ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 703/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La 10 iunie 2002 s-a înregistrat pe

rolul Curții Supreme de Justiție recursul în anulare declarat în baza art. 330

pct. 2 C. proc. civ. de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 590/8 iunie 2001 a Curții de

Apel Târgu Mureș și a deciziei nr. 847/13 decembrie 2000 a Tribunalului

Harghita.

S-a reținut că ambele hotărâri au

fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond, acestea fiind și vădit netemeinice.

Prin întâmpinare, intimații

reclamanți F.F. și G. au solicitat respingerea recursului în anulare, în

principal ca inadmisibil.

Cu privire la această excepție,

asupra căreia instanța se va pronunța mai întâi în conformitate cu art. 137 C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu este întemeiată,

urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente.

O.U.G. nr. 58/2003 privind

modificarea și completarea C. proc. civ., intrată în vigoare în 60 de zile de

la data publică (23 iunie 2003) a abrogat într-adevăr, art. 330 din C. proc.

civ. Dar potrivit principiului neretroactivității și normei tranzitorii din

art. II alin. (3) al O.U.G. nr. 58/2003, hotărârile pronunțate înainte de

intrarea în vigoare a actului normativ rămân supuse căilor de atac și

termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate.

Cum cele două hotărâri atacate prin

prezentul recurs în anulare sunt anterioare abrogării art. 330 C. proc. civ.,

rezultă că excepția inadmisibilității ridicată de intimații-reclamanți este

nefondată.

Analizând recursul în anulare și

dosarele atașate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 9 mai

1995 pe rolul Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, reclamanții F.F. și F.G. au

chemat în judecată pe trei pârâți: B.E., D.E.E. și D.A., solicitând instanței

ca în contradictoriu cu acești pârâți să dispună ieșirea din indiviziune asupra

imobilului situat în comuna Mugeni, compus din casa de locuit și teren aferent,

înscris în c.f. nr. 2202 nr.top. 292,  293, cu atribuirea în lotul

reclamanților a întregului imobil și intabularea pe numele lor, fără plata

vreunei sulte, pârâții fiind îndestulați deja.

Prin întâmpinare, B.E. a solicitat

respingerea acțiunii, învederând că printr-un contract de întreținere încheiat

cu T.L. și T.P. le-a înstrăinat acestora 1/5 din imobilul în litigiu.

Reclamanții, la 13 iunie 1995 și-au

completat acțiunea, solicitând anularea contractului de întreținere, atât

pentru că B.E. nu mai era proprietara bunului la data înstrăinării (2 martie

1995), cât și pentru lipsa discernământului înstrăinătoarei.

Prin sentința civilă nr. 2029 din 16

decembrie 1997 Judecătoria Odorheiu Secuiesc a respins acțiunea, cu motivarea

că între părți nu a avut loc, cum susțin reclamanții, un partaj voluntar. Cu

privire la contractul de întreținere, instanța a reținut că discernământul

părților se prezumă că a existat, cu atât mai mult cu cât contractul a fost

încheiat în fața unui notar.

În fața Tribunalului Harghita s-a

depus certificatul de deces al primei pârâte  O.(B.)E., decedată în anul 1999.

După desființarea primei decizii pronunțate, Tribunalul Harghita a judecat din

nou cauza (dosar nr. 2022/2000). S-a emis o dispoziție a primăriei care a numit

în calitate de curator al celor trei pârâți (decedați) pe P.P.

Prin decizia civilă nr. 847/13

decembrie 2000, Tribunalul Harghita a admis apelul reclamanților, a schimbat

sentința, a admis acțiunea, a dispus partajul cu atribuirea întregului imobil

către reclamanți; a anulat contractul de întreținere dintre B.E. și soții T.A.

reținut în motivare tribunalul că B.E. primise banii de la reclamanți pentru

vânzarea cotei sale ereditare, astfel că la data înstrăinării către pârâții T.

nu mai era proprietara bunului.

Curtea de Apel Târgu Mureș, prin

decizia civilă nr. 590/8 iunie 2001, a menținut această soluție, reținând în

plus în motivare că actul de înstrăinare a fost nelegal încheiat prin

intermediul curatorului T.I., care potrivit art. 152 din C. fam. nu putea

efectua decât acte de conservare, iar nu acte de dispoziție.

Împotriva acestor ultime hotărâri

procurorul general a declarat recursul în anulare de față. S-a susținut că prin

hotărârile pronunțate, ambele instanțe au încălcat esențial legea. Astfel, sub

un prim aspect, s-a susținut că greșit s-a reținut existența unui partaj

voluntar între părți (bazat pe înscrisurile   din dosarul de fond, întocmite în

limba maghiară și netraduse). Sub aspectul modificării acțiunii, s-a susținut

că reclamanții, ca terți, nu puteau cere anularea unui contract încheiat între

alte părți, iar contractul de întreținere, deși semnat de curator, nu era nul,

atâta timp cât a fost ulterior ratificat de înstrăinătoare, aplicându-se

regulile corespunzătoare de la contractul de mandat.

Recursul în anulare urmează a fi

admis pentru motivul de ordine publică ridicat din oficiu de către instanță și

pus în discuția părților.

Potrivit art. 41 alin. (1) C. proc.

civ., orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte

în judecată.

Capacitatea procesuală de folosință

nu este altceva decât un aspect al capacității civile, reflex pe plan procesual

al capacității de folosință. Iar potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr.

31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, capacitatea de folosință

începe de la nașterea persoanei și încetează cu moartea acesteia.

În plan procesual, aceasta înseamnă

că o persoană moartă la data formulării unei acțiuni în justiție nu poate avea

capacitate procesuală de folosință.

În speță, încă de la formularea

acțiunii, reclamanții au depus înscrisuri emanând de la primăria locală din

care ar rezulta că pârâții D.A. și D.E.E. nu se află în viață.

Continuând să judece cauza în

contradictoriu cu acești pârâți, fără a cere lămuriri suplimentare privind

capacitatea  acestora procesuală, toate instanțele investite au încălcat grav

dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, se impune desființarea

tuturor hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea cauzei la aceeași

instanță de fond pentru reluarea judecății.

Cu ocazia rejudecării se impune

clarificarea în primul rând a capacității și a calității persoanelor chemate în

judecată dacă sunt sau nu în viață, dacă au moștenitori, dacă nu cumva

succesiunile lor sunt vacante (în acest sens, cu privire la prima pârâtă O.E.,

decedată la 15 martie 1999 există în dosarul nr. 3351/1998 al Tribunalului

Harghita, de unde rezultă că aceasta a murit fără moștenitori).

Față de aspectele relevate, văzând

că nu sunt întrunite cerințele art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație

și Justiție nu poate hotărî asupra fondului pricinii, impunându-se casarea cu

trimitere la instanța de fond.

Cu ocazia rejudecării, după

lămurirea situației de fapt privind capacitatea și calitatea părților din

proces, se vor avea în vedere și motivele recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția

inadmisibilității recursului în anulare invocată de intimații-reclamanți F.(R.)

G. și F.F.

Admite recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei 590 R din 8 iunie 2001 a Curții de Apel Târgu

Mureș, decizia civilă nr. 847 din 13 decembrie 2000 a Tribunalului Harghita,

sentința civilă 2029 din 16 decembrie 1997 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc.

Casează hotărârile și

trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Odorheiu Secuiesc.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  30 ianuarie

2004.