ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1006/2003

La data de 21 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta M.M.împotriva deciziei nr.317/A din 14 iunie 2001 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 21 februarie 2003 iar pronunțarea s-a amânat la 27 februarie 2003, apoi la 13 martie 2003. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 1 martie 1999, reclamanta M.M., domiciliată în București, strada Tudor Vianu nr.17, sectorul 1, a chemat în judecată pe pârâta S.C.”S.”S.A.București, pentru a fi obligată să-i plătească suma de 62.000 dolari reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 155 mp, situat în București, Calea Floreasca nr.93, sectorul 1, precum și suma de 1100 dolari S.U.A.

lunar, cu titlu de daune pentru imposibilitatea de valorificare a acestuia începând cu februarie 1996 – până la data pronunțării hotărârii. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta ocupă în mod abuziv terenul menționat mai sus, proprietatea sa, potrivit actului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr.59178/1945, de Tribunalul Ilfov – Secția Notariat. În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.998-999 din C.civ.. La data de 4 mai 1999, pârâta S.C.”S. S.A.București a formulat cerere de chemare în garanție a S.C.”G.T.”SRL București, solicitând – pentru ipoteza subsidiară că acțiunea va fi admisă – obligarea acesteia să suporte 60 % din valoarea despăgubirilor ce s-ar cuveni reclamantei (fila 19 dosar fond).

În motivarea cererii de chemare în garanție, pârâta a susținut: că însăși reclamanta a nominalizat pe S.C.”G.T.” SRL București ca „asociat” al S.C.”S.” S.A.București în realizarea unui imobil –construcție într-un amplasament în care „pretinde” că s-ar include o porțiune dintr-un teren expropriat de stat; că imobilul construcție s-a realizat, în baza contractului autentic nr.13607 din 30 iulie 1991 încheiat între ea și chematul în garanție, contract care cuprinde clauze vizând desocotiri – în ce privește terenul individualizat în autorizația pentru executarea lucrărilor și modul de soluționare a litigiului declanșat; că, în final, dacă acțiunea principală va fi admisă, să se stabilească proporția despăgubirii pe care ar urma s-o suporte în raport de clauza din pct.9 al contractului.

La data de 3 noiembrie 1999, pârâta a chemat în garanție chemat în garanție și Fondul Proprietății de Stat (denumit astfel la acea dată), solicitând, de asemenea, pentru ipoteza subsidiară a admiterii acțiunii principale, obligarea acestuia să plătească direct reclamantei suma care va fi stabilită prin hotărâre.

În motivarea acestei din urmă cereri de chemare în garanție, pârâta, între altele, a susținut: că imobilul a constituit obiectul Decretului de expropriere nr.170/1988, fiindu-i predat în folosință și administrare, pe bază de protocol, de către R.A.”I.” din cadrul Consiliului Local al Municipiului București; că edificarea construcției s-a făcut pe baza autorizațiilor legale; că, ulterior, i s-a eliberat și certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului; că se înscrie în categoria societăților comerciale privatizate deoarece capitalul ei a făcut obiectul procedurilor de privatizare prevăzute de lege, prin vânzarea a 40 % din capitalul social către S.C.”M.” SRL (conform contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu Fondul Proprietății de Stat, nr.34 din 9 februarie 1996) și prin transferul restului de 60 % din capital către cetățeni – în cadrul Programului de privatizare în masă, potrivit Legii nr.55/1995; că această din urmă chemată în garanție este, potrivit art.2 lit.g din O.U.G.nr.88/1997, singura instituție publică implicată căreia, în final, îi va reveni obligația de plată a sumelor pe care instanța le va stabili.

Chemata în garanție S.C.”G.T.” SRL București s-a apărat în sensul că cererea pârâtei, în raport de ea, nu este întemeiată de vreme ce obligația sa, prevăzută în art.9 alin.1 din „contractul de cedare folosință teren și construcție”, autentificat sub nr.13607 din 30 iulie 1991 se referă la eventualele cheltuieli legate de expropriere, nicidecum la orice cheltuieli vizând terenul, cum susține pârâta. Totodată, aceasta a arătat că pârâta nu și-a respectat obligația prevăzută în aret.9 alin.2 din același contract, în sensul că nu i-a transmis dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcției în litigiu.

