ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 379/2003

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 10

ianuarie 2002 la Curtea de Apel Iași, Direcția Generală a Finanțelor Publice a

județului Iași a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 190/CA/2001, a

Curții de Apel Iași, solicitând casarea acesteia pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului s-a susținut

că unitatea petentă „a încheiat declarația vamală de import definitiv la 26

iulie 2000, moment în care nu a cerut regim preferențial”.

Se mai subliniază că petenta, abia

la 21 septembrie 2000, a adus de la Camera de Comerț și Industrie Iași,

certificatul ce atestă că se încadrează în condițiile Legii nr. 133/1999, iar

solicitarea către Vama Suceava o face abia la 25 septembrie 2000, deci ulterior

închiderii D.V.I. nr. 6034 din 26 iulie 2000.

Recurenta a considerat că ceea ce se

aplică în cauză, este Legea specială nr. 141/1997 și Ordinul nr. 626/1997, și

nu Legea nr. 72/1996, cum a reținut instanța.

Sentința nr. 190/2001, pronunțată de

Curtea de Apel Iași, a mai fost atacată în recurs și de Ministerul Finanțelor,

la 11 ianuarie 2002, susținându-se că în cauză Ministerul Finanțelor nu a emis

nici un act administrativ. Totodată, a precizat că își însușește motivele de

recurs formulate de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași.

Direcția Regională Vamală Interjudețeană

Iași a declarat și ea recurs împotriva sentinței nr. 190/2001, a Curții de Apel

Iași, considerând că de vreme ce petenta, în declarația de import nr. 6034 din

26 iulie 2000, depusă la Biroul Vamal Suceava, a solicitat importul în regim

definitiv, a unui „sistem de uscare a lemnului, tip OS – 100F

”

, pentru care a plătit taxe vamale

și T.V.A., nu mai putea invoca în septembrie 2000, faptul că putea beneficia de

facilitățile prevăzute de Legea nr. 133/1999 ,în sensul de scutire de la plata

taxelor vamale și T.V.A., încadrându-se la categoria întreprinderii mici și

mijlocii.

S-a susținut că instanța a reținut

elemente nereale, ca de exemplu, faptul că taxele încasate de la petentă ar fi

intrat în contul Direcției Vamale Iași, deși acestea au intrat în contul

Biroului Vamal Suceava.

Recurenta a mai precizat că actele

constatatoare ale statutului de I.M.M., ce au fost emise la data de 21

septembrie 2000 și 18 decembrie 2000, sunt ulterioare efecturării importului,

și de aici se concluzionează de aceasta, că la data efectuării importului,

reclamanta nu se încadra în categoria întreprinderilor mici și mijlocii.

Din actele cauzei, Curtea Supremă de

Justiție reține următoarele:

Prin sentința nr. 190 din 17

decembrie 2001, Curtea de Apel Iași a admis acțiunea formulată de SC B.E. SRL

Pașcani, în contradictoriu cu Direcția Regională Vamală Interjudețeană Iași,

Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Iași și

Ministerul Finanțelor București.

S-au anulat deciziile nr. 21522 din

28 decembrie 2000, a Direcției Regionale Vamale Interjudețene Iași și a

Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Iași,

nr. 7 din19 martie 2001.

A fost obligată Direcția Regională

Vamală să emită nota de constatare, cu caracter de titlu executor privind plata

nedatorată a sumei de 44.862.400 lei, reprezentând taxe vamale și 434.716.656,

lei cu titlu de T.V.A.

Direcția Vamală Iași a fost obligată

să restituie suma de 44.862.400 lei, încasată cu titlu de taxă vamală.

Direcția Vamală Iași și Direcția

Generală a Finanțelor Publice Iași au fost obligate să plătească în solidar,

suma de 11.300.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, societății

comerciale SC B.E SRL, reprezentând onorariu de avocat, onorariu de expert și

taxă de timbru.

Direcția Generală a Finanțelor

Publice Iași a fost obligată să restituie suma de 4.795.791 lei, reprezentând

taxă de timbru achitată în contestație.

Instanța a reținut că în

conformitate cu prevederile art. 22 și 25 din Legea nr. 133/1999 și art. 6 lit.

b) din O.U.G. nr. 17/2000, SC B.E. SRL era îndreptățită la 26 iulie 2000, la

scutirea taxelor vamale și a T.V.A.-ului, pentru importul în discuție.

S-a mai reținut că „împrejurarea că

la data importului reclamanta nu a solicitat regim vamal privilegiat”, nu este

de natură să o decadă din drepturile pe care legea i le conferea, cu atât mai

mult, cu cât în conformitate cu prevederile art. 2 din Legea Finanțelor Publice

nr. 72/1996, impozitele și alte venituri ale statului se stabilesc prin lege.

