ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10068/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10068/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Prin cererea înregistrată la 18 noiembrie

2008, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Populației din cadrul

Ministerului Internelor și Reformei Administrative l-a chemat în judecată pe

pârâtul Dumitru Cristian, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța, să-i restrângă pârâtului dreptul la liberă circulație în Italia

pentru o perioadă de cel mult 3 ani, în baza Legii nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 93 din 5

februarie 2009, Tribunalul Călărași, secția civilă, a respins cererea ca

nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Pârâtul a fost returnat din Italia

la data de 24 octombrie 2008, în baza Decretului Prefecturii Provinciei

Agrigento, pe motiv că pârâtul nu îndeplinea condițiile de muncă și de ședere

legală pe teritoriul acestei țări.

Acesta nu constituie un motiv

întemeiat pentru restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație, față de

prevederile Directivei nr. 38/2004/CE, care permit o asemenea limitare doar

pentru rațiuni de ordine publică, securitate națională sau sănătate publică.

În speță, măsura solicitată de

reclamant ar contraveni și prevederilor art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, conform cărora limitarea unui drept fundamental trebuie să fie

prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate

democratică, iar necesitatea să fie analizată prin prisma raportului de

proporționalitate dintre scopul urmărit și mijloacele folosite pentru

realizarea lui.

Or, prin modul în care legea română

reglementează măsura limitării dreptului la liberă circulație acest raport de

proporționalitate nu este respectat, simpla neîndeplinire de către un cetățean

a condițiilor de muncă pe teritoriul unui alt stat nefiind o conduită care să

amenințe ordinea publică.

Prin decizia civilă nr. 311 din 5

mai 2009 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Atât Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și dreptul comunitar

permit restrângerea dreptului la liberă circulație numai în anumite

circumstanțe, și anume pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau

sănătate publică, cu respectarea principiului proporționalității și doar pe

baza conduitei persoanei în cauză, care trebuie să reprezinte o amenințare

reală, actuală și suficient de gravă la adresa uneia din valorile menționate.

Condamnările penale anterioare nu justifică prin ele însele o asemenea

măsură.

În speță, faptul că pârâtul ar fi avut un comportament antisocial a fost

deja sancționat prin măsura dispusă de guvernul italian, care i-a interzis

accesul pe teritoriul Italiei pe o perioadă de 5-10 ani. În cazul în care

pârâtul încalcă această interdicție este pasibil de pedeapsa privativă de

libertate în Italia, astfel încât nu se mai impune ca autoritățile române să

dispună o a doua sancțiune prin restrângerea dreptului la liberă circulație pe

același teritoriu.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea cererii, recurentul arată că pârâtul a fost returnat din

Italia, pe motiv că a avut o activitate infracțională ce a adus atingere

ordinii și siguranței publice.

Astfel, conduita pârâtului reprezintă o amenințare reală, prezentă și

suficient de gravă la adresa interesului fundamental al statului italian.

Conform Decretului emis de autoritățile italiene, împotriva pârâtului

s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pe o

perioadă de la 5 la 10 ani.

Potrivit art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană

privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat prin Legea

nr. 173/1997, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea

celeilalte părți și fără alte formalități, oricare persoană care nu

îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele

pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitante.

România trebuie să demonstreze capacitatea de a stopa migrația ilegală,

astfel încât în mod greșit instanța de apel nu aluat în considerare obiectivul

H.G. nr. 1447/2007 și al Decretului Prefecturii Provinciei Agrigento.

Intimatul nu a depus la dosar

întâmpinare.

Recursul este nefondat și va fi respins

pentru următoarele considerente:

Instanțele au reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație este

un drept garantat de legea națională, dar și de Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și că, totodată, acest drept poate fi supus anumitor

limitări.

Pentru a se dispune o măsură de

limitare a dreptului la liberă circulație al unui cetățean, este necesar ca, în

aplicarea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevede

posibilitatea luării unei atare măsuri, instanța să respecte și exigențele

dreptului comunitar, precum și dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În mod corect a reținut curtea de

apel că nici returnarea pârâtului din Italia și nici sancționarea sa anterioară

de către statul italian nu poate să constituie un temei suficient pentru

restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la liberă circulație, câtă vreme

reclamantul nu a dovedit și nici măcar nu a arătat de ce o astfel de măsură ar

corespunde unei situații extreme, necesară pentru limitarea dreptului și de ce

prezența pârâtului pe teritoriul Italiei ar constitui și în prezent o

amenințare reală și suficient de gravă la adresa uneia din valorile

fundamentale ale societății.

Pe de altă parte, recurentul nu

arată de ce, în condițiile în care guvernul italian a interzis deja pârâtului

accesul pe teritoriul statului pe o perioadă de minim 5 ani, se mai impune

dublarea sancțiunii și de către statul român pe o perioadă de timp mai scurtă.

Capacitatea României de a stopa

migrația ilegală reprezintă un obiectiv general și nu poate constitui temei de

admitere a unei cereri determinate, fără o analiză în concret a legalității și

temeiniciei acesteia.

În ceea ce privește acordul de

readmisie, nu se poate invoca faptul că decizia curții de apel l-ar nesocoti,

câtă vreme pârâtul a fost returnat în România, iar litigiul nu privește

chestiunea readmisiei pârâtului în țară, ci dreptul acestuia de a se deplasa pe

viitor în Italia, drept care, așa cum corect s-a reținut, i-a fost deja

restrâns.

Pentru aceste considerente, recursul

declarat de pârât este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul

Național pentru Evidența Persoanelor împotriva deciziei nr. 311 din 5 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 11 decembrie 2009.