ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3317/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3317/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 8 mai 2002, reclamanții B.M.E. ș.a. au chemat

în judecată Ministerul Justiției și Tribunalul Mureș, solicitând instanței

obligarea pârâților să le restituie sumele de bani încasate prin reținerea

procentului de 7% din salariul lunar, cu titlu de contribuție la fondul de

asigurări sociale de sănătate, pentru perioada 1 ianuarie 2000-1 martie 2001,

cu aplicarea coeficientului de inflație la data executării hotărârii pentru

aceste sume.

Prin

sentința civilă nr. 1686 din 5 decembrie 2002, Tribunalul Harghita căruia i-a

fost înaintat dosarul cauzei în urma admiterii cererii de abținere a tuturor

judecătorilor, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Justiției și Tribunalului Mureș, a admis acțiunea, a obligat

pârâtele să restituie reclamanților sumele reținute cu titlu de asigurări

sociale de sănătate în cuantum de 7% din salariul lunar brut pentru perioada 1

ianuarie 2000-31 martie 2001 actualizate la data efectuării plății și a admis

cererea de chemare în garanție, obligând C.A.S. Mureș la plată, alături de

pârâte.

Instanța

de fond a reținut, în esență, că în conformitate cu prevederile art. 99 și art.

141 din Legea nr. 92/1992, magistrații în activitate sau pensionari, precum și

soțul sau soția și copiii aflați în întreținerea acestora, beneficiază în mod

gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze, astfel că legea nu

condiționează acordarea asistenței medicale gratuite de plata unor contribuții

de asigurări sociale de sănătate, iar modificarea intervenită în materie, prin

inserarea acestei condiții, se referă la perioada ulterioară celei pentru care

s-au solicitat drepturile bănești respective.

Recursurile

declarate de Ministerul Justiției și C.A.S. Mureș au fost respinse ca nefondate

prin decizia civilă nr. 434 din 15 aprilie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș,

secția civilă.

Împotriva

acestor hotărâri, la 20 noiembrie 2003 Procurorul General al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, în

temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a

susținut că hotărârile criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a

legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Recursul

în anulare este întemeiat.

În

condițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 145/1997, în vigoare pentru perioada

avută în vedere de instanțe, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii

și funcționează descentralizat, pe baza principiului solidarității și

subsidiarității în colectarea și utilizarea fondurilor.

În

temeiul art. 4 din Legea nr. 145/1997, erau supuse obligatoriu asigurării:

cetățenii români cu domiciliul în țară; cetățenii străini și apatrizii care au

reședința în România.

Art.

6 enumera categoriile de persoane care beneficiau de asigurări de sănătate fără

plata contribuției iar art. 55 prevedea categoriile de persoane care erau

asigurate prin efectul legii, cu scutire de plata contribuției pentru asigurări

sociale de sănătate.

Legea

nr. 145/1997 a fost abrogată la 31 octombrie 2002 prin Ordonanța de urgență nr.

159/2002. Nici acest act normativ, în vigoare la data judecării recursului, nu

a inclus magistrații în categoriile de persoane scutite de la plata

contribuției de asigurări sociale de sănătate.

Potrivit

art. 99 din Legea nr. 92/1992, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

142/1997, magistrații în activitate sau pensionarii, precum și soțul, soția și

copiii aflați în întreținerea acestora, beneficiază, în mod gratuit, de

asistență medicală, medicamente și proteze. Condițiile de acordare, în mod

gratuit a asistenței medicale, medicamentelor și protezelor, se stabilesc în

hotărâre de Guvern.

În

condițiile art. 1 din H.G. nr. 409/1998 privind condițiile de acordare, în mod

gratuit, a asistenței medicale, medicamentelor și protezelor pentru magistrați,

personalul auxiliar de specialitate și membrii de familie ai acestora,

magistrații în activitate sau pensionari, precum și soțul sau soția și copiii

aflați în întreținerea acestora beneficiază, în mod gratuit, de servicii de

asistență medicală, de medicamente și proteze, în condițiile Legii asigurărilor

sociale de sănătate nr. 145/1997, publicată în M. Of., Partea I, nr. 178 din 31

iulie 1997, și ale prezentei hotărâri.

