ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 379/2003

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 10 ianuarie 2002 la Curtea de Apel Iași, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 190/CA/2001, a Curții de Apel Iași, solicitând casarea acesteia pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului s-a susținut că unitatea petentă „a încheiat declarația vamală de import definitiv la 26 iulie 2000, moment în care nu a cerut regim preferențial”. Se mai subliniază că petenta, abia la 21 septembrie 2000, a adus de la Camera de Comerț și Industrie Iași, certificatul ce atestă că se încadrează în condițiile Legii nr. 133/1999, iar solicitarea către Vama Suceava o face abia la 25 septembrie 2000, deci ulterior închiderii D.V.I.

nr. 6034 din 26 iulie 2000. Recurenta a considerat că ceea ce se aplică în cauză, este Legea specială nr. 141/1997 și Ordinul nr. 626/1997, și nu Legea nr. 72/1996, cum a reținut instanța. Sentința nr. 190/2001, pronunțată de Curtea de Apel Iași, a mai fost atacată în recurs și de Ministerul Finanțelor, la 11 ianuarie 2002, susținându-se că în cauză Ministerul Finanțelor nu a emis nici un act administrativ. Totodată, a precizat că își însușește motivele de recurs formulate de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași.

Direcția Regională Vamală Interjudețeană Iași a declarat și ea recurs împotriva sentinței nr. 190/2001, a Curții de Apel Iași, considerând că de vreme ce petenta, în declarația de import nr. 6034 din 26 iulie 2000, depusă la Biroul Vamal Suceava, a solicitat importul în regim definitiv, a unui „sistem de uscare a lemnului, tip OS – 100F ” , pentru care a plătit taxe vamale și T.V.A., nu mai putea invoca în septembrie 2000, faptul că putea beneficia de facilitățile prevăzute de Legea nr. 133/1999 ,în sensul de scutire de la plata taxelor vamale și T.V.A., încadrându-se la categoria întreprinderii mici și mijlocii. S-a susținut că instanța a reținut elemente nereale, ca de exemplu, faptul că taxele încasate de la petentă ar fi intrat în contul Direcției Vamale Iași, deși acestea au intrat în contul Biroului Vamal Suceava.

Recurenta a mai precizat că actele constatatoare ale statutului de I.M.M., ce au fost emise la data de 21 septembrie 2000 și 18 decembrie 2000, sunt ulterioare efecturării importului, și de aici se concluzionează de aceasta, că la data efectuării importului, reclamanta nu se încadra în categoria întreprinderilor mici și mijlocii. Din actele cauzei, Curtea Supremă de Justiție reține următoarele: Prin sentința nr. 190 din 17 decembrie 2001, Curtea de Apel Iași a admis acțiunea formulată de SC B.E. SRL Pașcani, în contradictoriu cu Direcția Regională Vamală Interjudețeană Iași, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Iași și Ministerul Finanțelor București.

S-au anulat deciziile nr. 21522 din 28 decembrie 2000, a Direcției Regionale Vamale Interjudețene Iași și a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Iași, nr. 7 din19 martie 2001. A fost obligată Direcția Regională Vamală să emită nota de constatare, cu caracter de titlu executor privind plata nedatorată a sumei de 44.862.400 lei, reprezentând taxe vamale și 434.716.656, lei cu titlu de T.V.A. Direcția Vamală Iași a fost obligată să restituie suma de 44.862.400 lei, încasată cu titlu de taxă vamală. Direcția Vamală Iași și Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași au fost obligate să plătească în solidar, suma de 11.300.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, societății comerciale SC B.E SRL, reprezentând onorariu de avocat, onorariu de expert și taxă de timbru.

Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași a fost obligată să restituie suma de 4.795.791 lei, reprezentând taxă de timbru achitată în contestație. Instanța a reținut că în conformitate cu prevederile art. 22 și 25 din Legea nr. 133/1999 și art. 6 lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000, SC B.E. SRL era îndreptățită la 26 iulie 2000, la scutirea taxelor vamale și a T.V.A.-ului, pentru importul în discuție. S-a mai reținut că „împrejurarea că la data importului reclamanta nu a solicitat regim vamal privilegiat”, nu este de natură să o decadă din drepturile pe care legea i le conferea, cu atât mai mult, cu cât în conformitate cu prevederile art. 2 din Legea Finanțelor Publice nr. 72/1996, impozitele și alte venituri ale statului se stabilesc prin lege.

