ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4328/2003

Asupra recursului de față;

Analizând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată și

înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamantul S.M. a chemat în judecată pe

pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, pentru ca instanța. prin sentința ce o va

pronunța. să dispună anularea hotărârii nr. 8310/2003 și să o oblige pe pârâtă

să-i recunoască statutul de refugiat, pe perioada 15 ianuarie 1944 – 6 martie

1945, cu consecința acordării drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că s-a născut în perioada în care părinții săi erau refugiați și că el

are același statut cu cel al părinților.

Curtea de Apel Cluj, prin sentința

civilă nr. 520/2003, a admis acțiunea, a anulat hotărârea nr. 8310/2003 și a

obligat pe pârâtă să-i recunoască statutul de refugiat pe perioada 15 ianuarie

1944 – 6 martie 1945, cu acordarea drepturilor legale cuvenite, începând de la

1 martie 2003.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că reclamantul s-a născut în perioada în care

părinții săi se aflau în refugiu și că în această situație, beneficiază de

același statut de refugiat, în considerarea dispozițiilor art. 14 din Decretul

nr. 31/1954 și art. 100 C. fam.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj.

În motivarea recursului, recurenta

pârâtă a susținut că intimatul nu poate beneficia de drepturile prevăzute în

Legea nr. 189/2000, deoarece el nu și-a schimbat domiciliul, fiind născut

ulterior refugiului părinților săi.

Analizând recursul formulat prin

prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Curtea îl va respinge, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C.

fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte

cerințe, cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare,

de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte

aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor

cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul

familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor

și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie

să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de

aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și

reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea

cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea

sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din

cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în

îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un

minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri - art. 5 C. civ.

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare,

menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Cluj, împotriva sentinței civile nr. 520 din 7 mai 2003 a

Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 decembrie 2003.