Chemata în garanție Fondul Proprietății de Stat a susținut că dreptul material la acțiune al pârâtei este prescris în raport de dispozițiile imperative, de ordine publică, prevăzute în art.32 28 al cap.V 3 din O.U.G.nr.88/1997, modificată prin Legea nr.99/1999, potrivit cărora „termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se valorifică un drept conferit de aceasta (ordonanța invocată) este de 3 luni de la data nașterii dreptului”. A precizat că, întrucât modificările O.U.G. nr.88/1997 au intrat în vigoare la 27 iunie 1999, cererea de chemare în garanție a sa, la data de 12 octombrie 1999, este introdusă de pârâtă după data până la care ar fi putut solicita instanței obligarea F.P.S.

să despăgubească direct proprietarul. Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, pe baza materialului probator administrat (acte, interogatoriu pentru pârâtă, expertiza topografică – expert Ș. V., expertiza imobiliară – expert L.G. și expertiza pentru construcție – expert D. G.), prin sentința nr.1149 din 24 noiembrie 2000, a hotărât: - respingerea, ca nefondată, a excepției invocate de Fondul Proprietății de Stat privitoare la prescripția dreptului de chemare în garanție a sa de către pârâta S.C.”S.” S.A.București; - admiterea - în parte a acțiunii principale și, în totalitate, a cererilor de chemare în garanție formulate de pârâtă în sensul obligării S.C.”G.T.” SRL să plătească reclamantei suma de 801.127.686 lei și a Fondului Proprietății de Stat să plătească aceleiași părți reclamante suma de 534.095.125 lei, reprezentând contravaloarea terenului în litigiu în suprafață de 155 mp.

Prin aceeași sentință, tribunalul a obligat pe pârâta S.C.”S.” S.A.București să plătească reclamantei suma de 2.060.148.618 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în litigiu. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâta S.C.”S.” S.A.București, chemații în garanție Autoritatea pentru Privatizare Administrarea Participațiilor Statului (fostul Fond al Proprietății de Stat) și S.C. „G.T.” SRL București. Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, prin decizia nr.317 A din 14 iunie 2001, a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul respingerii, ca nefondată, a acțiunii reclamantei și, ca rămase fără obiect, a cererilor de chemare în garanție.

A menținut dispoziția din sentință cu privire la respingerea excepției, prescripției dreptului la acțiune, invocată de Fondul Proprietății de Stat. Reclamanta M.M.a fost obligată să plătească pârâtei S.C.”S.” S.A. cheltuieli de judecată în sumă de 43.415.267 lei (aferente fondului și apelului). Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că, prin Decretul de expropriere nr.170/1988, Statul a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului imobiliar în litigiu, că, după anul 1990, pârâta a avut în administrare terenul, devenit, în anul 1995, proprietatea acesteia, în condiții legale, cu bună-credință.

Totodată, în considerentele deciziei, instanța de apel a mai reținut: că reclamanta a obținut titlul de proprietate în urma unei sentințe pronunțate în anul 1996 (nr.806 din 8 noiembrie 1996 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă), când clădirea era deja edificată și că, în aceste condiții, pârâta nu a săvârșit nici un abuz care să fie de natură a antrena răspunderea delictuală a acesteia; că pârâta, devenită proprietară a terenului, prin folosința acestuia și edificarea construcției, nu a putut păgubi pe reclamantă; că hotărârile judecătorești, prin care s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei și s-a anulat titlul de proprietate al pârâtei cu privire la teren, nu sunt opozabile acesteia din urmă, întrucât nu a participat în procesele respective.

Împotriva deciziei instanței de apel, a declarat recurs reclamanta M.M., invocând motivele prevăzute de art.304 pct.7 și 9 din C.proc.civ., în dezvoltarea cărora, reproșează instanței că, prin soluția pronunțată a demonstrat o greșită apreciere a probatoriului administrat și o interpretare eronată a prevederilor legale incidente în speță. Aspectele de critică vizează: - neconsiderarea ei ca de proprietară a terenului din litigiu, în condițiile în care actele din dosar – contractul de vânzare-cumpărare nr.59178/1945, sentința nr.806/1996 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă, dispoziția Primarului General nr.1853/1997, procesul-verbal de punere în posesie – pun în evidență, fără dubii, această calitate.

