ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1221/2003

S-a luat în examinare

recursul declarat de A. N. împotriva sentinței civile nr.128 din 17 septembrie

2002 a Curții de Apel Ploiești, Secția comercială și de contencios

administrativ.

La apelul nominal s-a

prezentat recurentul-reclamant A. N. reprezentat de avocat, lipsind

intimații-pârâți Ministerul Apărării Naționale și U.M. nr.02107 Ploiești.

Procedura completă.

Reprezentantul recurentei a

invocat excepția necompetenței Curții de Apel în soluționarea cauzei și a

susținut că soluționarea litigiului este de competența Judecătoriei Ploiești.

După rămânerea cauzei în

pronunțare s-a prezentat pentru intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale

un reprezentant fără delegație, care a lăsat la aprecierea instanței măsura ce

urmează a fi luată.

C U R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 11.03.2002 la Tribunalul Prahova, reclamantul A. N. a solicitat obligarea

pârâților Ministerul Apărării Naționale și U.M. nr.02107 Ploiești la plata

sumei de 63.039.538, reprezentând diferență de drepturi bănești neachitate cu

ocazia trecerii sale în rezervă la data de 31.05.2000.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că la data trecerii sale în rezervă, trebuia să

beneficieze, potrivit art.31 din Legea nr.138/1999, de ajutoare neimpozabile în

sumă totală de 160.476.344 lei, dar pârâții i-au plătit numai suma de

97.436.344 lei, refuzând să-i acorde diferența de 63.039.538 lei.

Prin sentința nr.165/

16.04.2002, Tribunalul Prahova a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel Ploiești, motivând că drepturile solicitate de

reclamant nu sunt drepturi salariale în sensul dispozițiilor prevăzute în Codul

muncii, iar cauza nu reprezintă un litigiu de muncă, având în vedere că pârâtul

Ministerul Apărării Naționale este o autoritate publică centrală. Reținând că

în cauză sunt aplicabile prevederile art.1 din Legea nr.29/1990, Tribunalul

Prahova a stabilit că este competentă să judece pricina instanța de contencios

administrativ.

Prin sentința nr.128/

17.09.2002, Curtea de Apel Ploiești, Secția comercială și de contencios

administrativ a respins acțiunea ca nefondată.

Hotărând astfel, instanța

de fond a reținut că sumele solicitate    de reclamant reprezintă impozitul

aferent plăților compensatorii și ajutorului primite în baza art.7 din

Ordonanța Guvernului nr.7/1998 și art.31 din Legea nr.138/1999, impozit care a

fost corect virat la bugetul de stat, deoarece prevederile cuprinse în actele

normative sus menționate cu privire la neimpozitarea plăților compensatorii și

a ajutoarelor acordate la data trecerii în rezervă a cadrelor militare au fost

abrogate expres prin art.86 din O. G. nr.73/1999.

Împotriva acestei sentințe

și în termen legal, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii

ca nelegală și netemeinică.

Invocând motivele de casare

prevăzute în art.304 pct.7,9 și 10 C. proc. civ., recurentul a susținut că este

eronată concluzia instanței de fond privind încasarea de plăți compensatorii în

baza art.7 din O.G. nr.7/1998 și abrogarea acestor dispoziții și a celor

cuprinse în art.31 din Legea nr.138/1999 prin art.86 din O. G. nr.73/1999. Sub

acest aspect, recurentul a arătat că nu sunt incidente în cauză prevederile O.

G. nr.7/ 1998 care au fost abrogate începând cu data de 1.01.2000 potrivit

art.86 din O. G. nr.73/1999, iar la data de 31.05.2000, când a fost trecut în

rezervă erau în vigoare dispozițiile art.31 alin.1 și 2 din Legea nr.138/1999,

care au prevăzut acordarea unor ajutoare neimpozabile.

În temeiul art.306 alin.2 C.

proc. civ., recurentul și-a completat motivele de recurs, invocând necompetența

materială a instanței de contencios administrativ și solicitând trimiterea

cauzei spre competentă soluționare la Judecătoria Ploiești.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Curtea constată că este întemeiată excepția de

necompetență materială invocată ca motiv de recurs de ordine publică și față de

care nu se mai impune cercetarea fondului pricinii.

Cererea recurentului are ca

obiect plata sumei de bani reprezentând ajutoarele prevăzute de Legea

nr.138/1999 pentru trecerea în rezervă a cadrelor militare.

Refuzul de a plăti această

diferență de sumă pretinsă de recurent nu reprezintă însă un act administrativ

de autoritate pentru că, deși au calitatea de autorități publice, intimații nu au

exercitat prerogative de putere publică, fiind chemați în judecată pentru

drepturile cuvenite personalului lor după încetarea raporturilor de muncă sau

de serviciu.

În consecință, sumele

solicitate prin acțiune nu au ca temei un raport de autoritate sau de muncă,

fiind drepturi bănești prevăzute de lege pentru trecerea în rezervă a cadrelor

militare, astfel încât pricina are ca obiect stabilirea întinderii dreptului de

creanță al recurentului și obligarea intimaților la plata diferenței

neachitate.

Instanța de contencios

administrativ a reținut corect că diferența de sumă pentru care s-a formulat

acțiunea reprezintă impozitul aferent ajutoarelor acordate la trecerea în

rezervă, dar a soluționat greșit fondul cauzei pentru care Legea nr.29/1990 nu

prevede competența sa materială, întrucît intimații nu au întocmit un act de

impunere fiscală ca act de autoritate, reținând impozitul prin aplicarea unor

dispoziții legale, a căror incidență a fost contestată de recurent.

Față de obiectul și temeiul

juridic ale cauzei, se constată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu

încălcarea normelor de competență materială prevăzute de art.1 alin.1 C. proc.

civ. și potrivit cărora este competentă să judece prezenta pricină judecătoria,

ca instanță de drept comun pentru litigiile privind pretenții bănești.

Pe cale de consecință,

Curtea va admite recursul și în temeiul art.304 pct.3 și art.312 alin.5 C. proc.

civ., va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare

la Judecătoria Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

A. N. împotriva sentinței civile nr.128 din 17 septembrie 2002 a Curții de Apel

Ploiești, Secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

trimite cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Ploiești.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 26 martie 2003.