ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1394/2003

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 1

martie 2002, la Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara, a declarat recurs împotriva sentinței civile 512 din 11 decembrie

2001, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul 4993/CA/2001, privind pe

reclamanta SC S&R. SRL Bocșa, împotriva pârâtelor Ministerul Finanțelor

Publice București, Direcția Generală a Vămilor București, Direcția Regională

Vamală Interjudețeană Timișoara, întrucât hotărârea a fost pronunțată cu

aplicarea greșită a legii.

În motivarea recursului, recurentul

a arătat că reclamanta SC S.&R. SRL Bocșa a precizat în cererea de chemare

în judecată, că este investitor într-o zonă defavorizată, având certificatul

nr. 465 din 23 octombrie 2000, eliberat de Agenția Națională pentru Dezvoltare

Regională – Regiunea Vest România și că, în această calitate, a importat un

număr de 4 autospeciale de transport-containere, marca Mercedes Benz, pentru

transportul mărfurilor produse în unitate.

Fiind investitor într-o zonă

defavorizată, beneficia de facilități fiscale în sensul de a nu plăti taxe

vamale pentru importurile pe care le face, astfel că societatea a fost scutită

de plata taxelor vamale pentru cele 4 autospeciale. Ulterior, organele vamale

au efectuat un control al importurilor și au încheiat actul 240 din 5 martie

2001, respectiv actele de constatare nr. 25-26 din 21 martie 2001 și 27-30 din

21 martie 2001, prin care au dispus obligarea reclamantei la plata sumei de

3.295.014.544 lei, cu titlu de taxe vamale datorate, cu motivarea că reclamanta

a efectuat transporturi și în afara zonei defavorizate, astfel că nu mai

beneficiază de scutirea de taxe vamale. S-a mai precizat că prin sentința 512

din 11 decembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost admisă în

parte acțiunea formulată de reclamantă, în sensul că s-a dispus anularea ca

nelegală a actului de valorificare nr. 240 din 5 martie 2001 și a actelor de

constatare nr. 23-26 din 2 februarie 2001 emise de pârâte și a deciziei nr. 831

din 6 mai 2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice cu privire la obligarea

reclamantei la plata sumelor de 2.600.664.325 lei și a fost exonerată de plata

acestei sume.

A fost respinsă în rest acțiunea,

întrucât reclamanta nu a contestat în procedură prealabilă actele de constatare

nr. 27-30 din 21 martie 2001.

Recurentul a arătat că instanța a

reținut că organele de control au dat o interpretare eronată activității

reclamantei, respectiv Ordinului nr. 1 din 24 ianuarie 2000 al A.M.D.R. Astfel,

din probe rezultă că reclamanta este titulara certificatului de investitor în

zonă defavorizată și în această calitate a importat cele 4 autospeciale.

Instanța a precizat prin sentința

dată, atacată în cauză că: „activitatea de transport nu se poate limita în zona

strict delimitată teritorial a zonei defavorizate, ci această activitate

presupune extensie și în alte zone, pentru a se îndeplini scopul economic al

reclamantei care este beneficiara tonei respective”.

Instanța a reținut că Ordinul 1/2001

al A.M.D.R. este o adăugare la lege și prin modul restrictiv, aduce atingere

O.U.G. nr. 75/2000 care nu prevede o limitare a spațiilor geografice în care

își desfășoară activitatea investitorii în zona defavorizată.

Recurentul a subliniat că instanța a

făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale care reglementează facilitățile

fiscale ale investitorilor din zona defavorizată, respectiv O.U.G. nr. 24/1998,

modificată prin O.U.G. 75/2000, întrucât simplul fapt că reclamanta are sediul

în zona defavorizată nu este suficient pentru a beneficia de scutiri, ci trebuie

ca activitățile sale, respectiv bunurile importate cu beneficiul scutirii de

taxe vamale trebuie să fie destinate exclusiv zonei respective și pentru

dezvoltarea acesteia și nu altor scopuri, cum ar fi transportul internațional

de mărfuri ori intern, în alte zone decât cele defavorizate.

