ÎCCJ, Decizia nr. 106/2003

Asupra excepției de inadmisibilitate a recursului, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1266 din 20 decembrie 2002 a Tribunalului București, secția a II-a penală, inculpata T.M. a fost condamnată la 4 ani și 6 luni închisoare și interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 215 1 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2), a art. 74 lit. a) și c) și a art. 76 lit. a) C. pen., precum și la 2 ani și, respectiv, două luni închisoare, pentru săvârșirea altor două infracțiuni, dispunându-se să execute pedeapsa cea mai grea. În baza art. 88 C. pen. a fost computată durata arestării preventive, cu începere de la 11 iulie 2002, iar în temeiul art. 350 C. proc.

pen. s-a dispus menținerea măsurii arestării inculpatei. Prin decizia penală nr. 169/A din 24 martie 2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins apelul declarat de inculpată și, admițând apelul procurorului, a desființat în parte sentința și a majorat pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de delapidare la 7 ani închisoare, iar în urma recontopirii pedepselor, a dispus să fie executată această pedeapsă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs procurorul și inculpata T.M., dosarul fiind înaintat Curții Supreme de Justiție, secția penală, unde s-a fixat termen, pentru judecarea recursurilor, la 23 septembrie 2003. Ca urmare a modificărilor și completărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 (M. Of., nr. 468/1.07.2003) cauza a fost pusă pe rol pentru verificarea legalității arestării inculpatei.

Prin încheierea din 8 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatei T.M. este legală, dispunând prelungirea acestei măsuri până la 7 august 2003. Inculpata T.M. a declarat recurs împotriva acestei încheieri. Procurorul a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului, învederând că, în raport cu dispozițiile art. 141 alin. (1) C. proc. pen., încheierea instanței de recurs, prin care se dispune prelungirea arestării inculpatului nu poate fi atacată cu recurs.

Excepția este întemeiată, recursul nefiind admisibil. În adevăr, potrivit art. 141 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat". Din această prevedere cu caracter restrictiv rezultă că, în materia la care se referă textul de lege menționat, legiuitorul a înțeles să dea posibilitate să fie atacate cu recurs numai încheierile pronunțate în primă instanță și în apel. O atare interpretare a dispozițiilor art. 141 C. proc.

pen. se impune și pentru că nici prin art. 160 d C. proc. pen., care se referă la obligativitatea verificării din oficiu, de către instanța de apel și de aceea de recurs, a legalității arestării inculpatului condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, și nici prin vreo altă dispoziție legală, nu s-a prevăzut în mod expres posibilitatea atacării cu recurs a încheierii prin care se dispune prelungirea sau revocarea acestei măsuri. Or, dacă încheierea pronunțată, în această materie, de instanța de apel poate fi atacată separat, cu recurs, în temeiul art. 141 alin. (1) C. proc. pen., pentru încheierea pronunțată, în aceeași materie, de instanța de recurs, nu există temei legal pentru a fi atacată, separat, cu recurs.

Mai mult, o astfel de încheiere, pronunțată de instanța de recurs, nu poate fi susceptibilă de a fi atacată separat, cu recurs, cât timp o asemenea posibilitate ar impune învestirea cu judecarea recursului respectiv a unei instanțe ierarhic superioare celei firești, ceea ce ar fi inadmisibil pentru că s-ar încălca normele legale referitoare la competența instanțelor. Inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care rezultă neîndoielnic din prevederile art. 141 alin. (1) C. proc. pen. mai este impusă și de reglementarea de ansamblu cuprinsă în normele procedurale, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

Așa fiind, în raport cu aceste considerente, se impune admiterea excepției de inadmisibilitate a recursului invocată de procuror. În consecință, recursul urmează a fi respins ca inadmisibil, cu obligarea inculpatei la plata cheltuielilor judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpata T.M. împotriva încheierii din 8 iulie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2368/2003. Obligă pe inculpată să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică azi, 17 iulie 2003.