ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1006/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1006/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

La data de 21 februarie

2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta M.M.împotriva

deciziei nr.317/A din 14 iunie 2001 a Curții de Apel București – Secția a III-a

civilă.

Dezbaterile au fost

consemnate în încheierea cu data de 21 februarie 2003 iar pronunțarea s-a

amânat la 27 februarie 2003, apoi la 13 martie 2003.

C U R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

data de 1 martie 1999, reclamanta M.M., domiciliată în București, strada Tudor

Vianu nr.17, sectorul 1, a chemat în judecată pe pârâta S.C.”S.”S.A.București,

pentru a fi obligată să-i plătească suma de 62.000 dolari reprezentând

contravaloarea terenului în suprafață de 155 mp, situat în București, Calea

Floreasca nr.93, sectorul 1, precum și suma de 1100 dolari S.U.A. lunar, cu

titlu de daune pentru imposibilitatea de valorificare a  acestuia începând cu

februarie 1996 – până la data pronunțării hotărârii.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că pârâta ocupă în mod abuziv terenul menționat mai sus,

proprietatea sa, potrivit actului de vânzare-cumpărare, autentificat sub

nr.59178/1945, de Tribunalul Ilfov – Secția Notariat.

În drept, reclamanta și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.998-999 din C.civ..

La data de 4 mai 1999,

pârâta S.C.”S. S.A.București a formulat cerere de chemare în garanție a S.C.”G.T.”SRL

București, solicitând – pentru ipoteza subsidiară că acțiunea va fi admisă –

obligarea acesteia să suporte 60 % din valoarea despăgubirilor ce s-ar cuveni

reclamantei (fila 19 dosar fond).

În motivarea cererii de

chemare în garanție, pârâta a susținut: că însăși reclamanta a nominalizat pe

S.C.”G.T.” SRL București ca „asociat” al S.C.”S.” S.A.București în realizarea

unui imobil –construcție într-un amplasament în care „pretinde” că s-ar include

o porțiune dintr-un teren expropriat de stat; că imobilul construcție s-a

realizat, în baza contractului autentic nr.13607 din 30 iulie 1991 încheiat

între ea și chematul în garanție, contract care cuprinde clauze vizând

desocotiri – în ce privește terenul individualizat în autorizația pentru

executarea lucrărilor și modul de soluționare a litigiului declanșat; că, în

final, dacă acțiunea principală va fi admisă, să se stabilească proporția

despăgubirii pe care ar urma s-o suporte în raport de clauza din pct.9 al

contractului.

La data de 3 noiembrie

1999, pârâta a chemat în garanție chemat în garanție și Fondul Proprietății de

Stat (denumit astfel la acea dată), solicitând, de asemenea, pentru ipoteza

subsidiară a admiterii acțiunii principale, obligarea acestuia să plătească

direct reclamantei suma care va fi stabilită prin hotărâre.

În motivarea acestei din

urmă cereri de chemare în garanție, pârâta, între altele, a susținut: că

imobilul a constituit obiectul Decretului de expropriere nr.170/1988, fiindu-i

predat în folosință și administrare, pe bază de protocol, de către R.A.”I.” din

cadrul Consiliului Local al Municipiului București; că edificarea construcției

s-a făcut pe baza autorizațiilor legale; că, ulterior, i s-a eliberat și

certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului; că se înscrie

în categoria societăților comerciale privatizate deoarece capitalul ei a făcut

obiectul procedurilor de privatizare prevăzute de lege, prin vânzarea a 40 %

din capitalul social către S.C.”M.” SRL (conform contractului de

vânzare-cumpărare, încheiat cu Fondul Proprietății de Stat, nr.34 din 9

februarie 1996) și prin transferul restului de 60 % din capital către cetățeni

– în cadrul Programului de privatizare în masă, potrivit Legii nr.55/1995; că

această din urmă chemată în garanție este, potrivit art.2 lit.g din

O.U.G.nr.88/1997, singura instituție publică implicată căreia, în final, îi va

reveni obligația de plată a sumelor pe care instanța le va stabili.

Chemata în garanție

S.C.”G.T.” SRL București s-a apărat în sensul că cererea pârâtei, în raport de

ea, nu este întemeiată de vreme ce obligația sa, prevăzută în art.9 alin.1 din

„contractul de cedare folosință teren și construcție”, autentificat sub

nr.13607 din 30 iulie 1991 se referă la eventualele cheltuieli legate de

expropriere, nicidecum la orice cheltuieli vizând terenul, cum susține pârâta.

Totodată, aceasta a arătat că pârâta nu și-a respectat obligația prevăzută în

aret.9 alin.2 din același contract, în sensul că nu i-a transmis dreptul de

proprietate asupra terenului aferent construcției în litigiu.

