ÎCCJ, Decizia nr. 44/2003

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 6 ianuarie 1999, reclamanta S.C. B.C. S.R.L. a solicitat anularea procesului

verbal nr. 01379 din 18 februarie 1998 încheiat de Garda Financiară București

și a deciziei nr. 1544 din 16 decembrie 1998 emisă de Ministerul Finanțelor,

susținând că a fost obligată în mod nelegal să plătească la bugetul de stat

suma de 507.253.294 lei, reprezentând T.V.A. și amendă contravențională.

Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, prin sentința civilă nr. 503 din 4 mai 1999, a admis în parte

acțiunea și a dispus anularea deciziei nr. 1544 din 16 decembrie 1998 a

Ministerului Finanțelor în ceea ce privește obligarea recurentei S.C. B.C. S.R.L.

la plata sumei de 505.253.294 lei reprezentând T.V.A.

Împotriva sentinței menționate, au

declarat recurs Ministerul Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice

și Controlului Financiar de Stat a municipiului București, precum și Garda

Financiară, secția București.

Recursurile au fost admise prin decizia

nr. 441 din 9 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios

administrativ și, casându-se sentința, cauza a fost trimisă, spre rejudecare,

la aceeași instanță, cu motivarea că se impune aducerea la dosarul cauzei a

facturilor pentru care organele de control financiar au considerat că

reclamanta nu are dreptul la deducerea pe valoarea adăugată.

Rejudecând, Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 721 din 22 iunie

2000, a admis în parte acțiunea și a anulat actele contestate pentru suma de

505.253.294 lei reprezentând T.V.A., exonerând pe reclamantă de obligația de a

plăti această sumă.

S-a motivat că din actele dosarului

rezultă că reclamanta a depus diligențele necesare pentru a se asigura că

furnizorii săi sunt societăți legal înregistrate și a cerut acestora dovezile

de plătitori T.V.A., îndeplinindu-și, astfel, obligațiile legale prevăzute în O.G.

nr. 3/1992, pentru a solicita statului deducerea T.V.A.

În ceea ce privește amenda de 2

milioane lei, s-a motivat că, din moment ce aceasta a făcut obiectul unui

proces-verbal separat, reclamanta a învestit nelegal organele administrativ

jurisdicționale, ea putând folosi împotriva acelui proces verbal numai căile de

atac specifice în materia contravențiilor.

Garda Financiară, secția București,

Ministerul Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului

Financiar de Stat a municipiului București au declarat recurs împotriva acestei

sentințe, recursurile fiind respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 2064 din

30 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.

S-a motivat că probele administrate

au fost apreciate corect de instanța de fond, din acestea rezultând că

reclamanta a depus documentele justificative prevăzute în art. 25 din O.G. nr. 3/1992,

astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 34/1997. S-a relevat, în acest sens,

că facturile depuse cu ocazia rejudecării cauzei cuprind datele necesare

privind numele furnizorului, numărul de înregistrare fiscală a acestuia,

numărul de cont și denumirea băncii la care a fost deschis, numărul și data

fiecărei facturi, sortimentul și calitatea mărfii, prețul și ordinul de plată

prin care s-a achitat, ștampila furnizorului, pentru facturile cu valoare a T.V.A.

mai mare de 20 milioane lei, fiind prezentate și certificatele de înregistrare

a furnizorilor plătitori de T.V.A.

Procurorul general al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe

dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând că ultimele două hotărâri

au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat

soluționarea greșită a cauzei pe fond, precum și că sunt și vădit netemeinice.

S-a învederat, în acest sens, că din

examinarea facturilor emise de cei patru furnizori de la care reclamanta a

cumpărat cafea verde rezultă că acestea nu cuprind date privind numele

delegatului, mijlocul de transport, data și ora expedierii și nici semnătura,

deși agentul economic are obligația să verifice asemenea documente înainte de a

le înregistra în conturi.

