ÎCCJ, Decizia nr. 603/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 21 februarie 2003, intitulată „Plângere penală directă”, petentul B.T. a cerut condamnarea judecătorilor M.T., V.T. și V.C., toți de la Curtea de Apel București, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., fals intelectual prevăzut de art. 289 C. pen. și uz de fals prevăzut de art. 291 din același cod. În motivarea cererii petentul a arătat că a fost pus în posesie asupra unei suprafețe de teren arabil la data de 12 mai 1999, în baza sentinței civile nr. 450 din 27 februarie 1995 a Judecătoriei Urziceni. Deoarece în intervalul 1991-1994, terenul a fost folosit de Consiliul local al comunei Ciocârlia și Societatea Agricolă.

C., județul Ialomița, petentul a învestit instanța de judecată competentă cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâților menționați la plata diferenței de arendă pentru cei 4 ani menționați. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin completul format din magistrații menționați, a respins recursul declarat de către acesta, cu motivarea că dreptul la acțiune pentru drepturile bănești aferente anilor 1991-1994 s-a stins prin prescripție. Prin pronunțarea acestei decizii și modul cum a fost motivată decizia, completul de judecată a produs petentului un prejudiciu. Petentul a mai arătat că s-a adresat Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție care, prin rezoluția nr. 123/P/ din 19 iunie 2001 a dispus neînceperea urmăririi penale.

Petentul și-a întemeiat plângerea pe decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 a Curții Constituționale. Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin sentința nr. 58 din 10 iunie 2001, a respins cererea formulată de petentul B.T., ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, cerându-i-se petentului să-și precizeze cererea, acesta a solicitat să se ia act că nu înțelege să se plângă împotriva actelor procurorului și că înțelege să stea în judecată în calitate de parte vătămată în procesul penal pornit împotriva magistraților de la Curtea de Apel București, competența judecării acestora pentru faptele reclamate revenind secției penale a Curții Supreme de Justiție. Or, sesizarea instanțelor de judecată se face prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate exclusiv pentru infracțiunile prevăzute în art. 279 alin. (2) C. proc.

pen., iar pentru celelalte infracțiuni, potrivit art. 264 alin. (1) C. proc. pen., se face prin rechizitoriu. Infracțiunile imputate magistraților menționați nu fac parte dintre cele prevăzute de art. 279 alin. (2) C. proc. pen. Pe de altă parte, cercetarea magistraților și trimiterea acestora în judecată sunt condiționate de darea de către ministrul justiției a avizului de cercetare și, respectiv, de trimitere în judecată. În lipsa celor două avize menționate și fără sesizarea Curții prin rechizitoriu cei trei magistrați nu pot fi judecați. Ca atare, plângerea petentului este inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe petentul B.T. a declarat recurs. Recurentul a susținut că, hotărârea atacată, încălcând prevederile deciziei nr. 486/1997 a Curții Constituționale, este contrară legii.

Totodată, cum cei trei magistrați nu sunt judecători ai Curții Supreme de Justiție, prin hotărârea pronunțată în cauză instanța a făcut o greșită aplicare a legii. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 264 alin. (1) C. proc. pen., rechizitoriul, având cuprinsul prevăzut de art. 263 din același cod, constituie actul de sesizare a instanței de judecată. Așadar, potrivit dreptului comun sesizarea primară a instanțelor de judecată, în vederea soluționării definitive a cauzei penale și realizării scopului procesului penal, are loc prin rechizitoriul procurorului. Prin derogare de la dreptul comun, potrivit căruia rechizitoriul procurorului constituie actul de sesizare a instanței de judecată, prin art. 279 C. proc.

pen., cu referire la un număr de infracțiuni determinate limitativ, s-a stabilit că instanța de judecată poate fi sesizată prin plângere prealabilă directă. Cum acest mod de sesizare este stabilit prin normă specială, derogatorie de la dreptul comun, pentru a constitui, echivalent rechizitoriului, act de punere în mișcare a acțiunii penale și act de trimitere în judecată, plângerea prealabilă adresată direct instanței de judecată nu poate privi decât săvârșirea uneia din infracțiunile arătate expres în art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. În raport de dispozițiile art. 300 din C. proc. pen., cu referire la dreptul persoanei vătămate de a sesiza instanța prin plângere prealabilă, limitat la un număr restrâns de infracțiuni, instanța de judecată este obligată să verifice, încă de la prima zi de înfățișare, regularitatea sesizării.

Or, procedând potrivit dispozițiilor legale menționate, instanța de judecată a constatat că infracțiunile imputate prin plângerea prealabilă directă nu fac parte dintre cele enumerate limitativ prin art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. Așa fiind, în mod corect s-a reținut că, în acest caz, persoana vătămată nu are dreptul de a sesiza instanța de judecată prin plângere prealabilă directă și, în consecință, s-a dispus în sensul respingerii plângerii, ca inadmisibilă. Sancționând legal lipsa dreptului de a sesiza direct instanța de judecată, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. Pe de altă parte, s-a susținut de către recurent că hotărârea atacată este contrară prevederilor Deciziei nr. 486/1997 a Curții Constituționale, precum și art. 16 și a art. 21 din Constituția României.

Or, examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 279 C. proc. pen. în raport de dispozițiile art. 21 din Constituția României, prin Deciziile nr. 486 din 2 decembrie 1997 și nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituțională a statuat asupra posibilității declanșării controlului judecătoresc asupra măsurilor și actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor acestuia și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești, pe baza sesizării de către persoana nemulțumită. Ca atare, plângerea prin care persoana nemulțumită de modul în care a fost soluționată în cadrul Ministerului Public plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc.

pen., sesizează instanța competentă, vizează exclusiv controlul soluției de neîncepere a urmăririi penale, are rolul de a da eficiență dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și nu poate fi extinsă la alte situații, precis reglementate de legea procesuală penală. Așa fiind, recursul se constată a fi neîntemeiat și sub aspectul acestor critici. Totodată, soluția criticată nu contravine nici dispozițiilor art. 128 din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care privesc accesul efectiv la instanțele interne, în condițiile legii procesuale naționale.

Or, tocmai sesizarea instanțelor de judecată în condițiile legii procesuale și respingerea, ca inadmisibilă, a oricărei sesizări neconforme prescripțiilor legale, constituie garanția asigurării egalității în fața legii a tuturor cetățenilor, fără privilegii și fără discriminări, prevăzută de art. 16 din Constituția României. În consecință, pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de petentul B.T., ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de petentul B.T. împotriva sentinței nr.58 din 10 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, ca nefondat. Obligă petentul să plătească statului 500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2003.