Chemata în garanție Fondul

Proprietății de Stat a susținut că dreptul material la acțiune al pârâtei este

prescris în raport de dispozițiile imperative, de ordine publică, prevăzute în

art.32

28

al cap.V

3

din O.U.G.nr.88/1997, modificată prin

Legea nr.99/1999, potrivit cărora „termenul de prescripție pentru introducerea

cererii prin care se valorifică un drept conferit de aceasta (ordonanța

invocată) este de 3 luni de la data nașterii dreptului”. A precizat că,

întrucât modificările O.U.G. nr.88/1997 au intrat în vigoare la 27 iunie 1999,

cererea de chemare în garanție a sa, la data de 12 octombrie 1999, este

introdusă de pârâtă după data până la care ar fi putut solicita instanței

obligarea F.P.S. să despăgubească direct proprietarul.

Tribunalul București,

Secția a IV-a civilă, pe baza materialului probator administrat (acte,

interogatoriu pentru pârâtă, expertiza topografică – expert Ș. V., expertiza

imobiliară – expert L.G. și expertiza pentru construcție – expert D. G.), prin

sentința nr.1149 din 24 noiembrie 2000, a hotărât:

- respingerea, ca

nefondată, a excepției invocate de Fondul Proprietății de Stat privitoare la

prescripția dreptului de chemare în garanție a sa de către pârâta S.C.”S.”

S.A.București;

- admiterea -  în parte a acțiunii principale și, în

totalitate, a cererilor de chemare în garanție formulate de pârâtă în sensul

obligării S.C.”G.T.” SRL să plătească reclamantei suma de 801.127.686 lei și a

Fondului Proprietății de Stat să plătească aceleiași părți reclamante suma de

534.095.125 lei, reprezentând contravaloarea terenului în litigiu în suprafață

de 155 mp.

Prin aceeași sentință,

tribunalul a obligat pe pârâta S.C.”S.” S.A.București să plătească reclamantei

suma de 2.060.148.618 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a

terenului în litigiu.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel pârâta S.C.”S.” S.A.București, chemații în garanție

Autoritatea pentru Privatizare Administrarea Participațiilor Statului (fostul

Fond al Proprietății de Stat) și S.C. „G.T.” SRL București.

Curtea de Apel București,

Secția a III-a civilă, prin decizia nr.317 A din 14 iunie 2001, a admis apelul

pârâtei și a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul respingerii, ca

nefondată, a acțiunii reclamantei și, ca rămase fără obiect, a cererilor de

chemare în garanție. A menținut dispoziția din sentință cu privire la

respingerea excepției, prescripției dreptului la acțiune, invocată de Fondul

Proprietății de Stat. Reclamanta M.M.a fost obligată să plătească pârâtei

S.C.”S.” S.A. cheltuieli de judecată în sumă de 43.415.267 lei (aferente

fondului și apelului).

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că, prin Decretul de

expropriere nr.170/1988, Statul a dobândit dreptul de proprietate asupra

bunului imobiliar în litigiu, că, după anul 1990, pârâta a avut în administrare

terenul, devenit, în anul 1995, proprietatea acesteia, în condiții legale, cu

bună-credință. Totodată, în considerentele deciziei, instanța de apel a mai

reținut: că reclamanta a obținut titlul de proprietate în urma unei sentințe

pronunțate în anul 1996 (nr.806 din 8 noiembrie 1996 a Tribunalului București,

Secția a III-a civilă), când clădirea era deja edificată și că, în aceste

condiții,  pârâta nu a săvârșit nici un abuz care să fie de natură a antrena

răspunderea delictuală a acesteia; că pârâta, devenită proprietară a terenului,

prin folosința acestuia și edificarea construcției, nu a putut păgubi pe

reclamantă; că hotărârile judecătorești, prin care s-a constatat dreptul de

proprietate al reclamantei și s-a anulat titlul de proprietate al pârâtei cu

privire la teren, nu sunt opozabile acesteia din urmă, întrucât nu a participat

în procesele respective.

Împotriva deciziei

instanței de apel, a declarat recurs reclamanta M.M., invocând motivele

prevăzute de art.304 pct.7 și 9 din C.proc.civ., în dezvoltarea cărora,

reproșează instanței că, prin soluția pronunțată a demonstrat o greșită

apreciere a probatoriului administrat și o interpretare eronată a prevederilor

legale incidente în speță. Aspectele de critică vizează:

- neconsiderarea ei ca de

proprietară a terenului din litigiu,  în condițiile în care actele din dosar –

contractul de vânzare-cumpărare nr.59178/1945, sentința nr.806/1996 a

Tribunalului București, Secția a   III-a civilă, dispoziția Primarului General

nr.1853/1997, procesul-verbal de punere în posesie – pun în evidență, fără

dubii, această calitate.

