ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3838/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 iulie 1999 sub nr. 3187 pe rolul Tribunalului Alba, reclamantul C.R. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. G.C. SRL Sugag și S.C. D.C. SRL Căpâlna solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâtele la plata sumelor: 20.000.000 lei, despăgubiri, 200.000.000 lei contravaloarea protezelor și cheltuielile de montare, 150.000.000 lei daune morale, 1.200.000 lei lunar despăgubiri eșalonate, instituirea unui sechestru asigurator asupra bunurilor pârâtelor până la recuperarea sumelor solicitate. Solicită de asemenea și cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul arată că a fost angajatul S.C.

G.C. și la data de 28 martie 1998, cu ocazia unui transport de bușteni pe care l-a făcut la cea de a doua pârâtă S.C. D. Căpâlna a fost victima unui accident de muncă în urma căruia și-a pierdut un picior care i-a fost amputat. Mai arată reclamantul că accidentul de muncă s-a produs din culpa celor două pârâte; prima pârâtă nu avea întocmit dosarul pentru autorizarea legală prevăzută în materie de protecția muncii și nu a făcut, în ceea ce privește pe reclamant, instructajul de protecția muncii pentru manoperele de descărcare a buștenilor, ci doar pentru conducerea autovehiculului pentru care era angajat ca șofer. Culpa celei de a doua pârâte, arată reclamantul a constatat în neasigurarea condițiilor de descărcare a buștenilor, terenul pe care se desfășura această manoperă era în pantă.

Tribunalul Alba, prin sentința civila nr. 41 din 7 februarie 2001, a admis în parte acțiunea și a obligat pe fiecare din cele două părți să-i plătească reclamantului următoarele sume: 5.000.000 și 72.000.000 lei despăgubiri materiale, 50.000.000 lei daune morale, 6.000.000 lei despăgubiri civile reactualizate plătite eșalonat pe perioada august 1998 – octombrie 2000 și, începând cu 1 noiembrie 2000 câte 300.000 lei lunar până la încetarea stării de nevoie a reclamantului. A dat în debit reclamantul cu suma de 14.780.000 lei taxa de timbru. A obligat pârâta S.C. D. să plătească reclamantului 3.465.000 lei, cheltuieli de judecată și a compensat celelalte cheltuieli. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că reclamantul a fost salariatul primei pârâte în calitate de șofer și că în virtutea obligațiilor de serviciu acesta efectua transporturi de material lemnos în funcție de comenzile pe care angajatorul le avea.

În ziua de 28 martie 1998 reclamantul a suferit un accident cu ocazia descărcării unui transport de bușteni la pârâta D.C. Căpâlna. În urma acestui accident reclamantul a suferit leziuni care au dus la încadrarea reclamantului în gradul II de invaliditate, motiv pentru care acesta a fost pensionat. În ceea ce privește culpa în producerea accidentului, instanța a reținut că ea aparține în egală măsură celor două pârâte și reclamantului, fiecare dintre aceștia nu au respectat în totalitate normele legale de protecția muncii, în considerentele sentinței fiind analizate normele care au fost încălcate de către fiecare. Având în vedere stabilirea acestei culpe comune în proporție de către 1/3 pentru fiecare parte, pârâtele care au fost obligate să plătească reclamantului câte 1/3 din sumele pretinse și dovedite de către acesta.

Împotriva sentinței pronunțate de către instanța de fond au declarat apel toate părțile în cauză, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie și susținând în esență; reclamantul că numai pârâtele se fac vinovate de producerea accidentului, iar pârâtele, în apelurile pe care le-au declarat, susținând că reclamantul este singurul culpabil de producerea accidentului. Curtea de apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr. 65 din 26 iunie 2002, a admis apelurile declarate de către pârâte și în consecință a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea formulată de către reclamant. A respins ca nefondat apelul declarat de către reclamant împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această hotărâre instanța, analizând prin prisma motivelor de apel cauza, a reținut că singurul culpabil de producerea accidentului de muncă se face reclamantul.

În acest sens se reține, ca fiind cauza determinantă în producerea accidentului, încărcarea de către reclamant a autotractorului pe care-l conducea, cu mult peste capacitatea sa – atât în gabarit cât și în greutate. S-a mai reținut de asemenea că reclamantul, cu ocazia descărcării buștenilor nu a respectat ordinea operațiilor pe care trebuia să le efectueze, inversând această ordine și încălcând astfel art. 308 din N.T.S.M. S-a apreciat de către instanța de apel că nu se impunea existența unei convenții între unitățile pârâte întrucât activitatea fiecărei părți era reglementată prin norme de protecția muncii. Privitor la criticile formulate în apel de către reclamant în legătură cu cuantumul prejudiciului pe care l-a suferit, s-a apreciat că atât timp cât se reține culpa exclusivă a reclamantului în producerea accidentului de muncă, este irelevantă întinderea valorii despăgubirilor.

