ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1094/2003

La 11 martie 2003 s-a luat în examinare recursul  declarat de SC „BCA”

SA   prin lichidator SC „R.V.A.” SA   împotriva sentinței civile nr.1562 din 20

noiembrie 2001 a Curții de Apel București – Secția contencios administrativ.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 11 martie 2003 iar pronunțarea

deciziei s-a amânat la 18 martie 2003.

C

U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la 3 august 2001, reclamanta  SC „BCA” SA   prin lichidator

SC „R.V.A.” SA a solicitat anularea deciziei nr.813 din 30 mai 2001 emisă de

Ministerul Finanțelor și exonerarea de plata sumei de 4.229.110.450 lei

reprezentând impozit pe profit, TVA aferentă unor  activități nebancare cu

majorările de întârziere aferente, precum și anularea procesului verbal de

control din 3 iunie 2001 întocmit de Direcția Generală a Finanțelor Publice și

Controlului Financiar de Stat București și exonerarea de plată  a sumelor de:

5.128.826.048 lei, 53.560,35 D.U., 2.274.214,10 franci belgieni și 8.630,82

USD.

În

motivarea cererii sale, reclamanta a susținut că în ce privește impozitul pe

profit virat în plus în sumă de  4.000.394.881 lei, acesta ar fi fost diminuat

nejustificat prin neluarea în calcul a provizioanelor deductibile fiscal

calculate conform H.G. nr.335/1995. Deși din raportul de audit a reeșit

necesitatea unui nivel al provizioanelor specifice de risc pentru 1998 cu mult

mai mare decât cel înregistrat pe cheltuieli, organele de control nu au avut

în  vedere  clienți pentru care unitatea bancară avea dreptul să constituie

provizioane precum și provizioanele necesare pentru un grup de societăți

întrucât s-a depășit expunerea maximă  admisă de Normele Băncii Naționale a

României nr.5/1992. În ce privește majorările de întârziere, în mod greșit au

fost calculate, întrucât în conformitate cu dispozițiile art.20

2

din

Legea nr.83/1998 și art.37 din Legea nr.64/1995, nu se datorează pentru datorii

bugetare  anterioare deschiderii procedurii de faliment.

Cu

privire la TVA pentru  activități bancare, reclamanta a arătat că organele de

control au avut în vedere comisioanele încasate numai pentru verificarea

garanțiilor prezentate de clienți pentru  obținerea creditelor -  activitate

care este o componentă a activității de creditare și care este scutită de plata

TVA.

Prin

sentința civilă nr.1562 din 20 noiembrie 2001 Curtea de Apel București a

respins acțiunea, reținând că reclamanta a încălcat  constant dispozițiile

legale specifice bancare, constituind provizioane specifice de risc și

incluzându-le pe cheltuieli deductibile din profitul impozabil; prin

recalcularea impozitului pe profit ca urmare a provizioanelor nedeductibile a

rezultat că pe 1998, ar fi virat în plus numai 1.516.602.647 și  nu

4.000.000.000 lei cât a solicitat; că datorează TVA în condițiile  în care nu a

produs dovezi care să confirme că prestările de serviciu nu au constat în

evaluări de patrimoniu și în fine că majorările de întârziere sunt datorate

integral.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs, SC „BCA” SA   SA prin lichidator,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Un

prim motiv de casare a vizat greșita respingere a  capătului de cerere

referitor la anularea  obligației de plată a  impozitului pe profit și a

deductibilității fiscale a provizioanelor specifice de risc. În acest sens,

recurenta a susținut că în mod greșit s-a apreciat că și-a constituit

provizioane peste limita legală în condițiile în care din raportul de audit a

reieșit că trebuia să-și constituie provizioane la un nivel superior celor deja

constituite.

Un

al doilea motiv de casare a avut în vedere greșita obligare a  băncii la plata

TVA pentru activități  nebancare (evaluare de patrimoniu).  Recurenta a

apreciat că în mod greșit nu s-a  considerat că verificarea garanțiilor este în

fapt o componentă a  activității de creditare – care în final este scutită de

TVA.  Tot greșit, consideră recurenta, s-a apreciat că activitatea realizată de

bancă este o activitate de prestări servicii – de evaluare de patrimoniu.