Recurentul a precizat că taxele

vamale s-au născut în momentul când bunurile au fost destinate altor scopuri

decât cele privind zona defavorizată.

Reclamanta, a arătat recurentul, nu

a solicitat nici o probă cu care să infirme constatările din actul

administrativ contestat, eventual că transporturile sunt destinate

investițiilor în zona defavorizată.

Mai mult, recurentul a susținut că

societatea comercială a deturnat scopul pentru care s-a aplicat scutirea de

taxe vamale.

Sentința 512/2001 a Curții de Apel

Timișoara a mai fost recurată și de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caraș Severin care a susținut că legislația în domeniul zonelor defavorizate

urmărește și arată clar faptul că activitatea economică desfășurată este

obligatoriu să se desfășoare în interiorul zonei defavorizate. Reclamanta

(intimata societate comercială) a desfășurat activitate de transporturi atât în

țară, cât și în străinătate, facturile de transport dovedind acest lucru, fapt

necontestat, de altfel, nici de reclamant.

Sentința Curții de Apel Timișoara a

mai fost recurată și de Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara care

a precizat că societatea reclamantă a efectuat o serie de transporturi (în

afară de cele proprii) și pentru alți beneficiari, transporturi efectuate atât

în țară, cât și în străinătate, fapt ce reiese din facturile de transport emise

de contestatoare.

Recurenta a susținut că prin

efectuarea curselor de transport în afara zonei defavorizate și în alte scopuri

decât cele pentru care a beneficiat de scutirea de la plata taxelor vamale și a

T.V.A. - ului, contestatoarea a încălcat prevederile art. 6 alin. (2) din

O.U.G. nr. 24/1998, republicată, privind regimul zonelor defavorizate și

Ordinul nr. 1 din 24 ianuarie 2000 al Președintelui Agenției Naționale de

Dezvoltare, prin care se stabilesc domeniile de interes pentru realizarea de

investiții în zonele defavorizate.

Potrivit ordinului sus citat, în

secțiunea „j” intitulată „Transport și depozitare”, este expres precizat faptul

că „activitățile din această secțiune beneficiază de facilitățile prevăzute de

O.U.G. 24/1998 dacă se desfășoară în cadrul zonei defavorizate”.

Prin utilizarea mijloacelor de

transport în alte scopuri decât cele pentru care a beneficiat de scutire de la

plata taxelor vamale și a T.V.A. - ului aferent, potrivit dispoziției art. 144

pct. 1 lit. a) din Legea 141/1997, în sarcina societății contestatoare, s-a

născut o datorie vamală.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul

871/2002 al Curții Supreme de Justiție, societatea intimată a susținut că

Ordinul 1 din 24 ianuarie 2000 al Agenției Naționale pentru Dezvoltarea

Regională adaugă nepermis la lege, deci nu poate fi avut în vedere.

Din actele cauzei, Curtea Supremă de

Justiție reține următoarele:

SC S.&R. SRL din Bocșa, are în

prezent ca obiect principal de activitate, prelucrarea lemnului, respectiv

confecționarea diverselor piese de mobilier din lemn, iar în subsidiar,

importul și comercializarea hainelor second-hand, precum și activități de

transport de bunuri în trafic intern și internațional.

La 8 noiembrie 2000

intimata-reclamantă a importat 4 autospeciale Mercede Benz și 4 remorci Kogel,

an de fabricație 2000, iar la data importului, toate acestea au beneficiat de

scutire de la plata taxelor vamale și T.V.A. - ului aferent, în baza O.U.G. nr.

24/1998, republicată.

Aceste bunuri au fost folosite de

intimată pentru a efectua transporturi pentru diverși beneficiari, atât în

țară, cât și în străinătate.

Prin efectuarea curselor de

transport în afara zonei defavorizate, societatea a utilizat bunurile în alte

scopuri decât cele pentru care a beneficiat de scutire de la plata taxelor

vamale și a T.V.A. - ului și anume, de a-și „desfășura activitatea în cadrul

zonei defavorizate”.

