ÎCCJ, Decizia nr. 335/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 144 din 25

martie 2003, Tribunalul Cluj, secția penală, a condamnat pe inculpații:

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211

alin. (2) lit. b), alin. (2

1

) lit. a), c) C. pen., cu aplicarea art.

75 lit. c) C. pen.

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211

alin. (2) lit. b), alin. (2

1

) lit. a), c) C. pen., cu aplicarea art.

75 lit. c) C. pen.

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

închisoare pentru complicitate la infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 26

raportat la art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (2

1

) lit. a), c) C.

pen., cu aplicarea art. 99 din același cod.

Curtea de Apel Cluj, secția penală,

prin decizia penală nr. 128 din 19 iunie 2003, a respins apelurile declarate

împotriva hotărârilor primei instanțe de inculpații C.S.G. și G.A.C., ca

nefondate.

Prin aceeași decizie, instanța de

control judiciar a admis apelurile declarate de inculpații K.A.L. și G.C.Ș. și

a desființat sentința atacată, numai cu privire la cuantumul pedepselor

aplicate acestora.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

inculpații au declarat recurs, pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 30

octombrie 2003.

La data de 31 iulie 2003 s-a fixat,

din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii arestării

inculpaților.

Având în vedere că măsura arestării

preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și

prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de

condamnare la pedeapsa închisorii, menținută în apel și observând și

prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpaților este legală

și, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia cu

câte 30 zile.

La 28 august 2003 și apoi la 25

septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din

nou, legalitatea măsurii arestării preventive și, prin încheierile pronunțate

la datele menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile.

Împotriva încheierilor din 31 iulie

2003 și 28 august 2003 inculpații K.A.L. și G.C.Ș. au declarat recurs.

Recursurile sunt inadmisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform

art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.

385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din

oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea

sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu

recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C.

proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de

recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de

inculpați, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursurile ca inadmisibile.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) și (4) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurenți, potrivit

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este

inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

inculpații G.C.Ș. și K.A.L. împotriva încheierilor din 31 iulie și 28 august

2003, pronunțate de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr.

3247/2003, ca inadmisibile.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în

recurs, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru

apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 13 octombrie

2003, în ședință publică.