ÎCCJ, Decizia nr. 603/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

21 februarie 2003, intitulată „Plângere penală directă”, petentul B.T. a cerut

condamnarea judecătorilor M.T., V.T. și V.C., toți de la Curtea de Apel

București, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., fals intelectual

prevăzut de art. 289 C. pen. și uz de fals prevăzut de art. 291 din același cod.

În motivarea cererii petentul a

arătat că a fost pus în posesie asupra unei suprafețe de teren arabil la data

de 12 mai 1999, în baza sentinței civile nr. 450 din 27 februarie 1995 a

Judecătoriei Urziceni.

Deoarece în intervalul 1991-1994, terenul

a fost folosit de Consiliul local al comunei Ciocârlia și Societatea Agricolă.

C., județul Ialomița, petentul a învestit instanța de judecată competentă cu o

cerere de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâților menționați la

plata diferenței de arendă pentru cei 4 ani menționați.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin completul format din magistrații menționați, a respins recursul

declarat de către acesta, cu motivarea că dreptul la acțiune pentru drepturile

bănești aferente anilor 1991-1994 s-a stins prin prescripție.

Prin pronunțarea acestei decizii și

modul cum a fost motivată decizia, completul de judecată a produs petentului un

prejudiciu.

Petentul a mai arătat că s-a adresat

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție care, prin rezoluția nr. 123/P/

din 19 iunie 2001 a dispus neînceperea urmăririi penale.

Petentul și-a întemeiat plângerea pe

decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 a Curții Constituționale.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin sentința nr. 58 din 10 iunie 2001, a respins cererea formulată de

petentul B.T., ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că, cerându-i-se petentului să-și precizeze cererea, acesta a

solicitat să se ia act că nu înțelege să se plângă împotriva actelor

procurorului și că înțelege să stea în judecată în calitate de parte vătămată

în procesul penal pornit împotriva magistraților de la Curtea de Apel București,

competența judecării acestora pentru faptele reclamate revenind secției penale

a Curții Supreme de Justiție.

Or, sesizarea instanțelor de

judecată se face prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate exclusiv pentru

infracțiunile prevăzute în art. 279 alin. (2) C. proc. pen., iar pentru

celelalte infracțiuni, potrivit art. 264 alin. (1) C. proc. pen., se face prin

rechizitoriu.

Infracțiunile imputate magistraților

menționați nu fac parte dintre cele prevăzute de art. 279 alin. (2) C. proc.

pen.

Pe de altă parte, cercetarea

magistraților și trimiterea acestora în judecată sunt condiționate de darea de

către ministrul justiției a avizului de cercetare și, respectiv, de trimitere

în judecată.

În lipsa celor două avize menționate

și fără sesizarea Curții prin rechizitoriu cei trei magistrați nu pot fi

judecați.

Ca atare, plângerea petentului este

inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe petentul

B.T. a declarat recurs.

Recurentul a susținut că, hotărârea

atacată, încălcând prevederile deciziei nr. 486/1997 a Curții Constituționale,

este contrară legii.

Totodată, cum cei trei magistrați nu

sunt judecători ai Curții Supreme de Justiție, prin hotărârea pronunțată în

cauză instanța a făcut o greșită aplicare a legii.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 264 alin. (1) C. proc.

pen., rechizitoriul, având cuprinsul prevăzut de art. 263 din același cod,

constituie actul de sesizare a instanței de judecată.

Așadar, potrivit dreptului comun

sesizarea primară a instanțelor de judecată, în vederea soluționării definitive

a cauzei penale și realizării scopului procesului penal, are loc prin rechizitoriul

procurorului.

Prin derogare de la dreptul comun,

potrivit căruia rechizitoriul procurorului constituie actul de sesizare a

instanței de judecată, prin art. 279 C. proc. pen., cu referire la un număr de

infracțiuni determinate limitativ, s-a stabilit că instanța de judecată poate

fi sesizată prin plângere prealabilă directă.

Cum acest mod de sesizare este

stabilit prin normă specială, derogatorie de la dreptul comun, pentru a

constitui, echivalent rechizitoriului, act de punere în mișcare a acțiunii

penale și act de trimitere în judecată, plângerea prealabilă adresată direct

instanței de judecată nu poate privi decât săvârșirea uneia din infracțiunile

arătate expres în art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.

În raport de dispozițiile art. 300

din C. proc. pen., cu referire  la dreptul persoanei vătămate de a sesiza instanța

prin plângere prealabilă, limitat la un număr restrâns de infracțiuni, instanța

de judecată este obligată să verifice, încă de la prima zi de înfățișare,

regularitatea sesizării.

Or, procedând potrivit dispozițiilor

legale menționate, instanța de judecată a constatat că infracțiunile imputate

prin plângerea prealabilă directă nu fac parte dintre cele enumerate limitativ

prin art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.

Așa fiind, în mod corect s-a reținut

că, în acest caz, persoana vătămată nu are dreptul de a sesiza instanța de

judecată prin plângere prealabilă directă și, în consecință, s-a dispus în sensul

respingerii plângerii, ca inadmisibilă.

Sancționând legal lipsa dreptului de

a sesiza direct instanța de judecată, hotărârea atacată nu este supusă cazului

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

Pe de altă parte, s-a susținut de

către recurent că hotărârea atacată este contrară prevederilor Deciziei nr. 486/1997

a Curții Constituționale, precum și art. 16 și a art. 21 din Constituția

României.

Or, examinând excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 279 C. proc. pen. în raport de

dispozițiile art. 21 din Constituția României, prin Deciziile nr. 486 din 2

decembrie 1997 și nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituțională a

statuat asupra posibilității declanșării controlului judecătoresc asupra

măsurilor și actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor

acestuia și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești, pe baza sesizării

de către persoana nemulțumită.

Ca atare, plângerea prin care

persoana nemulțumită de modul în care a fost soluționată în cadrul Ministerului

Public plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc. pen., sesizează instanța

competentă, vizează exclusiv controlul soluției de neîncepere a urmăririi

penale, are rolul de a da eficiență dispozițiilor art. 21 din Constituția

României și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților

fundamentale și nu poate fi extinsă la alte situații, precis reglementate de

legea procesuală penală.

Așa fiind, recursul se constată a fi

neîntemeiat și sub aspectul acestor critici.

Totodată, soluția criticată nu

contravine nici dispozițiilor art. 128 din Constituția României și art. 6 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care

privesc accesul efectiv la instanțele interne, în condițiile legii procesuale

naționale.

Or, tocmai sesizarea instanțelor de

judecată în condițiile legii procesuale și respingerea, ca inadmisibilă, a

oricărei sesizări neconforme prescripțiilor legale, constituie garanția asigurării

egalității în fața legii a tuturor cetățenilor, fără privilegii și fără discriminări,

prevăzută de art. 16 din Constituția României.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

Înalta Curte va respinge recursul declarat de petentul B.T., ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

petentul B.T. împotriva sentinței nr.58 din 10 iunie 2003 a Curții Supreme de

Justiție, secția penală, ca nefondat.

Obligă petentul să plătească

statului 500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 decembrie 2003.