ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 927/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele

:

Prin sentința civilă nr. 766 din 21 noiembrie 2005, Curtea

de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a

respins excepția de nelegalitate a Ordinului ministrului finanțelor publice nr.

635/2002, în ceea ce privește dispozițiile acestuia de aprobare a pct. I.3 al

Precizărilor referitoare la aplicarea Convențiilor sau acordurilor de evitare a

dublei impuneri încheiete de România, cu alte state, precum și a H.G. nr.

44/2004, în ceea ce privește dispozițiile acestei, de aprobare a pct. 12 alin.

(1) și (2) din Normele de aplicare a Codului fiscal, referitoare la Titlul V, Cap. I al acestui cod, respectiv la impozitul pe veniturile obținute din România,

de nerezidenți, excepție invocată de reclamanta SC S.C. SRL Gherla, în cadrul

dosarului nr. 5220/2005 al Tribunalului Cluj, în contradictoriu cu

Guvernul României, Ministerul

Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția

Generală a Finanțelor Publice Cluj

.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a

reținut, în esență, că prevederile actelor administrative a căror nelegalitate

a fost invocată, nu contravin dispozițiilor Convenției privind evitarea dublei

impuneri, încheietă între România și Republica Federală Germania, atât în forma

anterioară, ratificată prin Decretul nr. 625/1973 (art. 10), cât și în forma

actuală, ratificată prin Legea nr. 29/2002 (art. 11), ci, dimpotrivă, prevăzând

că Statul Român are dreptul de a încasa impozitul pentru veniturile realizate

în România, de persoanele rezidente ale statelor partenere, dar numai la

nivelul prevăzut în convențiile încheiate cu aceste state, nu fac decât să

confirme aplicarea dispozițiilor convenționale, în cazul în care acestea

există.

Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și

nelegală, în baza art. 4 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004, raportat la art. 299 și urm. C. proc. civ., a declarat recurs,

reclamanta SC S.C. SRL Gherla.

Prin motivele de recurs formulate, recurenta a susținut că

actele atacate impun ca impozitul pentru veniturile menționate să fie reținut

la sursă și plătit în România, indiferent de opțiunea părților raportului

juridic internațional, ceea ce rezultă fără echivoc din formulările exprese ale

actelor atacate, contrar, însă, normelor privind impozitarea veniturilor

obținute de către nerezidenți, stabilite prin Convenții internaționale pentru

evitarea dublei impuneri ratificate de către autoritățile competente ale

Statului român.

S-a mai arătat, cu referire la cauza de față, că nici

Ministerul Finanțelor Publice și

nici Guvernul României nu au fost abilitați prin Convențiile de evitare a

dublei impuneri, care sunt tratate internaționale, să emită precizări sau norme

de aplicare a acestora, actele administrative atacate având în mod evident o

forță juridică inferioară.

În fine, recurenta a precizat că în chiar ipoteza admiterii

caracterului interpretativ al precizărilor și normelor atacate, în ceea ce

privește conținutul Convențiilor pentru evitarea dublei impuneri, actul

interpretativ trebuia, potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000, să aibă o forță

juridică cel puțin egală cu actul interpretat, ceea ce în mod evident nu este

cazul în speța de față.

Recursul este nefondat.

Analizând criticile recurentei, prin prisma actelor și

lucrărilor dosarului și în raport cu prevederile legale incidente, incluzând

art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că acestea sunt

nefondate și nu pot fi primite, pentru următoarele considerațiuni.

După cum în mod corect a stabilit și instanța de fond, de

altfel, comparând textele legale al căror nelegalitate se pretinde, respectiv

pct. 1.3 al Precizărilor referitoare la aplicarea Convențiilor sau Acordurilor

de evitare a dublei impuneri încheiate de România, cu diverse state, cu

prevederile art. 10 alin. (1) și (2) din Convenția pentru evitarea dublei

impuneri dintre România și Republica Federală Germania, ratificată prin

decretul Consiliului de Stat nr. 625/1973, se reține că nu există nici o

contradicție și nici un aspect de nelegalitate. Aceasta, întrucât art. 10 din

Decretul nr. 625/1973 precizează că dobânzile provenind dintr-un stat

contractant și plătite unei persoane care are reședința în celălalt stat

contractant, pot fi impuse în acest celălalt stat, dar și în statul din care

provin, în conformitate cu legislația acestui din urmă stat, dar impozitul

astfel stabilit nu poate depăși 10% din suma dobânzilor, în vreme ce pct. 1.3

al Precizărilor aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr.

635/2002 (actul a fost abrogat de H.G. nr. 44/2004)

, referitoare la aplicarea

Acordurilor de evitare a dublei impuneri, nu face decât să indice, în manieră

interpretativă a termenilor și a semnificației acestora, că ori de câte ori

există o Convenție de evitare a dublei impuneri, dispozițiile acesteia se

aplică cu precădere, mai cu seamă că, de regulă, nivelul dobânzilor prevăzut,

este mai redus decât cel stabilit în O.G. nr. 83/1998 sau prin legislația care

reglementează impunerea unor asemenea venituri realizate de persoana fizice sau

juridice române.

Din compararea textelor, nu rezultă, așa cum a pretins

recurenta, că au fost create, norme și reglementări noi, obligatorii, în

favoarea Statului român, câtă vreme posibilitatea conferită acestuia, ca stat

de sursă, de a încasa impozitul pentru veniturile menționate, este prevăzută și

în Convenția ratificată prin decretul Consiliului de Stat nr. 625/1973.

În fine, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate și

criticile recurentei vizând nereținerea de către instanța de fond, a

nelegalității H.G. nr. 44/2004, întrucât, pe de-o parte, Legea nr. 571/2003,

privind Codul fiscal, conține prevederi exprese prin care Ministerul Finanțelor

Publice este autorizat să elaboreze norme metodologice, instrucțiuni și ordine

în aplicarea Convențiilor de evitare a dublei impuneri, iar pe de alta, în

elaborarea actului contestat au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000,

privind normele de tehnică legislativă.

În plus, este de menționat și împrejurarea că noua Convenție

pentru evitarea dublei impuneri dintre România și Republica Federală Germania,

ratificată prin Legea nr. 29/2002 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 2004,

reia și păstrează în art. 11 alin. (1) și (2), principiul și norma consacrate

în Convenția anterioară, în sensul că dobânzile provenind dintr-un stat contractant

și plătite unei persoane care are reședința în celălalt stat contractant, pot

fi impuse în acest celălalt stat contractant, dar aceste dobânzi pot fi, de

asemenea, impuse și în statul contractant, din care provin, conform legislației

acestui stat, cu diferența că impozitul astfel stabilit nu poate depăși 3% din

suma brută a dobânzilor.

Pentru toate cele sus arătate, apreciind că hotărârea

instanței de fond este temeinică și legală, Înalta Curte urmează ca, în baza

art. 312 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

SC S.C. SRL Gherla împotriva

sentinței civile nr. 766 din 21 noiembrie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrtiv și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 martie 2006.