ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2451/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta SC U.V.C.P. SA Turnu Măgurele a chemat-o

în judecată pe pârâta SC B.G. SA București, solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la respectarea prevederilor

contractuale și achitarea cheltuielilor de judecată, conform celor arătate în

acțiunea formulată.

Prin sentința civilă nr. 1517 din 26 februarie 2001,

Tribunalul București, secția comercială, a admis acțiunea reclamantei și a

obligat-o pe pârâtă să-i plătească acesteia suma de 66.010.271 lei,

reprezentând contravaloare marfă achitată și nelivrată, precum și suma de 4.635.616

lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în

vedere că pârâta nu a livrat reclamantei integral marfa, iar susținerile pe

care le-a invocat în întâmpinare au fost înlăturate, ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 1439 din 4 decembrie 2001,

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței mai sus menționate.

În considerentele acestei decizii, curtea de apel a

reținut că vagonul a fost predat spre transport fără obiecțiuni din partea

apelantei, marfa nu a fost cântărită, livrându-se prin autorecepție în sistem

„vrac” și vagonul nu a fost violat, așa încât culpa pentru marfa lipsă revine

apelantei-predător.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs

pârâta, invocând prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând

casarea acesteia, iar pe fondul cauzei, schimbarea în totalitate a sentinței

pronunțate de tribunal, în sensul respingerii acțiunii promovate de reclamantă,

cu obligarea ei la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale,

în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține astfel, că greșit s-a

reținut că i-ar aparține în exclusivitate culpa contractuală, privind minusul

cantitativ de 5,9 tone din cantitatea totală de 24 tone bile forjate, deoarece

ea nu și-a însușit punctul de vedere al părții adverse, în sensul de a accepta

obiecțiunea intimatei-pârâte, privitoare la modalitatea de livrare a mărfii și

a minusului cantitativ, iar, pe de altă parte, nu s-a avut în vedere culpa exclusivă

a beneficiarului mărfii, respectiv, reclamanta, care avea obligația să descarce

marfa și s-o cântărească prin orice mijloace, în prezența reprezentanților stației

C.F.R. Turnu Măgurele.

Mai susține și că greșit s-a considerat că nu a

formulat cerere reconvențională și că instanța de fond nu ar fi fost învestită

cu soluționarea acestui capăt de cerere, în condițiile în care această cerere

există la dosarul cauzei și, de asemenea, că eronat nu au fost observate

prevederile contractuale, respectiv, art. 4 pct. 2 și 4, potrivit cărora

condiția de livrare este franco-depozit vânzător, transportul asigurându-se de

cumpărător pe cheltuiala acestuia, așa încât spezele de transport cădeau, în

mod cert, în sarcina acestuia, el fiind dator cu plata contravalorii

transportului.

Recursul nu este fondat, potrivit considerentelor ce

vor fi arătate în continuare.

Din examinarea actelor dosarului, se constată

următoarele:

Marfa în discuție a fost livrată prin intermediul SC

S. SA Iași și expediată prin Gara S.M. Iași, reclamanta neavând raporturi

contractuale cu această firmă intermediară, ci cu pârâta, care avea obligația

de a-i livra integral marfa contractată, prețul acesteia fiind achitat în avans,

prin compensare, modalitate de plată necontestată de pârâtă.

Prin minuta nr. 3893 din 1 septembrie 2000, semnată

și însușită de ambele părți, s-a consfințit înțelegerea lor ca marfa să fie

livrată în vagoane acoperite sau în containere și nu în „vrac”, în vagoane

descoperite, așa cum s-a întâmplat, deoarece, în acest caz, s-a stipulat că

marfa va circula pe răspunderea predătorului.

Ca atare, cum marfa s-a livrat prin autorecepție, în

„vrac” și a fost încărcată, spre a fi transportată, fără vreo obiecție

formulată de către pârâtă, vagonul sosind la destinație fără urme de violare,

se reține că este în afara oricărui dubiu că partea care nu și-a respectat

obligațiile contractuale este pârâta-predător și aceasta trebuie să suporte

contravaloarea minusului cantitativ, constatat legal, în condiții de

opozabilitate, de către reclamantă.

În ce privește susținerea recurentei privind neluarea

în examinare a cererii reconvenționale, se constată că o astfel de susținere

este total nefondată, la dosarul cauzei existând întâmpinarea pârâtei și nu o

cerere reconvențională, iar apărările, care au fost formulate potrivit

acesteia, au fost avute în vedere și, corect, au fost respinse.

În consecință, se constată că reclamanta, deși a

plătit contravaloarea cantității de 24 tone marfă, a primit efectiv numai 18,1

tone, deci cu un minus cantitativ de 5,9 tone, de producerea căruia este

răspunzătoare pârâta, prin nerespectarea convenției părților, ca marfa să fie

livrată în vagoane acoperite (containere) și nu în „vrac”, cu vagon descoperit.

Astfel fiind, întrucât recurenta-pârâtă nu a formulat

nici o critică întemeiată, în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul său

va fi respins, ca nefondat și va fi menținută hotărârea pronunțată de instanța

de apel, ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B.G. SA

București, împotriva deciziei nr. 1439 din 4 decembrie 2001 a Curții de Apel

București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 6 mai 2003.