Conform

art. 5 din această hotărâre, în termen de 30 de zile de publicarea hotărârii în

Monitorul Oficial al României, Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție și Curtea Supremă de Justiție vor emite norme comune

pentru aplicarea acesteia.

În

Normele comune nr. 318/FB/807/C/1999 din 26 mai 1999, emise în aplicarea H.G. nr.

409/1998, se arată la pct. 6/I că soții sau soțiile magistraților și ale

personalului auxiliar de specialitate, în activitate sau pensionari,

beneficiază de gratuitățile prevăzute de art. 1 alin. (1) din H.G. nr.

409/1998, dacă fac dovada că plătesc contribuția lunară de asigurări de

sănătate sau fac parte din categoriile de persoane care, potrivit legii, sunt

scutite de plata contribuției sociale de asigurări de sănătate.

Așadar,

în lumina acestor acte normative, magistrații și personalul auxiliar de

specialitate, membrii lor de familie, au dreptul la asistență medicală gratuită

în condițiile legii asigurărilor sociale de sănătate și doar dacă dovedesc

faptul că li se fac rețineri în contul contribuției lunare de asigurări de

sănătate.

Legea

de organizare judecătorească nu trebuia să prevadă în mod expres că magistrații

au obligația de contribuție la fondul de asigurări sociale de sănătate,

întrucât legea cadru în această materie la data sesizării instanței a stabilit

regula conform căreia sunt obligați la plata contribuției de asigurări sociale

toți cetățenii români precum și străinii și apatrizii care au reședință în

România. Magistrații nu sunt enumerați printre categoriile de persoane care

beneficiază de calitatea de asigurat fără plata contribuției pentru fondul

asigurărilor sociale de sănătate.

Gratuitatea

prevăzută de Legea nr. 92/1992 vizează exclusiv servicii medicale enunțate de

legea asigurărilor sociale de sănătate, iar nu scutirea de la plata

contribuției la fondul asigurărilor sociale de sănătate.

Având

în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

recursul în anulare va fi admis, cu consecința casării hotărârilor atacate și

pe fond, respingerea acțiunii ca nefondate. Vor fi menținute dispozițiile

deciziei și sentinței privind respingerea cererii de chemare în garanție a C.N.A.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite în parte recursul în anulare

declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 434/R din 15 aprilie 2003 a

Curții de Apel Târgu Mureș.

Casează parțial decizia și sentința

civilă nr. 1686 din 5 decembrie 2002 a Tribunalului Harghita în sensul că

respinge pe fond acțiunea reclamanților A.V. ș.a. împotriva Ministerului

Justiției, a Tribunalului Mureș și C.A.S. Mureș. Menține dispozițiile deciziei

și sentinței privind respingerea cererii de chemare în garanție formulată de C.A.S.

Mureș împotriva C.N.A.S. București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2006.

OPINIE SEPARATĂ

Recursul în anulare nu poate fi

admis, pentru următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr. 1686 din 5

decembrie 2002, Tribunalul Harghita a admis acțiunea formulată de reclamanții B.M.,

ș.a., împotriva pârâților Ministerul Justiției și Tribunalul Mureș și cererea

de chemare în garanție formulată de Ministerul Justiției și a obligat pe

chemata în garanție C.A.S. Mureș să restituie reclamanților sumele de bani

reținute fără drept, cu titlul de contribuție la fondul de asigurări sociale de

sănătate, în procent de 7% lunar, pe perioada 1 ianuarie 2000-31 martie 2001,

la care se adaugă indicele de devalorizare în raport de cursul valutar

leu/dolar la data reținerii fiecărei sume.

Sentința a devenit irevocabilă ca

urmare a respingerii recursurilor declarate de pârâtul Ministerul Justiției și

de C.A.S. Mureș, prin decizia civilă nr. 434/R din 15 aprilie 2003 a Curții de

Apel Târgu-Mureș.

La data de 20 noiembrie 2003 Înalta

Curte de Casație și Justiție, a fost sesizată de Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea

recursului în anulare îndreptat împotriva ambelor hotărâri, pe considerentul că

acestea au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

În temeiul art. 330 pct. 2 și art. 314

C. proc. civ., Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare,

casarea hotărârilor și, pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată, iar a

cererii de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.

