ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta

E.A. prin cererea înregistrată la 6 ianuarie 2003 a chemat în judecată pe

pârâții Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca

instanța să dispună obligarea primului pârât la  emiterea  hotărârii, prevăzute

de art.40 din Legea nr.1/2000 și art. 1 pct. (4) din O.U.G. nr.102/2001, iar pe

cel de-al doilea pârât, la repararea pagubei, constând în dobândă civilă, în

sumă de 160 milioane lei, corespunzătoare a  16 ha teren arabil ce nu poate fi

retrocedat, astfel cum rezultă din adeverința eliberată de Primăria Berbești,

județul Vâlcea.

Ulterior,

reclamanta și-a întregit acțiunea în sensul de a fi obligat Guvernul să emită

o  hotărâre în care să se stabilească sursele financiare și modalitățile de

plată către foștii proprietari și să-i plătească daune, conform art.16 din

Legea nr.29/1990,  în cuantum de 100.000 lei pentru fiecare zi de întârziere.

Totodată,

a solicitat ca Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la plata dobânzii

civile în cuantum de 24,48% pe an la suma ce se va stabili în urma emiterii

hotărârii.

Curtea

de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, prin

sentința nr.29/F-C din 17 februarie 2003 a respins ca nefondată acțiunea

împotriva pârâtului Guvernul României, a disjuns acțiunea privind Ministerul

Finanțelor și a declinat competența în favoarea  Judecătoriei Horezu, județul

Vâlcea.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că, în acțiunea ce privește

Guvernul nu sunt incidente dispozițiile art.1 din Legea nr.29/1990, iar în ce

privește acțiunea formulată împotriva Ministerului Finanțelor, aceasta este o

acțiune de drept comun, așa încât primează excepția de necompetență materială

invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, invocând motivele de casare

prevăzute de art.304 pct. (7) și (9) din C. proc. civ. susținând, în esență, că

hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii și că

instanța a apreciat greșit legea.

Recurenta

reclamantă a criticat și soluția ce decurge din admiterea excepției de

necompetență materială, susținând că chiar legea permite expres prorogarea

competenței, invocând în acest sens Legea nr.146/1997 și H.G. nr.752/1999

privind actualizarea taxelor judiciare de timbru.

Examinând

hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate, actele dosarului și

dispozițiile legale incidente cauzei, se constată că recursul este fondat, în

sensul și pentru considerentele ce urmează.

Din

adeverința eliberată de Primăria Berbești, județul Vâlcea nr.7029 din 3

octombrie 2002 rezultă că reclamanta E.A. figurează, în calitate de

moștenitoare, cu o suprafață de 16,38 ha, în anexa cuprinzând persoanele cărora

în baza Legii nr.1/2000 li se vor acorda despăgubiri pentru terenul

neretrocedat.

Potrivit

art.40 din Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor agricole și celor  forestiere, solicitate potrivit

prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 și ale Legii nr.169/1997, astfel

cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență nr.102 din 27 iunie 2001 „…

prin hotărâre a Guvernului, în termen de 45 de zile de la data intrării în

vigoare a prezentei legi, se vor stabili valoarea terenurilor arabile și a

celor forestiere, sursele financiare și modalitățile de plată către foștii

proprietari”.

Cum o

astfel de hotărâre nu a fost emisă, după expirarea termenului de 45 de zile,

stabilit în actele normative precitate, reclamanta  s-a adresat, în repetate

rânduri, atât Guvernului României, cât și Ministerului Finanțelor Publice,

solicitând elaborarea și publicarea hotărârii pentru a putea beneficia de

despăgubirile legale.

Prin

adresele nr.1062 din 12 decembrie 2002 și nr.1210 din 23 decembrie 2002

Prefectura județului Vâlcea i-a comunicat că actul normativ privitor la

despăgubirile bănești este în fază de proiect și urmează să fie adoptat în anul

2003.

Prin

urmare deși Guvernul României avea obligația legală de a emite o hotărâre în

aplicarea Legii nr.1/2000, o asemenea hotărâre nu a fost adoptată până la data

introducerii acțiunii și nici până la data prezentului recurs.

Or,

potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr.29/1990, orice persoană fizică sau

juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege,

printr-un act administrativ sau prin refuzul  nejustificat  al unei autorități

publice de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se

poate adresa instanței judecătorești competente pentru anularea actului,

recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Având

în vedere cele ce preced, se constată că, în raport cu obiectul cererii deduse

judecății,  acțiunea întemeiată pe dispozițiile art.1 din Legea nr.29/1990 este

admisibilă și adresată în mod corect instanței de contencios administrativ.

Așa

fiind, recursul va fi admis, se va casa hotărârea atacată și se va trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de E.A. împotriva sentinței civile nr.29/F-C din 17 februarie

2003 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ.

Casează

sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2004.