ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 610/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La 12 februarie 2001, P.S. a

solicitat Tribunalului București, anularea Ordinului nr. 3955 din 6 iunie 2001,

prin care Ministerul Educației Naționale (în prezent Ministerul Educației și

Cercetării) a dispus încetarea activitățiii sale de consilier categoria A, clasa

I, gradația 1, conform art. 130 alin. (1) C. muncii și trecerea la catedră pe

postul didactic rezervat, începând cu data de 29 mai 2001.

A mai solicitat, totodată,

reintegrarea în funcția deținută în cadrul ministerului și plata drepturilor

salariale cuvenite.

Instanța sesizată, prin sentința

civilă nr. 340/F din 18 octombrie 2001, a admis excepția de necompetență

materială invocată de autoritatea administrației publice pârâte și în

consecință, și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București,

secția de contencios administrativ, potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 1 C.

proc. civ. și prevederilor Legii nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor

publici.

Această instanță, soluționând cauza

prin sentința nr. 400 din 11 aprilie 2002, a respins acțiunea, ca neîntemeiată,

reținând, în esență, că neprezentarea reclamantului la examenul organizat la 14

martie 2001, justifică nepreluarea sa de la fostul minister, la Ministerul

Educației și Cercetării, conform art. 17 din H.G. nr. 23/2001, precum și

emiterea ordinului de încetare a activității.

Împotriva acestei soluții,

reclamantul a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Astfel, prin motivele de casare

formulate, recurentul susține că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, deoarece H.G. nr. 23/2000, evocată în sentință, nu este

aplicabilă în cauză, ilegalitatea ei fiind evidentă în raport cu art. 4 din

Legea nr. 188/1999, care consacră principiul stabilității în funcție a

funcționarilor publici.

Că, organizarea concursului s-a

făcut peste termenul limită fixat prin art. 17 alin. (1) din H.G. nr. 23/2001,

deși, după expirarea acestui termen, personalul din fostul Minister al

Educației Naționale trebuia preluat în totalitate de noul minister, fiindcă prin

trecerea timpului s-a confirmat că este în continuare necesar și corespunzător

profesional.

În legătură cu acest concurs se mai

susține că a fost îintrerupt după examinarea candidaților și reprogramat în mod

nejustificat, scopul urmărit fiind înlăturarea reclamantului din funcția

deținută în minister, din motive politice, ceea ce constituie o încălcare a

prevederilor art. 4 lit. a), b) și d) din Legea nr. 188/1999.

Printr-un alt motiv de recurs, se

arată că respingerea cererii de amânare a judecății, în vederea audierii

martorului ce nu s-a putut prezenta la instanță din motive medicale, contravine

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., reclamantul-recurent fiind grav dezavantajat.

Aceasta, deoarece martorul în discuție era singurul în măsură să ofere relații

pertinente cu privire la faptele ce urmau a fi dovedite.

În sfârșit, prin ultimul motiv de

recurs, se invocă nelegalitatea hotărârii atacate, nelegalitate rezultând din

încălcarea principiului neretroactivității legii civile.

În acest sens se arată că instanța

de fond, menținând ordinul administrativ contestat, a dat eficiența acestuia,

deși el conține măsuri ce produc efecte juridice, începând cu dată anterioară

datei la care a fost emis și comunicat persoanei interesate.

Recursul este întemeiat, pentru motivele

ce vor fi arătate în continuare.

Într-adevăr, reclamantul,

precizându-și acțiunea la data de 31 ianuarie 2002, a invocat nelegalitatea

H.G. nr. 23/2001, susținând că aceasta încalcă Legea nr. 188/1999 și ca atare,

organizarea, în temeiul ei, a unui examen pentru salariații care aveau deja

statutul de funcționar public, este nelegală.

Instanța de fond susține argumentul

că hotărârea de guvern menționată „nu formează obiectul prezentei cauze”, ceea

ce este greșit.

Controlul jurisdicțional al actelor

administrative și faptelor asimilate lor, se realizează pe cale directă, dar și

pe calea indirectă a excepției de nelegalitate.

Această excepție constituie un

mijloc de apărare prin care cel amenințat într-un proces să i se aplice un act

administrativ ilegal, se apără, invocând acest viciu și cere să nu fie luat în

considerație la soluționarea speței.

Spre deosebire de acțiunea directă

în contencios administrativ, îndreptată împotriva actului administrativ

considerat nelegal, excepția de ilegalitate nu este supusă vreunor termene și

nici unor condiții speciale de valorificare.

Instanța judecătorească legal

învestită cu soluționarea litigiului, trebuie să se pronunțe asupra acestui

mijloc de apărare și să consemneze în considerentele hotărârii pronunțate, motivele

pentru care apreciază că actul administrativ atacat pe cale incidențială este

legal sau, dimpotrivă, ilegal, urmând să fie primit ori înlăturat din soluția

procesului.

Cum în cauză instanța de fond nu a

procedat în modul arătat, hotărârea pe care a pronunțat-o este casabilă, pentru

motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

Din probele dosarului rezultă că la

termenul din 21 februarie 2002, instanța a încuviințat proba testimonială,

solicitată de reclamant, pentru a dovedi împrejurările în care, după examinarea

candidațiilor, a fost suspendat concursul (examen) din 6 martie 2001.

La termenul următor, unul dintre cei

doi martori încuviințați de instanță nu s-a putut prezenta din motive medicale

și, deși partea a stăruit în ascultarea acestuia, instanța a luat act de

imposibilitatea propunerii unui înlocuitor care să cunoască faptele ce urmau a

fi dovedite și a declarat închisă cercetarea judecătorească.

În acest fel, aflarea adevărului în

cauză a fost stingherită, iar dreptul la apărare al reclamantului, afectat.

Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale,

pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza

stabilirii faptelor și aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei

hotărâri temeinice și legale.

Or, în speța dedusă judecății,

martorul pe care instanța nu l-a mai audiat, deși anterior încuviințase

ascultarea sa, era în măsură să furnizeze relații cu privire la examenul la

care recurentul-reclamant a participat la 6 martie 2001 și care nu a mai fost

finalizat, din motive neimputabile lui.

Față de cele prezentate, urmează a

se admite recursul, a fi casată sentința atacată, cu trimiterea cauzei la

aceiași instanță, pentru rejudecare.

Instanța de trimitere va examina și

celelalte critici formulate prin motivele de casare depuse la dosar, a căror

cercetare, în această fază procesuală, devine inutilă în raport cu soluția dată

recurentului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de P.S.,

împotriva sentinței civile nr. 400 din 11 aprilie 2002, a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată, cu

trimitere spre rejudecare, la aceiași instanță.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 februarie 2003.