ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1390/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2227/ C din 27 octombrie 2006 pronunțată în dosarul nr. 100/85/2005, Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantul I.D.G. în contradictoriu cu pârâții SA B.V., SC A.I.B.A.R. SRL și B.A.A.R. și a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 8000 RON actualizați începând cu data de 9 noiembrie 2001 și până la plata efectivă. Totodată, a respins celelalte capete de cerere și a obligat pârâții la plata parțială a cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului în cuantum de 1147,30 RON. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile legii române în materie de asigurări, ca o consecință a aplicabilității dispozițiilor Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat și a Convenției „Carte Verde”.

Răspunderea părții vinovate de producerea accidentului este civil delictuală, iar a societății de asigurare este una specială întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 136/1995. Reclamantul nu a fost în măsură să dovedească certitudinea prejudiciului solicitat ca urmare a pierderii parțiale a capacității de muncă, însă a făcut această dovadă în ceea ce privește cheltuielile efectuate cu intervenția chirurgicală suportată și cu cele ce au decurs din aceasta. Astfel pentru cele 70 de zile de îngrijiri medicale costurile ocazionate de 20 RON/zi sunt în cuantum de 1400 RON. În ceea ce privește daunele morale solicitate de reclamant tribunalul le cuantifică la echivalentul în lei a sumei de 50.000 EURO.

Deși prejudiciul suferit de reclamant este apreciat de instanță la sumele arătate arătată mai sus, răpunderea asiguratorului este limitată ca și cuantum la maximul stabilit prin hotărâre de guvern. Potrivit dispozițiilor art. 10 din H.G. nr. 1194/2000 pentru accidentele produse în anul 2001, limita maximă până la care poate fi despăgubită o persoană vătămată este de 8000 RON. Împotriva acestei soluții au declarat apel reclamantul și SA B.V. Germania și prin decizia nr. 7/ A din 18 mai 2007 Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, a respins apelurile.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut în ceea ce privește apelul reclamantului că introducerea în cauză în calitate de pârât a societății la care era angajat autorul accidentului, comitent al acestuia din urmă, aparținea în exclusivitate reclamantului și nu instanței de judecată și sub cel de-al doilea motiv de apel a reținut că este vorba de două chestiuni diferite, respectiv despre un prejudiciu, diminuarea capacității de muncă cu 50 % și despre contravaloarea sa materială, despre întinderea prejudiciului ce nu a putut fi dovedit în cauză. Cu privire la apelul pârâtei s-a reținut că aceasta a fost citată în proces, inclusiv în dosarul nr. 100/85/2005 al Tribunalului Sibiu, format după casarea cu trimitere în care s-a pronunțat sentința apelată în prezentul dosar, că procedura prevăzută de art. 720 1 C. proc.

civ., este îndeplinită în cauză cu reprezentanța în România a apelantei, respectiv SC A.I. SRL BUCUREȘTI și că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiilor art. 371 1 alin. (3) raportat la art. 720 8 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs reclamantul I.G.D. invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea parțială a acesteia și trimiterea ei spre rejudecare la Tribunalul Sibiu ca instanță de fond și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea în fapt a recursului s-a susținut, în esență, că instanța de apel a înlăturat în mod neîntemeiat motivul de apel fundamentat pe greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc.

civ., că principiul reparării integrale este înfrânt datorită faptului că proprietara autovehiculului care era totodată și comitentul făptuitorului decedat nu a fost introdusă în proces, că o altă eroare constă în caracterul contradictoriu al motivării hotărârii recurate, reținându-se pe de o parte că reclamantul a suferit o incapacitate de muncă de 50 % aflându-se în gradul 3 de invaliditate de muncă, iar pe de altă parte că acesta nu a făcut dovada certitudinii prejudiciului ce i-a fost pricinuit ca urmare a acestei împrejurări. Pârâții SA B.V., SC A.I.B.A.R. SRL și B.A.A.R. au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat. Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs și dipozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamant.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondat întrucât instanța de apel a aplicat și interpretat corect dipozițiile art. 129 C. proc. civ. În conținutul principiului disponibilității intră și dreptul reclamantului de a stabili cadrul procesual, persoanele care sunt chemate în judecată și obiectul. Față de acest principiu introducerea în cauză a persoanei menționate aparține în exclusivitate reclamantului și nu instanței de judecată ale cărei limite de exercitate a rolului activ, instituit prin art. 129 C. proc. civ., nu poate anihila voința părții exprimată în baza acestui principiu, așa cum corect a reținut și instanța de apel. Rolul activ al instanței presupune doar aflarea adevărului judiciar, instanța neputându-se substitui părții ce a beneficiat de asistența judiciară a unui avocat.

Nu se constată nici existența cerințelor necesare pentru reținerea motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea instanței nefiind contradictorie, conducând în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Instanța de apel a reținut că nu există vreo inadvertență între pierderea capacității de muncă a apelantului în proporție de 50 % și dovedirea contravalorii prejudiciului rezultând din pierderea acestei capacități. Astfel, pierderea capacității de muncă în proporție de 50 % este dovedită de un act medico-legal, iar pentru cealaltă chestiune reclamantul era obligat să stabilească natura și întinderea materială a prejudiciului rezultat din diminuarea acestei capacități, ce nu a putut fi dovedit în cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de reclamant urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul I.G.D. împotriva deciziei nr. 7 din 18 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2008.