- calitatea precară a

pârâtei de pretinsă proprietară a terenului, susținând: că aceasta a intrat în

posesia bunului în litigiu fără a dobândi un titlu legal; că a obținut ilegal

autorizație de construcție, (care ulterior a fost suspendată); că s-a asociat

cu S.C.”G.T.” SRL București pentru edificarea blocului de locuințe, pe terenul

ei, punând-o astfel în imposibilitate de a intra în posesia acestuia și de a-l

valorifica, deci prejudiciind-o; că pârâta a făcut demersuri pentru obținerea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate în 1995 de la Ministerul

Industriilor care, la rându-i, fără nici un drept, i-a acordat titlul de

proprietate pentru o suprafață de aproximativ 3100 mp teren, titlu ce s-a

dovedit ulterior greșit acordat întrucât prin sentința nr.42 din 14 ianuarie

1998, Curtea de Apel București, Secția de contencios administrativ l-a anulat

parțial, reținând că cei 155 mp teren reprezintă proprietatea reclamantei;

- cererile de despăgubiri,

susținând: că i se cuvin atât contravaloarea terenului cât și contravaloarea

lipsei de folosință a acestuia deoarece din toate probele administrate rezultă

că pârâta a edificat construcția cu schimbarea destinației clădirilor,

menționată chiar în actul normativ de expropriere din 1988, în condițiile în

care fusese notificată referitor la situația juridică a terenului, când nici

aparent nu era proprietara acestuia, deci prin uzurpare.

Recurenta, în finalul

motivelor, arată că hotărârea instanței de apel slujește întăririi încrederii

în abuzuri, oferind pârâtei posibilitatea să încalce legea, să-și creeze

profituri materiale injuste de zeci de milioane de dolari și, în același timp,

îngrădește reclamantei dreptul de a i se repara prejudiciul creat, prin

exproprierea terenului din anul 1988.

Recursul reclamantei este

întemeiat în sensul considerentelor ce vor fi arătate.

O primă constatare ce se

impune a fi făcută în cauză vizează cadrul juridic în care a fost soluționată

pricina.

Respectând principiul

disponibilității, Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, ca instanță de

fond, a judecat și soluționat pricina având în vedere art.998-999 din C.civ.,

temei juridic invocat de reclamantă.

Curtea de Apel București,

respectând prevederile art.294 alin.(1) din C.proc.civ., potrivit căruia „în

apel nu se pot schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, a judecat pricina,

având în vedere același temei juridic.

Dispozițiile art.316

raportate la art.294 alin.(1) din C.proc.civ. nu permit nici instanței de

recurs să opereze schimbările la care s-a făcut referire mai sus.

Prin urmare, analiza

motivelor de recurs va fi făcută avându-se în vedere principiile răspunderii

delictuale – art.998-999 din C.civ..

Din actele dosarului

rezultă că terenul în litigiu a fost expropriat – împreună cu alte terenuri

limitrofe – prin Decretul nr.170/1988 al fostului Consiliu de Stat pentru

realizarea unor blocuri de locuințe proprietate de stat, prin detalii de

sistematizare și aprobate legal – la timpul respectiv „ansamblu de locuințe

Beller – Protopopescu – Bitolia – Banul Antonache”.

Până în 1989, terenul a

rămas liber, obiectivul decretului de expropriere nefiind adus la îndeplinire.

Din acest moment, se poate

vorbi de vocația reclamantei de a-și recupera terenul expropriat.

În același an, 1989, a

intervenit încheierea unui protocol (nr.11670/1989) între fostul D.G.D.A.L. din

cadrul Consiliului Popular al Municipiului București și fosta Centrală de

prelucrare a lemnului.

Din ianuarie 1990,

reclamanta a inițiat demersuri la autorități pentru a intra în posesia

terenului liber (155 mp).

Astfel, la 6 martie 1991,

reclamanta a solicitat Primăriei Sectorului 1București restituirea terenului în

temeiul Legii nr.18/1991, autoritate care a constatat că cererea este

întemeiată întrucât bunul era liber, deci putea fi retrocedat.

Tot în luna martie 1991,

R.A.”I.” S.A. din cadrul Primăriei Municipiului București a emis adresa

nr.2607, în care a precizat că predă S.C.”S.” S.A.București, spre folosință și

administrare, terenul în suprafață de 4672 mp, care cuprindea și cei 155 mp

teren.

La 24 aprilie 1991,

Primăria Capitalei, la cererea S.C.”S.” S.A., emite autorizația de construcție

nr.2 F, în condițiile în care petenta nu avea un titlu de proprietate asupra

terenului, pe un amplasament ce includea și terenul în suprafață de 155 mp.

Ulterior, însă, Secția de Urbanism și Amenajare a Teritoriului, prin adresa

nr.22726/4 mai 1992, a încunoștiințat S.C.”S.” S.A. că autorizația a expirat și

nu se mai prelungește, punându-i în vedere să rezolve litigiile cu foștii

proprietari și sistând lucrările.