- calitatea precară a pârâtei de pretinsă proprietară a terenului, susținând: că aceasta a intrat în posesia bunului în litigiu fără a dobândi un titlu legal; că a obținut ilegal autorizație de construcție, (care ulterior a fost suspendată); că s-a asociat cu S.C.”G.T.” SRL București pentru edificarea blocului de locuințe, pe terenul ei, punând-o astfel în imposibilitate de a intra în posesia acestuia și de a-l valorifica, deci prejudiciind-o; că pârâta a făcut demersuri pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în 1995 de la Ministerul Industriilor care, la rându-i, fără nici un drept, i-a acordat titlul de proprietate pentru o suprafață de aproximativ 3100 mp teren, titlu ce s-a dovedit ulterior greșit acordat întrucât prin sentința nr.42 din 14 ianuarie 1998, Curtea de Apel București, Secția de contencios administrativ l-a anulat parțial, reținând că cei 155 mp teren reprezintă proprietatea reclamantei; - cererile de despăgubiri, susținând: că i se cuvin atât contravaloarea terenului cât și contravaloarea lipsei de folosință a acestuia deoarece din toate probele administrate rezultă că pârâta a edificat construcția cu schimbarea destinației clădirilor, menționată chiar în actul normativ de expropriere din 1988, în condițiile în care fusese notificată referitor la situația juridică a terenului, când nici aparent nu era proprietara acestuia,

deci prin uzurpare. Recurenta, în finalul motivelor, arată că hotărârea instanței de apel slujește întăririi încrederii în abuzuri, oferind pârâtei posibilitatea să încalce legea, să-și creeze profituri materiale injuste de zeci de milioane de dolari și, în același timp, îngrădește reclamantei dreptul de a i se repara prejudiciul creat, prin exproprierea terenului din anul 1988. Recursul reclamantei este întemeiat în sensul considerentelor ce vor fi arătate. O primă constatare ce se impune a fi făcută în cauză vizează cadrul juridic în care a fost soluționată pricina. Respectând principiul disponibilității, Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, ca instanță de fond, a judecat și soluționat pricina având în vedere art.998-999 din C.civ., temei juridic invocat de reclamantă.

Curtea de Apel București, respectând prevederile art.294 alin.(1) din C.proc.civ., potrivit căruia „în apel nu se pot schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, a judecat pricina, având în vedere același temei juridic. Dispozițiile art.316 raportate la art.294 alin.(1) din C.proc.civ. nu permit nici instanței de recurs să opereze schimbările la care s-a făcut referire mai sus. Prin urmare, analiza motivelor de recurs va fi făcută avându-se în vedere principiile răspunderii delictuale – art.998-999 din C.civ.. Din actele dosarului rezultă că terenul în litigiu a fost expropriat – împreună cu alte terenuri limitrofe – prin Decretul nr.170/1988 al fostului Consiliu de Stat pentru realizarea unor blocuri de locuințe proprietate de stat, prin detalii de sistematizare și aprobate legal – la timpul respectiv „ansamblu de locuințe Beller – Protopopescu – Bitolia – Banul Antonache”.

Până în 1989, terenul a rămas liber, obiectivul decretului de expropriere nefiind adus la îndeplinire. Din acest moment, se poate vorbi de vocația reclamantei de a-și recupera terenul expropriat. În același an, 1989, a intervenit încheierea unui protocol (nr.11670/1989) între fostul D.G.D.A.L. din cadrul Consiliului Popular al Municipiului București și fosta Centrală de prelucrare a lemnului. Din ianuarie 1990, reclamanta a inițiat demersuri la autorități pentru a intra în posesia terenului liber (155 mp). Astfel, la 6 martie 1991, reclamanta a solicitat Primăriei Sectorului 1București restituirea terenului în temeiul Legii nr.18/1991, autoritate care a constatat că cererea este întemeiată întrucât bunul era liber, deci putea fi retrocedat.

Tot în luna martie 1991, R.A.”I.” S.A. din cadrul Primăriei Municipiului București a emis adresa nr.2607, în care a precizat că predă S.C.”S.” S.A.București, spre folosință și administrare, terenul în suprafață de 4672 mp, care cuprindea și cei 155 mp teren. La 24 aprilie 1991, Primăria Capitalei, la cererea S.C.”S.” S.A., emite autorizația de construcție nr.2 F, în condițiile în care petenta nu avea un titlu de proprietate asupra terenului, pe un amplasament ce includea și terenul în suprafață de 155 mp. Ulterior, însă, Secția de Urbanism și Amenajare a Teritoriului, prin adresa nr.22726/4 mai 1992, a încunoștiințat S.C.”S.” S.A. că autorizația a expirat și nu se mai prelungește, punându-i în vedere să rezolve litigiile cu foștii proprietari și sistând lucrările.