Printr-un

alt motiv de casare, recurenta a criticat soluția Curții de Apel București și

pentru menținerea obligației de plată a majorărilor de întârziere deși după

data deschiderii producerii falimentului la creanțele existente nu se mai pot

adăuga datorii sau alte cheltuieli.

În

fine, o ultimă critică a vizat modul de  soluționare a capătului de cerere

referitor la restituirea impozitului pe profit virat în plus în 1998 în sumă de

1.200.204.719 lei în loc de 4.000.394.881 lei cât s-a solicitat.

Analizând

legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București în

raport de criticile formulate, urmează a se reține că acestea sunt justificate.

Din

actul de control rezultă că în perioada 30 iunie 1997 -  31 mai 1999, Banca

Comercială Albina a constituit provizioane specifice de risc și le-a inclus pe

cheltuieli  deductibile la calculul profitului impozabil fără a respecta

Normele Băncii Naționale a României nr.3/1994 și H.G. nr.335/1995 privind

regimul constituirii, utilizării și deductibilității fiscale a provizioanelor

agenților economici și societăților bancare.

Concret

s-a imputat reclamantei că nu a luat în calcul garanțiile materiale aferente

unor credite acordate; a constituit provizioane pentru credite acordate pe baza

unor contracte de credit, nesemnate de beneficiar sau pentru credite la care nu

au fost respectate normele interne de creditare; a constituit provizioane fără

a lua în calcul garanțiile totale,  sau pentru credite la care nu au fost

semnate contractele de credit.

Potrivit

dispozițiilor art.2 din H.G. nr.335/1995 „societățile bancare pot constitui

provizioane specifice de risc potrivit Normelor B.N.R. – pentru constituirea

acestora, soldul creditelor acordate fiecărui debitor al  societății bancare se

diminuează  cu valoarea garanțiilor, ipotecilor și a depozitelor bănești

gajate”.

Art.5

din Normele B.N.R. nr.3/1994 – prevăd expres că la determinarea provizioanelor

expunerea debitorului poate fi  micșorată numai cu valoarea  angajamentelor

apărute din: garanții, depozite gajate, colaterale acceptate de conducerea

băncii”.

În

fine, art.5 din H.G. nr.335/1995 stabilește că nu vor beneficia de

deductibilitate fiscală provizioanele constituite peste limitele prevăzute de

art.1 și 2, precum și cele constituite în alte moduri decât cele prevăzute în

prezenta hotărâre”.

Reclamanta

recurentă a susținut constant respectarea întocmai a dispozițiilor legale

menționate – recunoscând în același timp că nivelul provizioanelor de risc s-a

situat sub cel necesar constatat de raportul de audit.

Or,

problema ce se impune a fi rezolvată privește nu nivelul constituirii

provizioanelor de risc ci acela al deductibilitățiilor – în conformitate cu

dispozițiile legale menționate, neputând fi deduse decât acele provizioane

constituite în limita legală.

Pentru

verificarea acestui aspect se impunea cu necesitate efectuarea unei  lucrări

tehnice bancare care să stabilească în ce măsură provizioanele deduse din

profitul impozabil au depășit limitele prevăzute de art.1 și 2 din H.G.

nr.335/1997 – și în raport de aceasta care este impozitul pe profit datorat.

Lucrarea

de specialitate este necesară și pentru explicarea aspectelor legate de

conținutul activității de creditare, în ce măsură activitatea de verificare a

garanțiilor  prezentate de clienți poate fi asimilată acesteia și dacă prin

aceasta se realizează în fapt o evaluare a  garanțiilor.

Odată

lămurit conținutul noțiunii acestei activități se va putea aprecia corect și în

legătură cu aplicabilitatea art.6 din O.G. nr.3/1992.

În

ce privește majorările de întârziere cum soluționarea lor este strâns legată de

modul de rezolvare al celorlalte două motive de  casare, asupra lor instanța

urmează a se pronunța în raport de acestea.

Văzând

dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul  declarat de SC „BCA” SA  prin lichidator SC

„R.C.A.” SA împotriva sentinței civile nr.1562 din 20 noiembrie 2001 a Curții

de Apel București – Secția contencios administrativ.

Casează

sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 18 martie 2003.