Prin notificarea nr.157 din

3 martie 1992, trimisă, prin Judecătoria Sectorului 2 București, reclamanta a

pus în vedere S.C.”S.” S.A. să sisteze lucrările de construcție pe terenul ei.

Așadar, deși cunoștea

demersurile reclamantei în a-și recupera terenul și poziția aprobativă, sub

acest aspect, a autorităților în drept, S.C.”S.” S.A.București a încheiat cu

S.C.”G.T.” SRL București contractul de asociere, transcris sub nr.11975 din 27

august 1993 la Notariatul de Stat al Sectorului 1 București,  contract, în baza

căruia, prima - a pus la dispoziție terenul (inclusiv cel din litigiu) și

secunda - fondurile bănești, realizându-se astfel locuințele, inclusiv spațiile

comerciale, multe din ele vândute ulterior diverșilor cumpărători.

Este de reținut că în

actele de vânzare-cumpărare s-a menționat că terenul aferent se va transmite

cumpărătorilor ulterior, după clarificarea situației proprietății.

Din dosarul cauzei rezultă

că, la 4 ianuarie 1994, M.M.a introdus acțiune în justiție pentru restituirea

terenului. Acest demers a fost finalizat prin sentința nr.806 din 8 noiembrie

1996 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă, sentință care reconfirmă

calitatea de proprietară a reclamantei cu privire la teren.

Tot în cunoștință de cauză

cu privire la situația juridică a terenului din litigiu, S.C.”S.”

S.A.București, la finele anului 1994, a solicitat Ministerului Industriilor

emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

amplasamentului din București, Calea Floreasca, în suprafață de 3098,45 mp,

demers finalizat prin emiterea certificatului seria MO 3 nr.1670/1995 de

atestare a dreptului de proprietate.

Ulterior, Curtea de Apel

București, Secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.41 din

14 ianuarie 1998, a anulat parțial certificatul de atestare menționat mai sus,

constatând că reclamanta M.M.este proprietara celor 155 mp teren.

Considerentele de mai sus

confirmă soluția tribunalului de admitere a primului capăt de cerere din

acțiune, prin care s-a stabilit că reclamantei i se cuvine contravaloarea

terenului în sumă de 1.335.212.811 lei, potrivit concluziilor din expertiza

efectuată în cauză de expert Ș.V.

În ce privește capătul al

doilea de cerere din acțiune privind contravaloarea lipsei de folosință a

terenului, evident admisibil, se apreciază că referitor la cuantum, materialul

probator trebuie aprofundat – în cadrul unei noi judecăți în apel, eventual,

prin efectuarea unui supliment de expertiză și prin reverificarea temeinică

atât a susținerilor, sub acest aspect, ale reclamantei cât și a celor făcute de

pârâta S.C.”S.” S.A.

În orice caz, la stabilirea

cuantumului menționatei pretenții, se va avea în vedere că acesta trebuie să

fie efectiv, rezonabil și să vizeze perioada februarie 1996 – până la

pronunțarea hotărârii.

Rejudecarea pricinii în

apel se mai impune și pentru un alt considerent vizând cererile de chemare în

garanție, formulate de pârâta S.C.”S.” S.A, împotriva S.C.”G.T.” SRL și a

Fondului Proprietății de Stat (în prezent Autoritatea pentru Privatizare și

Administrarea Participațiilor Statului).

Așa cum rezultă din dosar,

instanța de apel, respingând acțiunea reclamantei, a respins, ca lipsite de

obiect, și cererile de chemare în garanție, fără a le analiza.

Așadar, în rejudecare,

instanța de apel va verifica, prin prisma dispozițiilor legale incidente în

speță, atât susținerile pârâtei cât și cele ale chematelor în garanție, de

reținut fiind că soluția cu privire la acestea este strâns legată de

satisfacerea efectivă a pretențiilor reclamantei privitoare la primul capăt de

cerere din acțiune, corect soluționat (în sentință fiind menționată suma de

1.335.212.811 lei, reprezentând contravaloarea terenului din litigiu).

În ce privește cererea de

chemare în garanție vizând Fondul Proprietății de Stat (în prezent A.P.A.P.S.),

este important a se arăta că atât soluția tribunalului cât și cea a instanței

de apel, care au reținut că nu este prescrisă – pentru considerentele anume

arătate – sunt corecte.

În raport de considerentele

prezentate, recursul reclamantei M.M.este întemeiat, astfel că urmează să fie

admis în sensul casării deciziei atacate și trimiterii cauzei la aceeași

instanță pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta M.M.împotriva deciziei nr.317/A din 14 iunie 2001 a Curții de Apel

București,  Secția        a III-a civilă, pe care o casează.

Trimite cauza, spre

rejudecare, la aceeași instanță.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2003.