ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1574/2003

R O M Â N I A La data de 4 aprilie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul D.M.I.împotriva deciziei civile nr.621 din 13 decembrie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 4 aprilie 2003, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 15 aprilie 2003. C U R T E A , Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr.182 din 14.03.2001 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă a fost respinsă acțiunea formulată de D.I. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și S.C. “C.” și intervenienții H.I.și H.M., având ca obiect revendicarea imobilului – construcție și teren situat în București, str.Gafton Lazăr nr.5, sector 5, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr.40375/1996 privind același imobil și evacuarea intervenienților.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență că reclamantul nu are calitate procesuală activă în acțiunea în revendicare privitoare la teren, întrucât acesta, potrivit actului autentic de vânzare-cumpărare din 2.12.1977, a dobândit numai construcția, terenul trecând în proprietatea statului conform art.30 din Legea nr.58/1974. Cu privire la construcție s-a reținut preluarea de către stat în temeiul prevederilor Decretului nr.223/1974, ca urmare a rămânerii proprietarilor în străinătate, precum și că la 10.09.1996 locuința a fost vândută chiriașilor, intervenienți în cauză, cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, aceștia fiind terți dobânditori de bună credință.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat prin decizia nr.621 din 13.12.2001 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, în raport de aceleași considerente de fapt și de drept avute în vedere de tribunal, avându-se în vedere și că sunt incidente în speță prevederile art.18 lit.d și art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, care ocrotesc dobânditorul de bună credință și prevăd dreptul fostului proprietar la despăgubiri. Împotriva acestei decizii a declarat recursul de față reclamantul, criticând-o ca nelegală și netemeinică în condițiile art.304 pct.7,9,10 C.proc.civ., solicitând modificarea ei, conform art.312 C.proc.civ., și pe fond admiterea acțiunii.

Primul motiv de recurs vizează greșita reținere a bunei credințe a cumpărătorilor, în situația în care nici o prevedere legală nu impune, nu prevede obligativitatea adresării unei notificări deținătorilor locuințelor preluate abuziv sau posibililor cumpărători. Invocă în sprijinul admiterii recursului faptul că la 17.07.1996 a depus la Consiliul local Sector 5, cerere de restituire, conform art.15 din Legea nr.112/1995. Cel de al doilea motiv de recurs are în vedere disproporția vădită dintre prețul de cumpărare a locuinței și valoarea îmbunătățirilor pretinse de intervenienți, în situația în care nu au depus bonuri pentru cumpărarea materialelor, ori autorizație pentru executarea pretinselor lucrări.

Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează: În primul rând se constată că în mod eronat au fost invocate în susținerea recursului prevederile art.304 pct.7 și 10 C.proc.civ., în situația în care între motivele de recurs redate nu se regăsesc critici aduse hotărârii pe temeiul necuprinderii motivelor pe care se sprijină sau în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate. Așa fiind, sunt de examinat criticile aduse hotărârii ca fiind lipsită de temei legal, ori fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Analizând probele administrate în cauză, se constată că instanța de apel a reținut temeinic că acțiunea de față a fost promovată la 2.04.1997, deci după încheierea actului de vânzare-cumpărare cu privire la același imobil între SC “C.” SA și H.I.și H.M., ce s-a realizat la 10.09.1996 sub nr.30.375.

În continuare s-a avut în vedere că intervenienții cumpărători nu au fost notificați de către reclamant în legătură cu intenția acestora de a revendica imobilul, situație de fapt necontestată în cauză. Recursul vizează tocmai lipsa temeiului legal al notificării deținătorului imobilului. Este exact că nu există o reglementare expresă în acest sens. Dar, potrivit art.966 C.civ.cauza ilicită a vânzării lucrului altuia atrage nulitatea absolută a actului de înstrăinare, numai dacă a fost cunoscută de subdobânditor. Dovada cunoașterii ilicității cauzei, ca fapt material, poate fi făcută prin orice mijloc de probă. Deseori este invocată în acest sens notificarea făcută prin executorii judecătorești în scris și prealabil actului de vânzare, în raport de care se poate aprecia poziția subiectivă a părților față de actul juridic încheiat.

Astfel, ignorarea sau cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului sau că adevăratul proprietar și-a modificat intenția de a solicita restituirea bunului preluat abuziv, sunt elemente în raport de care cumpărătorul poate fi calificat de bună sau de rea credință. Este exact că reclamantul nu a invocat notificarea ca mijloc de probă prin care să dovedească reaua credință a cumpărătorului dar nici nu a invocat sau administrat alte probe în raport de care să poată fi înlăturată buna credință a dobânditorului. Și cum buna credință este prezumată de lege în sensul art.1898 C. civ., potrivit căruia este destul ca buna-credință să fi existat în momentul câștigării imobilului, în continuare prevăzându-se că sarcina probei cade asupra celui ce invocă reaua credință, rezultă că instanțele au reținut temeinic în cauză lipsa oricăror elemente care să contureze reaua credință a intervenienților.

Această concluzie este valabilă și dacă se are în vedere că în adevăr reclamantul a formulat o cerere de restituire a locuinței, invocând în recurs prevederile art.15 din Legea nr.112/1995. Numai că despre această cerere nu a fost încunoștiințat chiriașul și pe de altă parte aceasta era în dezacord cu principiul de restituire a imobilelor trecute în proprietatea statului, prev. de art.5 și următoarele din Legea nr.112/1995 în sensul căruia restituirea în natură se face numai în cazul în care fostul proprietar sau moștenitorii acestuia locuiau la data de 22 decembrie 1989 în calitate de chiriași în aceste locuințe. Prin urmare, numai în această situație, legea menționată prevedea posibilitatea restituirii în natură a imobilului și cum o atare situație nu se regăsește în speță, rezultă că cererea invocată nu are relevanță juridică, în sensul solicitat, anume pentru a ilustra reaua credință a cumpărătorului.

Așa fiind, rezultă că primul motiv de recurs este nefondat, fiind în afara criticii decizia atacată prin care în conflictul de interese dintre fostul proprietar și subdobânditorul de bună credință al bunului, a fost preferat acesta din urmă, dându-se astfel eficiență prevederilor art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, care consacră, in terminis , pe cale legală principiul ocrotirii bunei-credințe în domeniul regimului juridic al imobilelor preluate de stat. În raport de menținerea soluției de respingere a acțiunii în retrocedare, celelalte susțineri ale recurentului în legătură cu disproporția de valoare dintre preț și îmbunătățiri, sau lipsa unor dovezi asupra executării acestora sunt lipsite de obiect, astfel că nu este cazul a fi examinate.

În acest sens se are în vedere și soluția adoptată cu privire la cererea de intervenție, a cărei rezolvare este strict dependentă de primirea cererii principale și care în condițiile date a fost respinsă. De aceea, în baza art.312 rap. la art.304 pct.9 C.proc.civ., recursul de față urmează a fi respins ca nefondat, fiind legală și temeinică decizia atacată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE : Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.M.I.împotriva deciziei nr.621 din 13.12.2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2003.