat contractant.

Prin excepție de la această regulă,

în art. 2 alin. (11) din aceeași Convenție, se stipulează că aceste dobânzi pot

fi impuse în statul contractant din care provin, potrivit legislației acelui

stat, Statul Român în această ipoteză, numai dacă beneficiarul este titularul

real al dreptului, impozitul astfel stabilit neputând depăși 10% din suma

dobânzilor.

Înalta Curte apreciază din perspectiva regulii și în

general a reglementării cuprinse în Convenția de evitare a dublei impuneri sus

menționată, că în mod greșit organele de control ale administrației financiare

din România au apreciat că SC I. SA, București era obligată să efectueze

reținerea impozitului pe venitul din dobânda obținută de Banca A.S., câtă vreme

art. 2 alin. (11) din Convenție reprezintă nu regula, ci numai o derogare de la

regulă, conținând și o formulare corespunzătoare, „pot fi impuse dobânzile”,

ceea ce în nici un caz nu poate fi interpretat ca generând imperativ o

obligație de calcul și de reținere a impozitului pe venit în România, de către

entitatea românească.

De altfel, și motivarea cuprinsă în decizia nr. 1076

din 18 iulie 2001, a Ministerului Finanțelor Publice - Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor, prin care a fost respinsă contestația

recurentei-reclamante formulată împotriva procesului-verbal de control din 17

iunie 1998, ce a reținut obligația de la plata sumei de 662.867.661 lei,

reprezentând venit realizat de persoane juridice nerezidente, plus majorări de

întârziere aferente, este suficient de neclară și lacunară și în orice caz

nemotivată în ceea ce privește afirmarea obligației legale în sarcina

recurentei-reclamante, de a calcula și reține prin stopaj la sursă și apoi de a

vira la bugetul statului român, impozitul pe veniturile din dobânzi achitate

persoanei juridice nerezidentă, respectiv Băncii A.S., conform contractului de

credit din 25 martie 1992.

Concluzionând, așadar, pe un prim

aspect, Înalta Curte apreciază că este întemeiată critica recurentei, în ceea

ce privește norma legală aplicabilă, întrucât în mod eronat, și de altfel, și

nemotivat, organele de control fiscal au aplicat situației

recurentei-reclamante, o prevedere de excepție, respectiv art. 11 alin. (2) din

Convenție, deși părțile implicate au stabilit fără echivoc că vor să aplice și

să se supună regulii generale cuprinse în art. 11 alin. (1) din aceeași

convenție.

Totodată, Înalta Curte reține și

împrejurarea că recurenta-reclamantă, prin actele depuse la dosar, a dovedit,

atât calitatea de nerezident fiscal al Băncii A.S., cât și achitarea de către

acesta, a impozitelor aferente dobânzii colectate în baza contractului de

credit.

Astfel, pentru aplicarea

prevederilor Convenției de evitare a dublei impuneri, nerezidentul are

obligația de a prezenta plătitorului de venit, certificatul de rezidență

fiscală, eliberat de autoritatea fiscală din statul respectiv, Spania în cauza

de față.

Un astfel de document a fost depus

la dosar, în traducere legalizată și, totodată, în ambele cicluri procesuale

s-au prezentat scrisori, de asemenea, în copie, traduse și legalizate, emise de

Banca A.S., la 11 iunie 2004, cât și la 30 mai 2005, în care se menționează că

în conformitate cu legislația spaniolă s-au completat formularele necesare și

la 7 iulie 1998 și, respectiv, la 23 iulie 1999, s-au achitat impozitele pe

dobânzi datorate, în care sunt incluse și cele aferente creditului I. SA, la

căsuța 406.

Înalta Curte reține că nu există în

cauză nici un fel de elemente pe baza cărora să fie contestate veridicitatea și

autenticitatea actelor depuse de recurenta-reclamantă, emanând de la de Banca

A.S., sub semnătura și sigiliul acesteia, înscrisuri care probează achitarea de

către entitatea spaniolă a impozitului aferent dobânzilor plătite de recurentă,

după cum, potrivit legii române nu sunt imperativ cerute nici alte înscrisuri

care să dovedească efectuarea plății impozitului în Spania.

În aceste condiții este evident că

nu pot fi menținute concluziile actelor de control, căci s-ar ajunge la dubla

impozitare a acelorași venituri.

Față de cele sus arătate, ce

demonstrează justețea criticilor recurentei-reclamante, conform art. 312 C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul de față și va modifica în tot

acțiunea reclamantei, astfel cum a fost completată și precizată. Vor fi anulate

toate actele emise de organele financiare și va fi exonerată recurenta de plata

sumei de 662.867.661 lei nedatorată, reținută în sarcina sa, dar neachitată

până în prezent, reprezentând impozit pe venitul realizat din dobânzi de

persoana juridică nerezidentă (472.059.403 lei) și penalități de întârziere

aferente (190.808.258 lei).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC I. SA București, prin

lichidator SC A.M.D. SRL, împotriva sentinței civile nr. 443 din 15 martie 2005

a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal.

Modifică în tot sentința atacată și

în fond, admite acțiunea formulată de S.C. I. SA București, prin lichidator SC

A.M.D. SRL.

Anulează decizia nr. 1076/2001 a

Ministerului Finanțelor Publice, dispoziția nr. 273/2000 a Direcției Generale a

Finanțelor Publice București și procesul-verbal nr. 142.345/1998 al

Administrației Finanțelor Publice a sectorului 3 și exonerează reclamanta de

plata sumei de 662.867.661 lei reprezentând impozit pe venitul persoanelor

nerezidente și penalități de întârziere.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 ianuarie 2006.