ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2958/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe data de 5 noiembrie 2002 la Tribunalul Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, reclamantul J.V. a solicitat anularea hotărârii nr. 3553 din 7 octombrie 2002 emisă de Casa Județeană de Pensii Cluj, prin care i s-a respins cererea de stabilire a calității de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 și O.G. nr. 242/2000, aprobată prin Legea nr. 367/2001, precum și al H.G. nr. 127/2000 privind aprobarea Normelor de aplicare a O.G. nr. 105/1999. În motivarea acțiunii introduse, J.V.

a învederat că părinții, împreună cu cei 2 frați ai săi, au fost expulzați de autoritățile horthyste din localitatea de domiciliu Cluj, aflată pe teritoriul Ardealului de Nord, vremelnic cedat, și obligați astfel să se refugieze în orașul Turda și ulterior în Mediaș, unde s-a născut reclamantul la data de 12 februarie 1942. Prin încheierea civilă nr. 5354/C din 19 noiembrie 2002, Tribunalul Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj, având în vedere dispozițiile art. 3 pct. 4 C. proc. civ.

Instanța sesizată, prin sentința nr 152 din 13 februarie 2003, a admis acțiunea, a anulat hotărârea atacată și a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantului statutul de refugiat în perioada 12 februarie 1942 – 6 martie 1945 și să-i achite indemnizația legală, începând cu 1 noiembrie 2002. În considerentele sentinței pronunțate, prima instanță a reținut că strămutarea din localitatea de domiciliu într-o alta din afara teritoriului ocupat, este o modalitate de persecuție etnică și că această persecuție a durat pe toată perioada strămutării, constând în privarea celor strămutați de folosința locuinței lor, ca și de cea a bunurilor.

Totodată, instanța a apreciat că și copiii născuți în localitatea în care părinții au fost strămutați ,au același statut cu aceștia, respectiv că au suferit persecuții din motive etnice pe toată perioada strămutării, care este sinonimă cu refugiul și care este cuprinsă între data nașterii și data retrocedării teritoriului românesc, când a încetat motivul strămutării. Sentința a fost recurată de către Casa Județeană de Pensii Cluj. Prin motivele de casare formulate în scris, recurenta a susținut că intimatul nu și-a schimbat domiciliul și nu a suferit persecuții din motive etnice, fiind încadrat abuziv de prima instanță în categoria persoanelor refugiate. Recursul nu este fondat. În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului. Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” C. fam.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de părinții săi, precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurentă în sensul că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice și bunelor moravuri (art. 5 C. civ.). Argumentele aduse de recurentă prin invocarea prevederilor Decretului nr. 31/1954 sunt străine pricinii. Soluția, ca și motivarea adusă de prima instanță hotărârii pronunțate sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa. De asemenea, potrivit prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român care, în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din cele 6 situații enumerate, în dispozițiile normative menționate.

Din interpretarea teleologică a prevederilor ordonanței, rezultă că atât obiectul cât și scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, din motive etnice, în perioada arătată. Având în vedere că legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi compensatorii să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice, prin persoane persecutate trebuie înțeles atât persoanele care au suferit acele persecuții în mod nemijlocit, cât și acelea care au suferit persecuțiile respective în mod indirect, prin consecințele care s-au răsfrânt nemijlocit asupra lor.

Acesta este cazul copiilor care s-au născut în perioada în care părinții lor s-au refugiat sau au fost strămutați, ca urmare a unor persecuții din motive etnice și au suferit astfel toate consecințele nefavorabile care au decurs din această situație. În cauză, este necontestat că reclamantul, care s-a născut ulterior datei la care părinții săi au fost nevoiți să se refugieze din localitatea de domiciliu, a suferit aceleași consecințe nefavorabile și prejudicii pe care le-a suferit familia sa ca urmare a persecuțiilor etnice exercitate. Față de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 152 din 13 februarie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2003.