Mai mult, s-a reținut că în materia dreptului financiar, voința (declarația) debitorului nu este producătoare de efecte juridice, față de art. 2 din Legea nr. 72/1996. Instanța a mai reținut că recunoașterea facilităților acordate prin Legea nr. 133/1999, nu are în vedere numai ajutarea unor anumite întreprinderi, ci un interes general și anume, acela de a favoriza dezvoltarea economiei naționale. În sentința atacată s-a precizat că tocmai în acest considerent al interesului general, în actele normative financiare, s-a prevăzut posibilitatea ca timp de 5 ani să se poată verifica declarația debitorului și să se stabilească obligația legală datorată și că timp de 3 ani de la încheierea anului financiar, în care a luat naștere dreptul la compensare sau la restituire, acestea pot fi achitate de plătitori.

Hotărârea atacată este legală și temeinică, astfel că recursurile declarate vor fi respinse. La data de 26 iulie 2000, prin Biroul Vamal Suceava s-a derulat importul întemeiat pe contractele nr. 23 și nr. 23B, dintre reclamanta-intimată SC B.E. SRL Pașcani și firma O.S. Italia, pentru aducerea în țară a unui sistem de uscare OSF 100, în valoare de 220.000 mărci germane. S-a înregistrat declarația vamală prin Biroul Vamal Suceava (nr. 16034), achitându-se cu O.P. nr. 475, taxele vamale de import și T.V.A. aferent, în valoare de 479.579.056 lei. Ulterior, intimata-reclamantă, considerând că se încadra în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, a solicitat să i se recunoască dreptul de a beneficia de facilitățile prevăzute de art. 22 și 25 din Legea nr. 133/1989, respectiv este scutită de plata taxelor vamale și a T.V.A.-ului.

Este de reținut că urmare a cererii intimatei-reclamante, la 13 octombrie 2000, organele Direcției Vamale Iași au recunoscut că reclamanta este îndreptățită la scutirea de la plata taxelor vamale și T.V.A. întrucât îndeplinea condițiile prevăzute de Legea nr. 133/1999. Întrucât Direcția Vamală Regională Iași a refuzat întocmirea actelor de constatare (nota de corespondență nr. 21522 din 28 decembrie 2000), a situației reclamantei, aceasta a fost obligată să formuleze reclamația administrativă nr. 13 din 10 ianuarie 2001, la Direcția Regională Vamală. Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași a respins contestația, soluția acestui organ administrativ fiind însușită și de Ministerul Finanțelor, prin decizia nr. 7 din 19 martie 2001, sub acest aspect, în mod corect Ministerul Finanțelor fiind parte în proces, atât la Curtea de Apel Iași, cât și la Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ.

Se constată că în mod corect, corespunzător realității și dispozițiilor Legii nr. 133/1999, s-a stabilit de instanță că reclamanta beneficiază de facilitatea scutirii de taxe vamale și T.V.A., pentru importul în discuție. Reclamanta făcând parte din categoria I.M.M.-urilor, beneficiază de scutirile stabilite de lege, atât în interesul unității, cât și în interes general. Faptul că prin încheierea, în mod eronat, a declarației vamale s-au stabilit anumite taxe, nu înseamnă că societatea nu avea dreptul la facilitățile stabilite de lege, prin completarea greșită a declarației nemodificându-se realitatea obiectivă și neputându-se considera ca legală, plata nedatorată. Mai mult, a reține în continuare ca datorate, sumele plătite nedatorat de reclamantă, înseamnă a se goli de conținut Legea nr. 133/1999, special creată pentru a se impulsiona activ I.M.M.-urile și economia națională.

Menținerea actelor administrative emise în cauză ar însemna un abuz de drept, astfel încât recursurile declarate vor fi respinse, corect reținând instanța de fond, aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990 și implicit, dispunând anularea actelor administrative contestate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași, de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, precum și de Direcția Regională Vamală Interjudețeană Iași, în numele și pentru Direcția Generală a Vămilor, împotriva sentinței civile nr. 190/CA din 17 decembrie 2001, a Curții de Apel Iași. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2003.