ÎCCJ, Decizia nr. 106/2003

Asupra excepției de inadmisibilitate

a recursului,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1266 din 20

decembrie 2002 a Tribunalului București, secția a II-a penală, inculpata T.M. a

fost condamnată la 4 ani și 6 luni închisoare și interzicerea timp de 3 ani a

drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea

infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 215

1

alin. (2), cu

aplicarea art. 41 alin. (2), a art. 74 lit. a) și c) și a art. 76 lit. a) C.

pen., precum și la 2 ani și, respectiv, două luni închisoare, pentru săvârșirea

altor două infracțiuni, dispunându-se să execute pedeapsa cea mai grea.

În baza art. 88 C. pen. a fost

computată durata arestării preventive, cu începere de la 11 iulie 2002, iar în

temeiul art. 350 C. proc. pen. s-a dispus menținerea măsurii arestării

inculpatei.

Prin decizia penală nr. 169/A din 24

martie 2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins apelul

declarat de inculpată și, admițând apelul procurorului, a desființat în parte

sentința și a majorat pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de delapidare la 7

ani închisoare, iar în urma recontopirii pedepselor, a dispus să fie executată

această pedeapsă.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs procurorul și inculpata T.M., dosarul fiind înaintat Curții

Supreme de Justiție, secția penală, unde s-a fixat termen, pentru judecarea

recursurilor, la 23 septembrie 2003.

Ca urmare a modificărilor și

completărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 (M.

Of., nr. 468/1.07.2003) cauza a fost pusă pe rol pentru verificarea legalității

arestării inculpatei.

Prin încheierea din 8 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum

și pe dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., a constatat că măsura

arestării inculpatei T.M. este legală, dispunând prelungirea acestei măsuri

până la 7 august 2003.

Inculpata T.M. a declarat recurs

împotriva acestei încheieri.

Procurorul a invocat excepția de

inadmisibilitate a recursului, învederând că, în raport cu dispozițiile art.

141 alin. (1) C. proc. pen., încheierea instanței de recurs, prin care se

dispune prelungirea arestării inculpatului nu poate fi atacată cu recurs.

Excepția este întemeiată, recursul

nefiind admisibil.

În adevăr, potrivit art. 141 alin.

(1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003,

„încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea,

revocarea, înlocuirea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se

constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat,

cu recurs, de procuror sau de inculpat".

Din această prevedere cu caracter

restrictiv rezultă că, în materia la care se referă textul de lege menționat,

legiuitorul a înțeles să dea posibilitate să fie atacate cu recurs numai

încheierile pronunțate în primă instanță și în apel.

O atare interpretare a dispozițiilor

art. 141 C. proc. pen. se impune și pentru că nici prin art. 160

d

C.

proc. pen., care se referă la obligativitatea verificării din oficiu, de către

instanța de apel și de aceea de recurs, a legalității arestării inculpatului

condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață,

și nici prin vreo altă dispoziție legală, nu s-a prevăzut în mod expres

posibilitatea atacării cu recurs a încheierii prin care se dispune prelungirea

sau revocarea acestei măsuri.

Or, dacă încheierea pronunțată, în

această materie, de instanța de apel poate fi atacată separat, cu recurs, în

temeiul art. 141 alin. (1) C. proc. pen., pentru încheierea pronunțată, în

aceeași materie, de instanța de recurs, nu există temei legal pentru a fi

atacată, separat, cu recurs.

Mai mult, o astfel de încheiere,

pronunțată de instanța de recurs, nu poate fi susceptibilă de a fi atacată

separat, cu recurs, cât timp o asemenea posibilitate ar impune învestirea cu

judecarea recursului respectiv a unei instanțe ierarhic superioare celei

firești, ceea ce ar fi inadmisibil pentru că s-ar încălca normele legale

referitoare la competența instanțelor.

Inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care rezultă neîndoielnic din prevederile art. 141

alin. (1) C. proc. pen. mai este impusă și de reglementarea de ansamblu

cuprinsă în normele procedurale, din care se degajă principiul că recursul

împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs,

indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai

odată cu fondul.

Așa fiind, în raport cu aceste

considerente, se impune admiterea excepției de inadmisibilitate a recursului

invocată de procuror.

În consecință, recursul urmează a fi

respins ca inadmisibil, cu obligarea inculpatei la plata cheltuielilor

judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpata T.M. împotriva încheierii din 8 iulie 2003, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2368/2003.

Obligă pe inculpată să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi,

17 iulie 2003.