Mai mult, s-a reținut că în materia

dreptului financiar, voința (declarația) debitorului nu este producătoare de

efecte juridice, față de art. 2 din Legea nr. 72/1996.

Instanța a mai reținut că

recunoașterea facilităților acordate prin Legea nr. 133/1999, nu are în vedere

numai ajutarea unor anumite întreprinderi, ci un interes general și anume,

acela de a favoriza dezvoltarea economiei naționale.

În sentința atacată s-a precizat că

tocmai în acest considerent al interesului general, în actele normative

financiare, s-a prevăzut posibilitatea ca timp de 5 ani să se poată verifica

declarația debitorului și să se stabilească obligația legală datorată și că

timp de 3 ani de la încheierea anului financiar, în care a luat naștere dreptul

la compensare sau la restituire, acestea pot fi achitate de plătitori.

Hotărârea atacată este legală și

temeinică, astfel că recursurile declarate vor fi respinse.

La data de 26 iulie 2000, prin

Biroul Vamal Suceava s-a derulat importul întemeiat pe contractele nr. 23 și

nr. 23B, dintre reclamanta-intimată SC B.E. SRL Pașcani și firma O.S. Italia,

pentru aducerea în țară a unui sistem de uscare OSF 100, în valoare de 220.000

mărci germane.

S-a înregistrat declarația vamală

prin Biroul Vamal Suceava (nr. 16034), achitându-se cu O.P. nr. 475, taxele

vamale de import și T.V.A. aferent, în valoare de 479.579.056 lei.

Ulterior, intimata-reclamantă,

considerând că se încadra în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, a

solicitat să i se recunoască dreptul de a beneficia de facilitățile prevăzute

de art. 22 și 25 din Legea nr. 133/1989, respectiv este scutită de plata

taxelor vamale și a T.V.A.-ului.

Este de reținut că urmare a cererii

intimatei-reclamante, la 13 octombrie 2000, organele Direcției Vamale Iași au

recunoscut că reclamanta este îndreptățită la scutirea de la plata taxelor

vamale și T.V.A. întrucât îndeplinea condițiile prevăzute de Legea nr.

133/1999.

Întrucât Direcția Vamală Regională

Iași a refuzat întocmirea actelor de constatare (nota de corespondență nr.

21522 din 28 decembrie 2000), a situației reclamantei, aceasta a fost obligată

să formuleze reclamația administrativă nr. 13 din 10 ianuarie 2001, la Direcția

Regională Vamală.

Direcția Generală a Finanțelor

Publice Iași a respins contestația, soluția acestui organ administrativ fiind

însușită și de Ministerul Finanțelor, prin decizia nr. 7 din 19 martie 2001,

sub acest aspect, în mod corect Ministerul Finanțelor fiind parte în proces,

atât la Curtea de Apel Iași, cât și la Curtea Supremă de Justiție, secția de

contencios administrativ.

Se constată că în mod corect,

corespunzător realității și dispozițiilor Legii nr. 133/1999, s-a stabilit de

instanță că reclamanta beneficiază de facilitatea scutirii de taxe vamale și

T.V.A., pentru importul în discuție.

Reclamanta făcând parte din

categoria I.M.M.-urilor, beneficiază de scutirile stabilite de lege, atât în

interesul unității, cât și în interes general.

Faptul că prin încheierea, în mod

eronat, a declarației vamale s-au stabilit anumite taxe, nu înseamnă că

societatea nu avea dreptul la facilitățile stabilite de lege, prin completarea

greșită a declarației nemodificându-se realitatea obiectivă și neputându-se

considera ca legală, plata nedatorată.

Mai mult, a reține în continuare ca

datorate, sumele plătite nedatorat de reclamantă, înseamnă a se goli de

conținut Legea nr. 133/1999, special creată pentru a se impulsiona activ

I.M.M.-urile și economia națională.

Menținerea actelor administrative

emise în cauză ar însemna un abuz de drept, astfel încât recursurile declarate

vor fi respinse, corect reținând instanța de fond, aplicarea în cauză a

dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990 și implicit, dispunând anularea

actelor administrative contestate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Iași, de Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, precum și de Direcția

Regională Vamală Interjudețeană Iași, în numele și pentru Direcția Generală a

Vămilor, împotriva sentinței civile nr. 190/CA din 17 decembrie 2001, a Curții

de Apel Iași.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 31 ianuarie 2003.