Din punct de vedere procedural,

recursul în anulare este admisibil deoarece, chiar dacă prin O.U.G. nr. 58/2003

art. 330-330

4

C. proc. civ. au fost abrogate, la data pronunțării

deciziei curții de apel acestea erau în vigoare, or hotărârea este susceptibilă

de a fi atacată pe căile prevăzute de legea în vigoare la momentul pronunțării.

Art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

prevedea că Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu

recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiție, o hotărâre judecătorească

irevocabilă, când prin aceasta s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, iar art. 330

1

prevedea că, în atare situație, recursul în anulare se poate declara în termen

de 1 an de când hotârârea judecătorească a rămas irevocabilă.

În speță recursul a fost declarat în

termen de 1 an de la data pronunțării deciziei instanței de recurs, dată la

care sentința tribunalului a devenit irevocabilă.

Cu toate acestea, este inutil a se

mai analiza dacă sunt sau nu întemeiate criticile aduse prin motivarea

recursului în anulare, deoarece admiterea acestei căi de atac extraordinare ar

constitui o violare a art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, iar conform art. 20 alin. (2) din Constituția

României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au

prioritate cele dintâi.

Prin urmare, chiar dacă instanța ar

ajunge la concluzia că în speță s-a produs o încălcare esențială a legii, care

a condus la o admitere greșită a acțiunii, hotărârea irevocabilă pronunțată în

favoarea reclamanților nu ar putea fi anulată, deoarece ar aduce atingere

dreptului lor de proprietate, adică unuia din drepturile garantate prin

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la

care și România este parte din anul 1994.

Articolul 1 alin. (1) din primul

Protocol adițional la Convenție prevede că:

„Orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.”

În speță, reclamanții se bucură de

un bun în sensul Convenției, iar acest bun îl constituie creanța exigibilă,

care le-a fost constatată față de stat, prin decizia irevocabilă nr. 434/R din

15 aprilie 2003 a Curții de Apel Târgu Mureș.

Admiterea recursului în anulare, cu

consecința respingerii acțiunii reclamanților, ar constitui o ingerință în

dreptul de proprietate al reclamaților care, chiar dacă s-ar admite că este

prevăzută de lege și că urmărește protejarea unui interes general, nu

îndeplinește cerința respectării unui raport rezonabil de proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul propus.

În acest sens s-a pronunțat Curtea

Europeană a Drepturilor Omului într-o cauză ale cărei date esențiale sunt

similare celei de față și în care a condamnat statul român pentru violarea

articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, și anume cauza Stere

și alții contra României, 23 februarie 2006.

În cauza citată reclamanții s-au

plâns de atingerea adusă dreptului la respectarea bunurilor, prin obligarea lor

la a restitui sumele încasate în baza unei decizii intrate în puterea lucrului

judecat, sume calificate ca fiind datorii fiscale.

În motivarea deciziei, Curtea a

amintit că „preeminența dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei

societăți democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenției.(...)

Ea presupune respectarea principiului securității raporturilor juridice, și mai

ales a deciziilor judecătorești devenite

res judicata

. Nici o parte nu

este îndreptățită la revizuirea unei decizii finale și executorii numai în

scopul de a obține o reexeminare a cauzei și o nouă decizie. Altminteri, desființarea

unei decizii finale ar crea un climat general de incertitudine juridică, care

ar reduce încrederea publicului în sistemul judiciar și, în consecință, și în

statul de drept.

(...) Având în vedere că intervenția

Procurorului General, care nu a fost parte în proces, după finalizarea

procedurii, a condus la anularea totală a creanței, Curtea consideră că o

ingerință atât de serioasă în drepturile reclamanților a rupt, în defavoarea

lor, justul echilibru care trebuie menținut între protejarea proprietății și

cerințele interesului general.

(...) În consecință, a avut loc o

violare a art. 1 din Protocolul nr. 1”

Pentru aceleași considerente ca și

cele anterior citate, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate admite

recursul în anulare, declarat de Procurorul general, care nu a fost parte în

proces, cu consecința casării unei decizii irevocabile, executorii și intrate

în puterea lucrului judecat și privării reclamanților de dreptul de creanță ce

le-a fost recunoscut prin această decizie.