ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1292/2003

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Judecătoria sectorului 1 București, la 2 noiembrie 2000 contestatorul S.D.G. a

contestat dispoziția de desfacere a contractului de muncă emisă la 5 decembrie

2000 de Ambasada Canadei la București, în baza art. 130 lit. i)  C. mun.

Contestatorul a solicitat anularea

măsurii, reintegrarea sa în funcția avută, agent de pază, și obligarea

intimatei la plata drepturilor bănești cuvenite cu dobânda legală de la 2

noiembrie 2000, precum și daune morale în cuantum de 36.000 USD.

În motivarea acțiunii contestatorul

a arătat că din 1 aprilie 1999 a fost angajat al intimatei ca gardă de securitate

pentru o perioadă de probă de un an, perioadă urmată de încheierea contractului

de muncă înregistrat la Oficiul Muncii la nr. 614 din 2 februarie 2000, pentru

funcția de agent de pază.

La 5 octombrie 2000 contestatorului

i s-a făcut cunoscut că i-a încetat angajarea, urmare reclamației unui cetățean

canadian și constatării că a fost încălcată procedura de urmat stabilită pentru

vizitatorii Ambasadei.

Contestatorul a invocat nulitatea

absolută a desfacerii contractului de muncă pentru că aceasta s-a produs în

timpul concediului său medical și ancheta s-a desfășurat în limba engleză fără

să i se dea posibilitatea să se apere. Măsura a mai fost contestată și pentru

motive de fond, petiționarul fiind împiedicat să raporteze incidentul, din

cauze obiective – și că pe toată durata întrevederii a avut o atitudine corectă

față de cetățeanul canadian.

Intimata a ridicat excepția de

necompetență materială a instanțelor de judecată din România în judecarea

cauzei, motivat de împrejurarea că intimata – misiunea diplomatică a Statului

Canadian pe teritoriul României – nu are personalitate juridică și, ca urmare,

nu încheie acte juridice în nume propriu, ci în numele Statului Canadian care

este stat suveran și egal în drepturi cu Statul Român.

Au fost invocate în drept Rezoluția

2625 a Adunării Generale a O.N.U. referitoare la principiile dreptului

internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, Carta O.N.U.

și dispozițiile Convenției cu privire la relațiile diplomatice ( Viena 1961)

ratificată de România prin Decretul  566/1968.

Judecătoria sectorului 1 București

prin sentința civilă 11.171 din 30 octombrie 2001 a admis în parte contestația,

a anulat decizia de desfacere a contractului de muncă, a dispus reintegrarea

contestatorului și a obligat intimata să-i plătească acestuia drepturile

bănești cuvenite de la 5 octombrie 2000 până la data integrării efective. A

fost respins capătul de cerere privind daunele morale.

În motivarea sentinței s-a reținut

că dispoziția de desfacere a contractului de muncă s-a emis cu încălcarea

prevederilor art. 146 C. mun. care interzice desfacerea contractului de muncă

pe timpul cât persoana angajată se află în concediu medical iar în cauză

contestatorul s-a aflat în această situație până la 30 octombrie 2001.

Împotriva acestei sentințe, rămasă

definitivă și irevocabilă prin nerecurare, procurorul general al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție, la cererea ministrului justiției, a

declarat recurs în anulare, deoarece prin hotărârea atacată instanța și-a depășit

atribuțiile puterii judecătorești și s-a produs în acest fel o încălcare

esențială a legii ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

S-a susținut în motivarea recursului

în anulare că instanțele în mod greșit au respins excepțiile invocate de

intimată, potrivit Convenției de la Viena cu privire la relațiile diplomatice

(1961), ignorând faptul că misiunile diplomatice, prin actele lor juridice,

angajează direct statul pe care îl reprezintă, dar nu în temeiul unui mandat,

misiunea fiind un organ al statului reprezentat. S-a mai arătat că în

literatura de specialitate și în practica relațiilor internaționale misiunile

diplomatice se bucură de imunitate de jurisdicție deplină și de execuție, că

această imunitate derivă din principiul egalității suverane a statelor și că,

potrivit art. 7 din Convenția sus-amintită, statul acreditant numește la

alegerea sa pe membrii personalului misiunii, deci are și libertatea de a

decide asupra păstrării sau îndepărtării lor.

În motivarea recursului în anulare

s-a mai invocat imunitatea de jurisdicție penală, civilă și administrativă de

care se bucură oficiile consulare și personalul diplomatic. Singurele excepții

expres prevăzute de Convenție – și în care nu se încadrează prezenta acțiune –

se referă la imobile proprietate particulară, succesiunile în cadrul cărora

agentul diplomatic figurează executor testamentar, sau cauze vizând o

activitate profesională ori comercială exercitată de agentul diplomatic în

afara atribuțiilor de serviciu. S-a mai criticat faptul că instanța, respingând

excepția, nu a arătat motivele acestei soluții.

Prin concluziile orale și scrise

intimatul-contestator a solicitat respingerea recursului în anulare ca

inadmisibil deoarece nu au fost epuizate căile interne de atac. Ambasada nu a

atacat soluția de fond. S-a mai cerut respingerea recursului ca neîntemeiat

deoarece în cauză se aplică dispozițiile Legii nr. 105/1992 privind reglementarea

raporturilor de drept internațional privat – recte art. 101-102 și  art. 73-74

– deoarece potrivit art. 74 din Legea nr. 105/1992, legea aplicabilă este legea

română, cum rezultă din clauzele contractului considerat încheiat la 2

februarie 2000. S-a considerat că în cauză nu este vorba de raporturi între

state, ci de raporturi între persoane fizice ori persoane juridice de drept

privat.

