ÎCCJ, decizie (scj.ro #85344)

Impozit

pe profit. Limita deductibilității provizioanelor, conform H.G. nr.335/1995

Numai provizioanele de risc, constituite în limita

legală, sunt deductibile din profitul impozabil al societății bancare

(Secția de contencios administrativ,

decizia nr.1094 din 18 martie 2003)

Reclamanta

SC „Banca Comercială Albina” prin lichidator a solicitat anularea deciziei

nr.813 din 30 mai 2001 emisă de Ministerul Finanțelor și exonerarea de plata

sumei de 4.229.110.450 lei reprezentând impozit pe profit, TVA aferentă

unor  activități nebancare cu majorările de întârziere aferente, precum și

anularea procesului verbal de control din 3 iunie 2001 întocmit de Direcția

Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat București și

exonerarea de plată  a sumelor de: 5.128.826.048 lei, 53.560,35 D.U.,

2.274.214,10 franci belgieni și 8.630,82 USD.

Prin sentința civilă nr.1562 din 20 noiembrie 2001 Curtea de Apel București a

respins acțiunea. S-a reținut că: reclamanta a încălcat  constant

dispozițiile legale specifice bancare, constituind provizioane specifice de

risc și incluzându-le pe cheltuieli deductibile din profitul impozabil; prin

recalcularea impozitului pe profit, ca urmare a provizioanelor nedeductibile a

rezultat că pe 1998, ar fi virat în plus numai 1.516.602.647 și  nu

4.000.000.000 lei cât a solicitat; că datorează TVA în condițiile  în care

nu a produs dovezi care să confirme că prestările de serviciu nu au constat în

evaluări de patrimoniu și în fine că majorările de întârziere sunt datorate

integral.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, SC „Banca Comercială Albina” SA

prin lichidator.

Un prim motiv de casare a vizat greșita respingere a  capătului de cerere

referitor la anularea  obligației de plată a  impozitului pe profit

și a deductibilității fiscale a provizioanelor specifice de risc. În acest

sens, recurenta a susținut că în mod greșit s-a apreciat că și-a constituit

provizioane peste limita legală în condițiile în care din raportul de audit a

reieșit că trebuia să-și constituie provizioane la un nivel superior celor deja

constituite.

Un al doilea motiv de casare a avut în vedere greșita obligare a  băncii

la plata TVA pentru activități  nebancare (evaluare de patrimoniu).

Recurenta a apreciat că în mod greșit nu s-a  considerat că verificarea

garanțiilor este în fapt o componentă a  activității de creditare – care

în final este scutită de TVA.  Tot greșit, consideră recurenta, s-a

apreciat că activitatea realizată de bancă este o activitate de prestări

servicii – de evaluare de patrimoniu.

Printr-un alt motiv de casare, recurenta a criticat soluția Curții de Apel

București și pentru menținerea obligației de plată a majorărilor de întârziere

deși după data deschiderii producerii falimentului la creanțele existente nu se

mai pot adăuga datorii sau alte cheltuieli.

În fine, o ultimă critică a vizat modul de  soluționare a capătului de

cerere  referitor la restituirea impozitului pe profit virat în plus în

1998 în sumă de 1.200.204.719 lei în loc de 4.000.394.881 lei cât s-a

solicitat.

Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de Curtea de Apel

București în raport de criticile formulate, urmează a se reține că acestea sunt

justificate.

Recursul este fondat, în sensul ce se va expune:

Din actul de control rezultă că în perioada 30 iunie 1997 -  31 mai 1999,

Banca Comercială Albina a constituit provizioane specifice de risc și le-a

inclus pe cheltuieli  deductibile la calculul profitului impozabil fără a

respecta Normele Băncii Naționale a României nr.3/1994 și H.G. nr.335/1995

privind regimul constituirii, utilizării și deductibilității fiscale a

provizioanelor  agenților economici și societăților bancare.

Concret, s-a imputat reclamantei că: nu a luat în calcul garanțiile materiale

aferente  unor credite acordate; a constituit provizioane pentru credite

acordate pe baza unor contracte de credit, nesemnate de beneficiar sau pentru

credite la care nu au fost respectate normele interne de creditare; a

constituit provizioane fără a lua în calcul garanțiile totale,  sau pentru

credite la care nu au fost semnate contractele de credit.

Potrivit dispozițiilor art.2 din H.G. nr.335/1995 „societățile bancare pot

constitui provizioane specifice de risc potrivit Normelor B.N.R. – pentru

constituirea acestora, soldul creditelor acordate fiecărui debitor al

societății bancare se diminuează  cu valoarea garanțiilor, ipotecilor și a

depozitelor bănești  gajate”.

Art.5 din Normele B.N.R. nr.3/1994 – prevăd expres că la determinarea

provizioanelor expunerea debitorului poate fi  micșorată numai cu

valoarea  angajamentelor apărute din: garanții, depozite gajate,

colaterale acceptate de conducerea băncii”.

Conform art.5 din H.G. nr.335/1995, nu vor beneficia de deductibilitate fiscală

provizioanele constituite peste limitele prevăzute de art.1 și 2, precum și

cele constituite în alte moduri decât cele prevăzute în prezenta hotărâre”.

Reclamanta recurentă a susținut constant că a respectat dispozițiile legale

menționate, precizând, în același timp, că nivelul provizioanelor de risc s-a

situat sub cel necesar constatat de raportul de audit.

Or, problema ce se impune a fi rezolvată privește nu nivelul constituirii

provizioanelor de risc ci acela al deductibilitățiilor, în conformitate cu

dispozițiile legale menționate, neputând fi deduse decât acele provizioane

constituite în limita legală.

Pentru verificarea acestui aspect, se impunea efectuarea unei  lucrări

tehnice bancare care să stabilească în ce măsură provizioanele deduse din

profitul impozabil au depășit limitele prevăzute de art.1 și 2 din H.G.

nr.335/1995 – și în raport de aceasta care este impozitul pe profit datorat.

Lucrarea de specialitate este necesară și pentru explicarea aspectelor legate

de conținutul activității de creditare, în ce măsură activitatea de verificare

a garanțiilor  prezentate de clienți poate fi asimilată acesteia și dacă

prin aceasta se realizează în fapt o evaluare a  garanțiilor.

În ce privește majorările de întârziere, cum soluționarea lor este strâns

legată de modul de rezolvare al celorlalte motive de  casare, asupra lor

instanța urmează a se pronunța în raport de aceste constatări.

Astfel fiind, s-a admis recursul, s-a casat sentința atacată și  s-a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.