ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3/2004
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta
E.A. prin cererea înregistrată la 6 ianuarie 2003 a chemat în judecată pe
pârâții Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca
instanța să dispună obligarea primului pârât la emiterea hotărârii, prevăzute
de art.40 din Legea nr.1/2000 și art. 1 pct. (4) din O.U.G. nr.102/2001, iar pe
cel de-al doilea pârât, la repararea pagubei, constând în dobândă civilă, în
sumă de 160 milioane lei, corespunzătoare a 16 ha teren arabil ce nu poate fi
retrocedat, astfel cum rezultă din adeverința eliberată de Primăria Berbești,
județul Vâlcea.
Ulterior,
reclamanta și-a întregit acțiunea în sensul de a fi obligat Guvernul să emită
o hotărâre în care să se stabilească sursele financiare și modalitățile de
plată către foștii proprietari și să-i plătească daune, conform art.16 din
Legea nr.29/1990, în cuantum de 100.000 lei pentru fiecare zi de întârziere.
Totodată,
a solicitat ca Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la plata dobânzii
civile în cuantum de 24,48% pe an la suma ce se va stabili în urma emiterii
hotărârii.
Curtea
de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, prin
sentința nr.29/F-C din 17 februarie 2003 a respins ca nefondată acțiunea
împotriva pârâtului Guvernul României, a disjuns acțiunea privind Ministerul
Finanțelor și a declinat competența în favoarea Judecătoriei Horezu, județul
Vâlcea.
Pentru
a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că, în acțiunea ce privește
Guvernul nu sunt incidente dispozițiile art.1 din Legea nr.29/1990, iar în ce
privește acțiunea formulată împotriva Ministerului Finanțelor, aceasta este o
acțiune de drept comun, așa încât primează excepția de necompetență materială
invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Împotriva
acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, invocând motivele de casare
prevăzute de art.304 pct. (7) și (9) din C. proc. civ. susținând, în esență, că
hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii și că
instanța a apreciat greșit legea.
Recurenta
reclamantă a criticat și soluția ce decurge din admiterea excepției de
necompetență materială, susținând că chiar legea permite expres prorogarea
competenței, invocând în acest sens Legea nr.146/1997 și H.G. nr.752/1999
privind actualizarea taxelor judiciare de timbru.
Examinând
hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate, actele dosarului și
dispozițiile legale incidente cauzei, se constată că recursul este fondat, în
sensul și pentru considerentele ce urmează.
Din
adeverința eliberată de Primăria Berbești, județul Vâlcea nr.7029 din 3
octombrie 2002 rezultă că reclamanta E.A. figurează, în calitate de
moștenitoare, cu o suprafață de 16,38 ha, în anexa cuprinzând persoanele cărora
în baza Legii nr.1/2000 li se vor acorda despăgubiri pentru terenul
neretrocedat.
Potrivit
art.40 din Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit
prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 și ale Legii nr.169/1997, astfel
cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență nr.102 din 27 iunie 2001 „…
prin hotărâre a Guvernului, în termen de 45 de zile de la data intrării în
vigoare a prezentei legi, se vor stabili valoarea terenurilor arabile și a
celor forestiere, sursele financiare și modalitățile de plată către foștii
proprietari”.
Cum o
astfel de hotărâre nu a fost emisă, după expirarea termenului de 45 de zile,
stabilit în actele normative precitate, reclamanta s-a adresat, în repetate
rânduri, atât Guvernului României, cât și Ministerului Finanțelor Publice,
solicitând elaborarea și publicarea hotărârii pentru a putea beneficia de
despăgubirile legale.
Prin
adresele nr.1062 din 12 decembrie 2002 și nr.1210 din 23 decembrie 2002
Prefectura județului Vâlcea i-a comunicat că actul normativ privitor la
despăgubirile bănești este în fază de proiect și urmează să fie adoptat în anul
2003.
Prin
urmare deși Guvernul României avea obligația legală de a emite o hotărâre în
aplicarea Legii nr.1/2000, o asemenea hotărâre nu a fost adoptată până la data
introducerii acțiunii și nici până la data prezentului recurs.
Or,
potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr.29/1990, orice persoană fizică sau
juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege,
printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități
publice de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se
poate adresa instanței judecătorești competente pentru anularea actului,
recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Având
în vedere cele ce preced, se constată că, în raport cu obiectul cererii deduse
judecății, acțiunea întemeiată pe dispozițiile art.1 din Legea nr.29/1990 este
admisibilă și adresată în mod corect instanței de contencios administrativ.
Așa
fiind, recursul va fi admis, se va casa hotărârea atacată și se va trimite
cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite
recursul declarat de E.A. împotriva sentinței civile nr.29/F-C din 17 februarie
2003 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios
administrativ.
Casează
sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2004.