ÎCCJ, Decizia nr. 185/2003
ÎCCJ, Decizia nr. 185/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 349 din 19
iunie 2002, Tribunalul Dolj a condamnat, între alții, pe inculpatul V.P.S. la 6
ani închisoare și interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64
lit. a), b), c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută
de art. 215 alin. (1), (2) și (3), cu aplicarea art. 13 C. pen., precum și la
trei pedepse de câte 3 ani închisoare și la o pedeapsă de 2 ani închisoare
pentru săvârșirea altor infracțiuni, dispunând, în baza art. 33 și art. 34 C.
pen., să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare și interzicerea timp
de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.
S-a dedus din pedeapsă perioada
arestării preventive, cu începere de la 30 iulie 1999 până la 19 iunie 2002,
menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.
Împotriva sentinței, procurorul,
partea civilă S.N.P. P., sucursala Petrobrazi, și inculpatul au declarat apel.
Prin decizia penală nr. 154 din 7
aprilie 2003, Curtea de Apel Craiova a admis apelurile și, desființând
sentința, a schimbat încadrarea juridică a unor fapte și a stabilit noi
pedepse, dispunând ca inculpatul V.P.S. să execute pedeapsa cea mai grea, de 5
ani închisoare, aplicată pentru complicitate la infracțiunea de înșelăciune,
prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3), cu aplicarea
art. 41 alin. (2) C. pen.
Procurorul și inculpatul
sus-menționat au declarat recurs împotriva acestei decizii, fiind fixat termen,
în vederea judecării recursurilor, la 3 octombrie 2003.
Prin încheierea din 18 iulie 2003,
Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5
parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și
libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160
d
C.
proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând
prelungirea acesteia până la 16 august 2003.
La data de 15 august 2003, secția
penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii
arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea
acesteia până la 12 septembrie 2003, inclusiv.
Inculpatul a declarat recurs
împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile de a fi
considerate motive de casare.
Recursul nu este admisibil.
Prin art. 160
d
alin. (1) C.
proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond
la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori
prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin.
(1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385
12
alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,
legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau
revocarea acestei măsuri".
Dar, în timp ce prin alin. (2) din
același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea
preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod
corespunzător dispozițiile art. 160
b
și ale art. 160
c
alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate
cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160
d
C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau
revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Așa fiind, și cum prin art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10
iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe
prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru
încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de
recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce
nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.
De altfel, o încheiere a instanței
de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu
recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe
ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi
inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la
competența instanțelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte
interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160
d
,
corelate cu cele ale art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., mai este
impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care
se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de
instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi
exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecință, constatându-se
inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu
obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul
declarat de inculpatul V.P.S. împotriva încheierii din 15 august 2003,
pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr.
2532/2003.
Obligă pe inculpat să plătească
statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000
lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi
avansați din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică azi, 8
septembrie 2003.