S-a relevat că, față de aceste

omisiuni, de natură a crea suspiciuni, organele fiscale au procedat la

verificarea furnizorilor, cu care prilej nu au putut fi găsiți la sediile

declarate și nici nu au fost identificați că au depus deconturi de taxă pe

valoarea adăugată pentru anul 1997, iar facturile emise nu făceau parte din

formularele eliberate de organul fiscal firmelor respective.

Subliniindu-se că toate aceste

împrejurări demonstrează că operațiunile consemnate în facturi nu corespund

realității, s-a arătat că se impune concluzia că reclamanta s-a sustras de la

obligația de plată a T.V.A., astfel că în mod nejustificat s-a considerat prin

hotărârile atacate că facturile la care s-a făcut referire i-ar da dreptul de

deducere a T.V.A.

În concluzie, s-a cerut casarea

celor două hotărâri atacate și respingerea contestației formulată de

reclamantă.

Recursul în anulare nu este fondat.

În adevăr, prin art. 19 lit. a) din

O.G. nr. 3/1992 se prevede că, pentru realizarea dreptului de deducere a T.V.A.,

agenții economici au îndatorirea să justifice cuantumul taxei prin documente

legal întocmite, iar potrivit art 25 pct. B lit. b), din aceeași ordonanță,

agenții economici plătitori de T.V.A. sunt obligați să solicite de la furnizori

facturile sau documentele legal aprobate pentru bunurile achiziționate și să

verifice întocmirea corectă a acestora.

Rejudecând cauza sub aspectul

verificării îndeplinirii acestor obligații, ca urmare a casării primei sentințe,

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a încuviințat,

prin încheierea din 24 aprilie 2000, depunerea de către reclamantă a înscrisurilor

apreciate ca necesare prin decizia instanței de recurs nr. 441 din 9 februarie

2000.

Or, din copiile facturilor, ale

bonurilor de plată și ale celorlalte documente aflate la dosar rezultă că au

fost depuse actele necesare efectuării verificărilor dispuse prin decizia

instanței de recurs.

Mai mult, din examinarea actelor

menționate rezultă, așa cum corect s-a învederat prin considerentele sentinței

civile nr. 721 din 22 iunie 2000, că reclamanta S.C. B.C. S.R.L., devenită

ulterior S.C. S.C. S.R.L., a justificat cumpărarea, pe bază de documente

complete, a mărfurilor în privința cărora s-a reținut prin actul de control că

firmele care au livrat nu ar putea fi identificate.

Sub acest aspect, aprecierea

instanței de rejudecare și a celei de recurs că documentele depuse ulterior

cuprind datele esențiale identificării firmelor care au emis facturile este

confirmată de mențiunile din acele documente referitoare la numele

furnizorilor, numărul de înregistrare fiscală a fiecăruia, numărul de cont și

banca unde se află, numărul și data facturii, sortimentul și calitatea mărfii,

prețul și ordinul de plată cu care a fost achitat, ștampila furnizorului.

În ceea ce privește lipsa din

facturi a unor elemente neesențiale, cum ar fi data și ora expediției, mijlocul

de transport și semnătura delegatului, s-a apreciat în mod just de cele două

instanțe că, din moment ce nu poate fi demonstrată relevanța lor pentru

verificarea corectitudinii operațiunii, nu au semnificația ce le-a fost

atribuită prin actele organelor fiscale de control.

Rezultând, astfel, că instanța de

rejudecare și aceea care a pronunțat ultima decizie în recurs au avut

suficiente elemente probatorii pe care s-au întemeiat, pentru a ajunge la

concluzia că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile legale care îi justifică

solicitarea de a se constata că nu datorează suma de 505.253.294 lei T.V.A., se

impune concluzia că nici una din criticile prin care se invocă nelegalitatea și

vădita netemeinicie a celor două hotărâri nu este fondată.

În consecință, urmează ca recursul

în anulare să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței civile nr. 721 din 22 iunie 2000 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ și deciziei nr. 2064 din 30 mai

2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință publică, azi

10 martie 2003.