ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 302/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 4 aprilie 2002, la Curtea de Apel Oradea, reclamanta B.F. a solicitat să i

se recunoască calitatea de beneficiară al O.G. nr. 105/1999, aprobată prin

Legea nr. 189/2000 și O.G. nr. 242/2000, aprobată prin Legea nr. 367/2001, precum

și H.G. nr. 127/2000, privind aprobarea Normelor de aplicare a O.G. nr.

105/1999.

În motivarea cererii, reclamanta a

învederat că a fost căsătorită cu defunctul său soț B.V. și că mama acestuia a

fost nevoită în luna septembrie a anului 1940. să se refugieze din satul Mihai

Bravu. județul Bihor, aflat în teritoriul vremelnic cedat din Ardealul de Nord,

în Banat, situație comună pentru aproape toți locuitorii satului. În timpul în

care s-au petrecut aceste evenimente. mama soțului său era însărcinată, dând

naștere copilului la data de 1 ianuarie 1941, când se afla în refugiu.

Casa Județeană de Pensii Bihor, prin

hotărârea nr. 732 din 11 martie 2002, a respins cererea de recunoaștere a

drepturilor sale, de beneficiară a prevederilor O.G. nr. 105/1999, în calitate

de soție supraviețuitoare, pe considerentul că soțul său „nu era născut la data

strămutării părinților”, neavând, așadar, un domiciliu de unde să fi fost

strămutat.

Instanța învestită cu judecarea

contestației introduse împotriva acestei hotărâri, prin sentința nr.

325/CA/2002, a admis acțiunea, a anulat respectiva hotărâre și a obligat-o pe

pârâtă să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiar al O.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.

În considerentele sentinței, prima

instanță a reținut că persoanele care s-au născut în astfel de situații, se

încadrează în prevederile legii, dobândind statutul juridic al părinților și

anume, acela de refugiați, respectiv domiciliul și cetățenia părinților din

statul de origine, de unde s-au refugiat, dobândind doar un drept de ședere

legală și temporară pe teritoriul statului care a acordat statutul de refugiat.

Împotriva sentinței a declarat

recurs pârâta, reiterând motivarea hotărârii contestate și susținând că pentru

a dobândi calitatea de refugiat, trebuia ca persoana respectivă să existe cu

capacitate juridică la data strămutării, ceea ce nu este cazul în speță. A mai

susținut că legislația română nu recunoaște capacitatea de folosință și de

domiciliu, fătului conceput, singura excepție fiind aceea privind fătul

conceput, născut viu, căruia i se deschide dreptul la succesiune.

Recursul este nefondat, cu

precizările ce se vor aduce în continuare.

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C.

fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte

cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de

educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte

aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor

cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul

familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor

și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul

trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice

separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute

de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de

asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și

instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al

minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților

care-l au în îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor

legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un

minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).

Argumentul dedus de recurentă din

invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin

pricinii.

Nu pot fi însușite nici

considerentele aduse de prima instanță în motivarea soluției date, care altfel

este corectă, în sensul că minorul dobândește cetățenia părinților din statul

de origine, de unde aceștia s-au refugiat, „având un drept de ședere legală și

temporară în statul primitor”, deoarece aceste calificări de ordin teoretic nu

corespund circumstanțelor particulare ale cauzei și nici nu se vede care ar fi

relevanța lor în speță, raportat strict la obiectul litigiului.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul declarat în cauză se vădește nefondat și urmează a fi respins

ca atare, menținându-se soluția atacată, cu precizările aduse prin prezenta

decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței civile nr. 325/VCA/2002 - P din

3 iunie 2002 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 ianuarie 2003.