ÎCCJ, Decizia nr. 44/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 6 ianuarie 1999, reclamanta S.C. B.C. S.R.L. a solicitat anularea procesului verbal nr. 01379 din 18 februarie 1998 încheiat de Garda Financiară București și a deciziei nr. 1544 din 16 decembrie 1998 emisă de Ministerul Finanțelor, susținând că a fost obligată în mod nelegal să plătească la bugetul de stat suma de 507.253.294 lei, reprezentând T.V.A. și amendă contravențională. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 503 din 4 mai 1999, a admis în parte acțiunea și a dispus anularea deciziei nr. 1544 din 16 decembrie 1998 a Ministerului Finanțelor în ceea ce privește obligarea recurentei S.C.

B.C. S.R.L. la plata sumei de 505.253.294 lei reprezentând T.V.A. Împotriva sentinței menționate, au declarat recurs Ministerul Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a municipiului București, precum și Garda Financiară, secția București. Recursurile au fost admise prin decizia nr. 441 din 9 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ și, casându-se sentința, cauza a fost trimisă, spre rejudecare, la aceeași instanță, cu motivarea că se impune aducerea la dosarul cauzei a facturilor pentru care organele de control financiar au considerat că reclamanta nu are dreptul la deducerea pe valoarea adăugată. Rejudecând, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 721 din 22 iunie 2000, a admis în parte acțiunea și a anulat actele contestate pentru suma de 505.253.294 lei reprezentând T.V.A., exonerând pe reclamantă de obligația de a plăti această sumă.

S-a motivat că din actele dosarului rezultă că reclamanta a depus diligențele necesare pentru a se asigura că furnizorii săi sunt societăți legal înregistrate și a cerut acestora dovezile de plătitori T.V.A., îndeplinindu-și, astfel, obligațiile legale prevăzute în O.G. nr. 3/1992, pentru a solicita statului deducerea T.V.A. În ceea ce privește amenda de 2 milioane lei, s-a motivat că, din moment ce aceasta a făcut obiectul unui proces-verbal separat, reclamanta a învestit nelegal organele administrativ jurisdicționale, ea putând folosi împotriva acelui proces verbal numai căile de atac specifice în materia contravențiilor.

Garda Financiară, secția București, Ministerul Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a municipiului București au declarat recurs împotriva acestei sentințe, recursurile fiind respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 2064 din 30 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. S-a motivat că probele administrate au fost apreciate corect de instanța de fond, din acestea rezultând că reclamanta a depus documentele justificative prevăzute în art. 25 din O.G. nr. 3/1992, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 34/1997.

S-a relevat, în acest sens, că facturile depuse cu ocazia rejudecării cauzei cuprind datele necesare privind numele furnizorului, numărul de înregistrare fiscală a acestuia, numărul de cont și denumirea băncii la care a fost deschis, numărul și data fiecărei facturi, sortimentul și calitatea mărfii, prețul și ordinul de plată prin care s-a achitat, ștampila furnizorului, pentru facturile cu valoare a T.V.A. mai mare de 20 milioane lei, fiind prezentate și certificatele de înregistrare a furnizorilor plătitori de T.V.A. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând că ultimele două hotărâri au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond, precum și că sunt și vădit netemeinice.

S-a învederat, în acest sens, că din examinarea facturilor emise de cei patru furnizori de la care reclamanta a cumpărat cafea verde rezultă că acestea nu cuprind date privind numele delegatului, mijlocul de transport, data și ora expedierii și nici semnătura, deși agentul economic are obligația să verifice asemenea documente înainte de a le înregistra în conturi. S-a relevat că, față de aceste omisiuni, de natură a crea suspiciuni, organele fiscale au procedat la verificarea furnizorilor, cu care prilej nu au putut fi găsiți la sediile declarate și nici nu au fost identificați că au depus deconturi de taxă pe valoarea adăugată pentru anul 1997, iar facturile emise nu făceau parte din formularele eliberate de organul fiscal firmelor respective.

Subliniindu-se că toate aceste împrejurări demonstrează că operațiunile consemnate în facturi nu corespund realității, s-a arătat că se impune concluzia că reclamanta s-a sustras de la obligația de plată a T.V.A., astfel că în mod nejustificat s-a considerat prin hotărârile atacate că facturile la care s-a făcut referire i-ar da dreptul de deducere a T.V.A. În concluzie, s-a cerut casarea celor două hotărâri atacate și respingerea contestației formulată de reclamantă. Recursul în anulare nu este fondat. În adevăr, prin art. 19 lit. a) din O.G. nr. 3/1992 se prevede că, pentru realizarea dreptului de deducere a T.V.A., agenții economici au îndatorirea să justifice cuantumul taxei prin documente legal întocmite, iar potrivit art 25 pct. B lit. b), din aceeași ordonanță, agenții economici plătitori de T.V.A.

sunt obligați să solicite de la furnizori facturile sau documentele legal aprobate pentru bunurile achiziționate și să verifice întocmirea corectă a acestora. Rejudecând cauza sub aspectul verificării îndeplinirii acestor obligații, ca urmare a casării primei sentințe, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a încuviințat, prin încheierea din 24 aprilie 2000, depunerea de către reclamantă a înscrisurilor apreciate ca necesare prin decizia instanței de recurs nr. 441 din 9 februarie 2000. Or, din copiile facturilor, ale bonurilor de plată și ale celorlalte documente aflate la dosar rezultă că au fost depuse actele necesare efectuării verificărilor dispuse prin decizia instanței de recurs.

Mai mult, din examinarea actelor menționate rezultă, așa cum corect s-a învederat prin considerentele sentinței civile nr. 721 din 22 iunie 2000, că reclamanta S.C. B.C. S.R.L., devenită ulterior S.C. S.C. S.R.L., a justificat cumpărarea, pe bază de documente complete, a mărfurilor în privința cărora s-a reținut prin actul de control că firmele care au livrat nu ar putea fi identificate. Sub acest aspect, aprecierea instanței de rejudecare și a celei de recurs că documentele depuse ulterior cuprind datele esențiale identificării firmelor care au emis facturile este confirmată de mențiunile din acele documente referitoare la numele furnizorilor, numărul de înregistrare fiscală a fiecăruia, numărul de cont și banca unde se află, numărul și data facturii, sortimentul și calitatea mărfii, prețul și ordinul de plată cu care a fost achitat, ștampila furnizorului.

În ceea ce privește lipsa din facturi a unor elemente neesențiale, cum ar fi data și ora expediției, mijlocul de transport și semnătura delegatului, s-a apreciat în mod just de cele două instanțe că, din moment ce nu poate fi demonstrată relevanța lor pentru verificarea corectitudinii operațiunii, nu au semnificația ce le-a fost atribuită prin actele organelor fiscale de control. Rezultând, astfel, că instanța de rejudecare și aceea care a pronunțat ultima decizie în recurs au avut suficiente elemente probatorii pe care s-au întemeiat, pentru a ajunge la concluzia că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile legale care îi justifică solicitarea de a se constata că nu datorează suma de 505.253.294 lei T.V.A., se impune concluzia că nici una din criticile prin care se invocă nelegalitatea și vădita netemeinicie a celor două hotărâri nu este fondată.

În consecință, urmează ca recursul în anulare să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 721 din 22 iunie 2000 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și deciziei nr. 2064 din 30 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, azi 10 martie 2003.