ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10068/2009

Prin cererea înregistrată la 18 noiembrie 2008, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Populației din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative l-a chemat în judecată pe pârâtul Dumitru Cristian, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i restrângă pârâtului dreptul la liberă circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani, în baza Legii nr. 248/2005. Prin sentința civilă nr. 93 din 5 februarie 2009, Tribunalul Călărași, secția civilă, a respins cererea ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Pârâtul a fost returnat din Italia la data de 24 octombrie 2008, în baza Decretului Prefecturii Provinciei Agrigento, pe motiv că pârâtul nu îndeplinea condițiile de muncă și de ședere legală pe teritoriul acestei țări.

Acesta nu constituie un motiv întemeiat pentru restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație, față de prevederile Directivei nr. 38/2004/CE, care permit o asemenea limitare doar pentru rațiuni de ordine publică, securitate națională sau sănătate publică. În speță, măsura solicitată de reclamant ar contraveni și prevederilor art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, conform cărora limitarea unui drept fundamental trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, iar necesitatea să fie analizată prin prisma raportului de proporționalitate dintre scopul urmărit și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

Or, prin modul în care legea română reglementează măsura limitării dreptului la liberă circulație acest raport de proporționalitate nu este respectat, simpla neîndeplinire de către un cetățean a condițiilor de muncă pe teritoriul unui alt stat nefiind o conduită care să amenințe ordinea publică. Prin decizia civilă nr. 311 din 5 mai 2009 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Atât Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și dreptul comunitar permit restrângerea dreptului la liberă circulație numai în anumite circumstanțe, și anume pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, cu respectarea principiului proporționalității și doar pe baza conduitei persoanei în cauză, care trebuie să reprezinte o amenințare reală, actuală și suficient de gravă la adresa uneia din valorile menționate.

Condamnările penale anterioare nu justifică prin ele însele o asemenea măsură. În speță, faptul că pârâtul ar fi avut un comportament antisocial a fost deja sancționat prin măsura dispusă de guvernul italian, care i-a interzis accesul pe teritoriul Italiei pe o perioadă de 5-10 ani. În cazul în care pârâtul încalcă această interdicție este pasibil de pedeapsa privativă de libertate în Italia, astfel încât nu se mai impune ca autoritățile române să dispună o a doua sancțiune prin restrângerea dreptului la liberă circulație pe același teritoriu. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate. În motivarea cererii, recurentul arată că pârâtul a fost returnat din Italia, pe motiv că a avut o activitate infracțională ce a adus atingere ordinii și siguranței publice.

Astfel, conduita pârâtului reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa interesului fundamental al statului italian. Conform Decretului emis de autoritățile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pe o perioadă de la 5 la 10 ani. Potrivit art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți și fără alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitante.

România trebuie să demonstreze capacitatea de a stopa migrația ilegală, astfel încât în mod greșit instanța de apel nu aluat în considerare obiectivul H.G. nr. 1447/2007 și al Decretului Prefecturii Provinciei Agrigento. Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Instanțele au reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de legea națională, dar și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că, totodată, acest drept poate fi supus anumitor limitări. Pentru a se dispune o măsură de limitare a dreptului la liberă circulație al unui cetățean, este necesar ca, în aplicarea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevede posibilitatea luării unei atare măsuri, instanța să respecte și exigențele dreptului comunitar, precum și dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În mod corect a reținut curtea de apel că nici returnarea pârâtului din Italia și nici sancționarea sa anterioară de către statul italian nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la liberă circulație, câtă vreme reclamantul nu a dovedit și nici măcar nu a arătat de ce o astfel de măsură ar corespunde unei situații extreme, necesară pentru limitarea dreptului și de ce prezența pârâtului pe teritoriul Italiei ar constitui și în prezent o amenințare reală și suficient de gravă la adresa uneia din valorile fundamentale ale societății. Pe de altă parte, recurentul nu arată de ce, în condițiile în care guvernul italian a interzis deja pârâtului accesul pe teritoriul statului pe o perioadă de minim 5 ani, se mai impune dublarea sancțiunii și de către statul român pe o perioadă de timp mai scurtă.

Capacitatea României de a stopa migrația ilegală reprezintă un obiectiv general și nu poate constitui temei de admitere a unei cereri determinate, fără o analiză în concret a legalității și temeiniciei acesteia. În ceea ce privește acordul de readmisie, nu se poate invoca faptul că decizia curții de apel l-ar nesocoti, câtă vreme pârâtul a fost returnat în România, iar litigiul nu privește chestiunea readmisiei pârâtului în țară, ci dreptul acestuia de a se deplasa pe viitor în Italia, drept care, așa cum corect s-a reținut, i-a fost deja restrâns. Pentru aceste considerente, recursul declarat de pârât este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor împotriva deciziei nr. 311 din 5 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2009.