Această condiție este prevăzută atât

în art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/1998, republicată, privind regimul

zonelor defavorizate, cât și în Ordinul 1 din 24 ianuarie 2000 al Președintelui

Agenției Naționale de Dezvoltare Regională, prin care se stabilesc domeniile de

interes pentru realizarea de investiții în zonele defavorizate. Astfel, în

secțiunea „j” a acestui ordin, intitulată „Transport și Dezvoltare”,

referindu-se strict la această secțiune, este precizat expres faptul că „

Activitățile (de transport și depozitare) beneficiază de facilitățile prevăzute

de O.U.G. nr. 24/1998, republicată, numai dacă se desfășoară în cadrul zonei

defavorizate”.

Esența O.U.G. nr. 24/1998 este ca

prin facilitățile oferite investitorilor în zonele defavorizate, aceste zone

defavorizate să se dezvolte, economic, social, cu repercusiuni benefice asupra

locuitorilor acestor zone.

Ordinul nr. 1/2000 este emis în

aplicarea O.U.G. nr. 24/1998, respectându-se esența acestui act normativ, iar

normele cuprinse în acest act sunt de natură să circumscrie „investirea în zona

defavorizată”, astfel încât măsura legală luată să nu fie golită de conținut

tocmai prin activități de genul celor întreprinse de intimata reclamantă.

Societatea comercială a importat, beneficiind de facilități fiscale, 4

autospeciale și 4 remorci pe care le-a folosit potrivit facturilor emise și

pentru transport mărfuri în beneficiul altor persoane, dar nu pentru zona

defavorizată.

O astfel de activitate de transport

marfă este legală, pentru societatea reclamantă ce are ca obiect de activitate

transport de marfă, dar în condițiile în care societatea a importat cele 4

autospeciale și 4 remorci fără a plăti taxe vamale tocmai pentru a le folosi în

zona defavorizată, datorează, prin nerespectarea condițiilor impuse de lege

pentru investitorii din zonele defavorizate, taxele vamale ce au constituit

facilități fiscale pentru aceasta, cu consecințele pentru neplata lor la timp.

Așa fiind, sentința pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara este nelegală și netemeinică, interpretându-se

incorect normele legale în materie.

Susținerea instanței că O.U.G. nr.

75/2000 nu prevede o limitare a spațiilor geografice în care își desfășoară

activitatea cel ce beneficiază de certificat de investitor în zonă

defavorizată, este în contradicție cu esența și motivul adoptării O.U.G. nr.

75/2000, care a fost adoptată în interesul dezvoltării zonelor defavorizate,

iar nu pentru interesul societăților comerciale.

Ordinul nr. 1 din 24 ianuarie 2000

al Agenție Naționale pentru Dezvoltare Regională a fost emis în acord cu O.U.G.

nr. 75/2000 și este de natură a circumscrie condițiile în care se desfășoară

activitatea investitorilor din zonele defavorizate și a fost emis ca urmare a

neregulilor constatate de această autoritate care are obligația legală de a

verifica dacă agenții economici care solicită eliberarea certificatului de

investitor în zonă defavorizată, îndeplinesc condițiile legale de acordare a

certificatului, dacă au autorizație și licențe de funcționare corespunzător

activității desfășurate în zone defavorizate.

Mai mult, după eliberarea

certificatului de investitor în zonă defavorizată, Agențiile pentru dezvoltare

regională, verifică de cel puțin 2 ori pe an dacă fiecare agent economic care a

beneficiat de facilitățile acordate, respectă obligațiile prevăzute în ordonanță.

Constatându-se, deci, că hotărârea

atacată cu cele 3 recursuri în cauză, este nelegală și netemeinică, recursurile

declarate vor fi admise.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, D.G.F.P. Caraș Severin, în

numele Ministerului Finanțelor Publice, precum și de Direcția Regională Vamală

Interjudețeană Timișoara, în numele și pentru Direcția Generală a Vămilor,

împotriva sentinței civile nr. 512 din 11 decembrie 2001 a Curții de Apel

Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și în fond,

respinge acțiunea.

Pronunțată în ședință publică astăzi

4 aprilie 2003.