Intimatul a mai arătat că misiunea

diplomatică îndeplinește două categorii de acte. O categorie privește calitatea

ambasadei de entitate independentă, care se bucură de drepturi și imunități, ca

organ de relații externe al statului acreditant și alta care ține de ordinea

juridică internă a statului acreditar. S-a mai arătat că nu se poate nega

personalitatea juridică a unei ambasade deoarece aceasta, ca organ al statului

are înțelesul legii române cu privire la scop, patrimoniu, elemente.

Cât privește Rezoluția 2625 a

Adunării Generale a O.N.U., aceasta nu are legătură cu soluționarea cauzei.

În sfârșit s-a susținut că dacă s-ar

admite punctul de vedere al intimatei s-ar încălca art. 21 din Constituție,

care consacră principiul liberului acces la justiție, drept de care ar fi

privat contestatorul.

Recursul în anulare este întemeiat

și se va admite pentru următoarele argumente.

Instanța a făcut o greșită aplicare

a normelor de competență materială când s-a considerat competentă să judece

cauza.

Funcțiile misiunii diplomatice

constau în principal în reprezentarea statului acreditant în statul acreditar,

în ocrotirea intereselor statului acreditant și a cetățenilor săi în statul

acreditar, în limitele admise de dreptul internațional, în promovarea de

relații de prietenie și dezvoltarea relațiilor economice, culturale și

științifice între statul acreditant și statul acreditar.

În acest sens Convenția cu privire

la relațiile diplomatice încheiată la Viena în 1961 a codificat o parte din

dreptul diplomatic – printre care în art. 3 mai sus enunțat și funcțiile

misiunilor diplomatice – și a reafirmat, în Preambulul său, că regulile

dreptului internațional cutumiar trebuie să continue a guverna materiile care

n-au fost reglementate în mod expres de dispozițiile prezentei Convenții.

Potrivit cu scopul pentru care au

fost create și în raport de care își exercită activitatea misiunile diplomatice

străine reprezintă statul străin în raporturile pe care acestea le angajează.

Este vorba așadar despre raporturi

între state suverane și egale.

În dreptul internațional este unanim

recunoscută imunitatea de jurisdicție și de executare, în baza căruia un stat

străin nu poate fi supus jurisdicției instanțelor unui alt stat și nici

măsurilor de executare a hotărârilor acestor instanțe.

Suveranitatea, ca principiu

fundamental al dreptului internațional, și necesitatea respectării acesteia, sunt

consacrate de mai multe tratate internaționale la care România este parte (printre

acestea, Carta O.N.U. – art. 2  pct. 7 care prevede că Organizația se

întemeiază pe egalitatea suverană a statelor membre) și de jurisprudența Curții

Permanente de Justiție Internațională, a Curții Internaționale de Justiție și

Curții Permanente de Arbitraj.

Un stat, în virtutea suveranității sale, se

bucură de imunitate de jurisdicție și de execuție în fața instanțelor judecătorești

străine. Cu alte cuvinte, instanțele naționale  nu sunt competente să judece

acțiunile intentate împotriva unui stat străin. Imunitatea de jurisdicție a

statului străin exprimă principiul „par in parem non habet juridictionem”. În

alți termeni, nu există competență jurisdicțională între egali. Această regulă

a fost recunoscută de diverse tribunale naționale ale statelor care au aplicat-o

ca fiind de natură cutumiară.

Este de reținut că dispozițiile Legii nr. 105/1992,

conform art. 10, sunt aplicabile în măsura în care convențiile internaționale

la care România este parte nu stabilesc o altă reglementare. Or în cauză

regulile desprinse din reglementarea relațiilor diplomatice se regăsesc în

convenția sus-amintită care este aplicabilă și României.

În relațiile de muncă din speță părți nu sunt

Ambasada Canadei la București și contestatorul  ci Statul Canadian și

contestatorul.

Prin întâmpinarea depusă la dosar s-a arătat în

mod expres că misiunea diplomatică nu are personalitate juridică, ea neangajându-se

în raporturile la care participă în nume propriu ci Statutul canadian.

Pe cale de consecință un litigiu născut dintr-un

contract internațional cu un stat străin, nu va putea fi supus, de o persoană

fizică, jurisdicției instanțelor interne ale țării sale de cetățenie, fără ca o

asemenea acțiune să  nu fie expusă riscului inadmisibilității, în virtutea

imunității de jurisdicție și de execuție recunoscute în mod tradițional

statului străin.

Liberul acces la justiție nu se realizează prin

încălcarea regulilor de competență speciale în cazul unor raporturi supuse

regulilor speciale, cum sunt cele cu elemente de extraneitate și fără îndoială

nu presupune ignorarea regulilor absolute ale dreptului public internațional,

fie ele legiferate în convenții, rezoluții, recomandări, sau consacrate de

cutumele și uzanțele internaționale.

În soluționarea cauzei pe fond, cu încălcarea

regulilor de competență materială instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și

netemeinică, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ., motiv

pentru care – având în vedere considerentele dezvoltate și văzând art. 312

alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul în anulare, se va casa sentința

civilă nr. 171/2001 a Judecătoriei sectorului 1 București și pe fond se va respinge

contestația ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează sentința civilă  nr. 171 din 30

octombrie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 București și respinge contestația

formulată de contestatorul S. D.G.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2003.