ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 703/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 10 iunie 2002 s-a înregistrat pe rolul Curții Supreme de Justiție recursul în anulare declarat în baza art. 330 pct. 2 C. proc. civ. de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 590/8 iunie 2001 a Curții de Apel Târgu Mureș și a deciziei nr. 847/13 decembrie 2000 a Tribunalului Harghita. S-a reținut că ambele hotărâri au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, acestea fiind și vădit netemeinice. Prin întâmpinare, intimații reclamanți F.F. și G. au solicitat respingerea recursului în anulare, în principal ca inadmisibil.

Cu privire la această excepție, asupra căreia instanța se va pronunța mai întâi în conformitate cu art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu este întemeiată, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente. O.U.G. nr. 58/2003 privind modificarea și completarea C. proc. civ., intrată în vigoare în 60 de zile de la data publică (23 iunie 2003) a abrogat într-adevăr, art. 330 din C. proc. civ. Dar potrivit principiului neretroactivității și normei tranzitorii din art. II alin. (3) al O.U.G. nr. 58/2003, hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a actului normativ rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate.

Cum cele două hotărâri atacate prin prezentul recurs în anulare sunt anterioare abrogării art. 330 C. proc. civ., rezultă că excepția inadmisibilității ridicată de intimații-reclamanți este nefondată. Analizând recursul în anulare și dosarele atașate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 9 mai 1995 pe rolul Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, reclamanții F.F. și F.G. au chemat în judecată pe trei pârâți: B.E., D.E.E. și D.A., solicitând instanței ca în contradictoriu cu acești pârâți să dispună ieșirea din indiviziune asupra imobilului situat în comuna Mugeni, compus din casa de locuit și teren aferent, înscris în c.f. nr. 2202 nr.top. 292, 293, cu atribuirea în lotul reclamanților a întregului imobil și intabularea pe numele lor, fără plata vreunei sulte, pârâții fiind îndestulați deja.

Prin întâmpinare, B.E. a solicitat respingerea acțiunii, învederând că printr-un contract de întreținere încheiat cu T.L. și T.P. le-a înstrăinat acestora 1/5 din imobilul în litigiu. Reclamanții, la 13 iunie 1995 și-au completat acțiunea, solicitând anularea contractului de întreținere, atât pentru că B.E. nu mai era proprietara bunului la data înstrăinării (2 martie 1995), cât și pentru lipsa discernământului înstrăinătoarei. Prin sentința civilă nr. 2029 din 16 decembrie 1997 Judecătoria Odorheiu Secuiesc a respins acțiunea, cu motivarea că între părți nu a avut loc, cum susțin reclamanții, un partaj voluntar. Cu privire la contractul de întreținere, instanța a reținut că discernământul părților se prezumă că a existat, cu atât mai mult cu cât contractul a fost încheiat în fața unui notar.

În fața Tribunalului Harghita s-a depus certificatul de deces al primei pârâte O.(B.)E., decedată în anul 1999. După desființarea primei decizii pronunțate, Tribunalul Harghita a judecat din nou cauza (dosar nr. 2022/2000). S-a emis o dispoziție a primăriei care a numit în calitate de curator al celor trei pârâți (decedați) pe P.P. Prin decizia civilă nr. 847/13 decembrie 2000, Tribunalul Harghita a admis apelul reclamanților, a schimbat sentința, a admis acțiunea, a dispus partajul cu atribuirea întregului imobil către reclamanți; a anulat contractul de întreținere dintre B.E. și soții T.A. reținut în motivare tribunalul că B.E. primise banii de la reclamanți pentru vânzarea cotei sale ereditare, astfel că la data înstrăinării către pârâții T. nu mai era proprietara bunului.

Curtea de Apel Târgu Mureș, prin decizia civilă nr. 590/8 iunie 2001, a menținut această soluție, reținând în plus în motivare că actul de înstrăinare a fost nelegal încheiat prin intermediul curatorului T.I., care potrivit art. 152 din C. fam. nu putea efectua decât acte de conservare, iar nu acte de dispoziție. Împotriva acestor ultime hotărâri procurorul general a declarat recursul în anulare de față. S-a susținut că prin hotărârile pronunțate, ambele instanțe au încălcat esențial legea. Astfel, sub un prim aspect, s-a susținut că greșit s-a reținut existența unui partaj voluntar între părți (bazat pe înscrisurile din dosarul de fond, întocmite în limba maghiară și netraduse).

Sub aspectul modificării acțiunii, s-a susținut că reclamanții, ca terți, nu puteau cere anularea unui contract încheiat între alte părți, iar contractul de întreținere, deși semnat de curator, nu era nul, atâta timp cât a fost ulterior ratificat de înstrăinătoare, aplicându-se regulile corespunzătoare de la contractul de mandat. Recursul în anulare urmează a fi admis pentru motivul de ordine publică ridicat din oficiu de către instanță și pus în discuția părților. Potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată. Capacitatea procesuală de folosință nu este altceva decât un aspect al capacității civile, reflex pe plan procesual al capacității de folosință.

Iar potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei și încetează cu moartea acesteia. În plan procesual, aceasta înseamnă că o persoană moartă la data formulării unei acțiuni în justiție nu poate avea capacitate procesuală de folosință. În speță, încă de la formularea acțiunii, reclamanții au depus înscrisuri emanând de la primăria locală din care ar rezulta că pârâții D.A. și D.E.E. nu se află în viață. Continuând să judece cauza în contradictoriu cu acești pârâți, fără a cere lămuriri suplimentare privind capacitatea acestora procesuală, toate instanțele investite au încălcat grav dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc.

civ. Ca atare, se impune desființarea tuturor hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea cauzei la aceeași instanță de fond pentru reluarea judecății. Cu ocazia rejudecării se impune clarificarea în primul rând a capacității și a calității persoanelor chemate în judecată dacă sunt sau nu în viață, dacă au moștenitori, dacă nu cumva succesiunile lor sunt vacante (în acest sens, cu privire la prima pârâtă O.E., decedată la 15 martie 1999 există în dosarul nr. 3351/1998 al Tribunalului Harghita, de unde rezultă că aceasta a murit fără moștenitori). Față de aspectele relevate, văzând că nu sunt întrunite cerințele art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate hotărî asupra fondului pricinii, impunându-se casarea cu trimitere la instanța de fond.

Cu ocazia rejudecării, după lămurirea situației de fapt privind capacitatea și calitatea părților din proces, se vor avea în vedere și motivele recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge excepția inadmisibilității recursului în anulare invocată de intimații-reclamanți F.(R.) G. și F.F. Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei 590 R din 8 iunie 2001 a Curții de Apel Târgu Mureș, decizia civilă nr. 847 din 13 decembrie 2000 a Tribunalului Harghita, sentința civilă 2029 din 16 decembrie 1997 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc. Casează hotărârile și trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Odorheiu Secuiesc. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2004.