Împotriva acestei decizii pronunțate de către instanța de apel reclamantul a formulat recurs, solicitând modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului pe care el l-a declarat și implicit a acțiunii pe care a formulat-o și respingerea apelurilor declarate de către pârâți. Se susține că apelul pe care l-a declarat a fost respins ca nefondat cu toate că instanța de apel nu a motivat această soluție de loc. Se mai susține că instanța de apel a înlăturat toate probele care au fost administrate în fața instanței de fond, luând în considerare doar raportul de expertiză efectuat în apel. În ceea ce privește acest raport de expertiză, recurentul arată că deși a făcut obiecțiuni, acestea nu au fost avute în vedere.

Se mai susține că în mod greșit instanța a apreciat că lipsa unei convenții de protecția muncii intre cele două societăți care-și prestează reciproc servicii nu are nici o relevanță. De asemenea susține că instanța nu a apreciat corect atât consecințele ce decurg din descărcarea materialului lemnos într-un loc care este în pantă, cât și împrejurarea că nu s-a făcut instructajul de protecția muncii reclamantului; împrejurări care dacă ar fi fost avute în vedere, ar fi condus la concluzia că cele două pârâte sunt culpabile de producerea accidentului de muncă. O ultimă critică se referă la faptul că taxa de timbru pentru care a obținut să o plătească eșalonat nu trebuia să o plătească; aspect pe care instanța de apel nu l-a avut în vedere.

Recursul nu este fondat. Este de reținut în primul rând că recursul nu este structurat conform prevederilor art. 303 alin. (3) și art. 304 C. proc. civ. pentru că enunțarea motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. la începutul și sfârșitul motivării recursului nu reprezintă o dezvoltare a acestor motive în sensul textelor de lege mai înainte menționate. Motivarea recursului cuprinde în principiul susținerii privind interpretarea greșită a probelor administrate – ceea ce reprezintă de fapt critici referitoare la netemeinicia acțiunii, care nu mai pot fi făcute după abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc.civ., prin O.U.G. nr. 138/2000. Susținerea recurentului, care s-ar putea încadra în motivul prevăzut de pct. 10 al art. 304 nu este întemeiată deoarece pentru a ajunge la această soluție, instanța de apel s-a pronunțat în legătură cu toate probele administrate.

Astfel, în cazul în speță, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 998 și urm. C. civ. (temei de drept care nu a fost modificat pe parcursul judecării cauzei) ori în această situație definitorie pentru antrenarea răspunderii civile este culpa. În art. 999 C. civ. se prevede că omul este responsabil nu numai de prejudiciul pe care l-a cauzat prin fapta sa, dar și de acela cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa. În acest sens este de reținut că Rezoluția din 27 august 1999 a Parchetului a reținut că accidentul s-a produs din culpa exclusivă a reclamantului motiv pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva pârâtelor. În expertiza tehnică efectuată în apel se reține că „factorul generator al accidentului l-a constituit supraîncărcarea autotransportatorului cu 57% peste capacitatea admisă de lege”.

În aceeași expertiză se mai reține că „indiferent unde și în ce plan s-ar fi descărcat autotransportatorul, supraîncărcătura odată eliberată din cabluri chiar fără lansare racontelor pentru descărcare nu mai putea fi controlată, aceasta situându-se peste nivelul superior al înălțimii racontelor, ar fi pornit în ambele părți ale autotransportatorului provocând accidentul”. În orice caz este de menționat că reclamantul a încălcat prevederile art. 308 din NUPMETF/80 care prevăd etapele operațiunii de descărcare a autotransportatorului de către șoferul acestuia care este obligat să desfacă racoantele din partea descărcării și să le declanșeze din partea opusă, începând cu racoanta din spate și apoi cea din față.

În ceea ce privește susținerea recurentului că cele două pârâte sunt culpabile pentru că nu au încheiat între ele o convenție cu privire la protecția muncii, urmează a constata că instanța de apel a reținut corect că pentru transporturi ocazionale, cum a fost cel din speță, nu este necesar să se încheie o convenție, aceasta fiind necesară și obligatorie în situația desfășurării unor activități permanente de cooperare. În cazul în speță aceste operații trebuiau să se desfășoare conform instructajului de protecția muncii, care a fost efectuat conform fișei individuale la data de 2 martie 1998. Referitor la ultima susținere – în ceea ce privește taxa de timbru – urmează a reține că măsura luată de către Tribunalul Alba de obligare la plata taxei de timbru nu a fost contestată de către reclamant, mai mult chiar, acesta adresându-se D.G.F.P.T.S.

a solicitat amânarea plății și nicidecum anularea măsurii de obligare la plata taxei de timbru. Prin adresa nr. 35/2000, D.G.F.P.T.S. Sebeș a acordat această înlesnire de plată. În consecință, susținerea recurentului cu privire la acest aspect nu este fondată Astfel fiind urmează a constata că nici una din susținerile formulate de către recurent nu este fondată și ca atare recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.R. împotriva deciziei civile nr. 65/A din 26 iunie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2003.