Prin notificarea nr.157 din 3 martie 1992, trimisă, prin Judecătoria Sectorului 2 București, reclamanta a pus în vedere S.C.”S.” S.A. să sisteze lucrările de construcție pe terenul ei. Așadar, deși cunoștea demersurile reclamantei în a-și recupera terenul și poziția aprobativă, sub acest aspect, a autorităților în drept, S.C.”S.” S.A.București a încheiat cu S.C.”G.T.” SRL București contractul de asociere, transcris sub nr.11975 din 27 august 1993 la Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, contract, în baza căruia, prima - a pus la dispoziție terenul (inclusiv cel din litigiu) și secunda - fondurile bănești, realizându-se astfel locuințele, inclusiv spațiile comerciale, multe din ele vândute ulterior diverșilor cumpărători.

Este de reținut că în actele de vânzare-cumpărare s-a menționat că terenul aferent se va transmite cumpărătorilor ulterior, după clarificarea situației proprietății. Din dosarul cauzei rezultă că, la 4 ianuarie 1994, M.M.a introdus acțiune în justiție pentru restituirea terenului. Acest demers a fost finalizat prin sentința nr.806 din 8 noiembrie 1996 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă, sentință care reconfirmă calitatea de proprietară a reclamantei cu privire la teren. Tot în cunoștință de cauză cu privire la situația juridică a terenului din litigiu, S.C.”S.” S.A.București, la finele anului 1994, a solicitat Ministerului Industriilor emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra amplasamentului din București, Calea Floreasca, în suprafață de 3098,45 mp, demers finalizat prin emiterea certificatului seria MO 3 nr.1670/1995 de atestare a dreptului de proprietate.

Ulterior, Curtea de Apel București, Secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.41 din 14 ianuarie 1998, a anulat parțial certificatul de atestare menționat mai sus, constatând că reclamanta M.M.este proprietara celor 155 mp teren. Considerentele de mai sus confirmă soluția tribunalului de admitere a primului capăt de cerere din acțiune, prin care s-a stabilit că reclamantei i se cuvine contravaloarea terenului în sumă de 1.335.212.811 lei, potrivit concluziilor din expertiza efectuată în cauză de expert Ș.V. În ce privește capătul al doilea de cerere din acțiune privind contravaloarea lipsei de folosință a terenului, evident admisibil, se apreciază că referitor la cuantum, materialul probator trebuie aprofundat – în cadrul unei noi judecăți în apel, eventual, prin efectuarea unui supliment de expertiză și prin reverificarea temeinică atât a susținerilor, sub acest aspect, ale reclamantei cât și a celor făcute de pârâta S.C.”S.” S.A.

În orice caz, la stabilirea cuantumului menționatei pretenții, se va avea în vedere că acesta trebuie să fie efectiv, rezonabil și să vizeze perioada februarie 1996 – până la pronunțarea hotărârii. Rejudecarea pricinii în apel se mai impune și pentru un alt considerent vizând cererile de chemare în garanție, formulate de pârâta S.C.”S.” S.A, împotriva S.C.”G.T.” SRL și a Fondului Proprietății de Stat (în prezent Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului). Așa cum rezultă din dosar, instanța de apel, respingând acțiunea reclamantei, a respins, ca lipsite de obiect, și cererile de chemare în garanție, fără a le analiza.

Așadar, în rejudecare, instanța de apel va verifica, prin prisma dispozițiilor legale incidente în speță, atât susținerile pârâtei cât și cele ale chematelor în garanție, de reținut fiind că soluția cu privire la acestea este strâns legată de satisfacerea efectivă a pretențiilor reclamantei privitoare la primul capăt de cerere din acțiune, corect soluționat (în sentință fiind menționată suma de 1.335.212.811 lei, reprezentând contravaloarea terenului din litigiu). În ce privește cererea de chemare în garanție vizând Fondul Proprietății de Stat (în prezent A.P.A.P.S.), este important a se arăta că atât soluția tribunalului cât și cea a instanței de apel, care au reținut că nu este prescrisă – pentru considerentele anume arătate – sunt corecte.

În raport de considerentele prezentate, recursul reclamantei M.M.este întemeiat, astfel că urmează să fie admis în sensul casării deciziei atacate și trimiterii cauzei la aceeași instanță pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta M.M.împotriva deciziei nr.317/A din 14 iunie 2001 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă, pe care o casează. Trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2003.