ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1574/2003

R

O M   N I A

La

data de 4 aprilie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul

D.M.I.împotriva deciziei civile nr.621 din 13 decembrie 2001 a Curții de Apel

București – Secția a IV-a civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 4 aprilie 2003, care face parte

integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 15 aprilie 2003.

C

U R T E A ,

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr.182 din 14.03.2001 a Tribunalului București, Secția a VI-a

civilă a fost respinsă acțiunea formulată  de D.I. în contradictoriu cu

Consiliul General al Municipiului București și S.C. “C.” și intervenienții

H.I.și H.M., având ca obiect revendicarea imobilului – construcție și teren

situat în București, str.Gafton Lazăr nr.5, sector 5, constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare nr.40375/1996 privind același imobil și

evacuarea intervenienților.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență că reclamantul nu are calitate

procesuală activă în acțiunea în  revendicare privitoare la teren, întrucât

acesta, potrivit actului autentic de vânzare-cumpărare din 2.12.1977, a

dobândit numai construcția, terenul trecând în proprietatea statului conform

art.30 din Legea nr.58/1974. Cu privire la construcție s-a reținut preluarea de

către stat în temeiul prevederilor Decretului nr.223/1974, ca urmare a

rămânerii proprietarilor în străinătate, precum și că la 10.09.1996 locuința a

fost vândută chiriașilor, intervenienți în cauză, cu respectarea prevederilor

Legii nr.112/1995, aceștia fiind terți dobânditori de bună credință.

Apelul

declarat de reclamant împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat

prin decizia nr.621 din 13.12.2001 a Curții de Apel București, Secția a IV-a

civilă, în raport de aceleași considerente de fapt și de drept avute în vedere

de tribunal, avându-se în vedere și că sunt incidente în speță prevederile

art.18 lit.d și art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, care ocrotesc dobânditorul

de bună credință și prevăd dreptul fostului proprietar  la despăgubiri.

Împotriva

acestei decizii a declarat recursul de față reclamantul, criticând-o ca

nelegală și netemeinică în condițiile art.304 pct.7,9,10 C.proc.civ.,

solicitând modificarea ei, conform art.312 C.proc.civ., și pe fond admiterea

acțiunii.

Primul

motiv de recurs vizează greșita reținere a bunei credințe  a cumpărătorilor, în

situația în care nici o prevedere legală nu impune, nu prevede obligativitatea

adresării unei notificări deținătorilor locuințelor preluate abuziv sau

posibililor cumpărători. Invocă în  sprijinul admiterii recursului faptul că la

17.07.1996 a depus la  Consiliul local Sector 5, cerere de restituire, conform

art.15 din Legea nr.112/1995.

Cel

de al doilea motiv de recurs are în vedere disproporția vădită dintre prețul de

cumpărare a  locuinței și valoarea îmbunătățirilor pretinse de intervenienți,

în situația în care nu au depus bonuri pentru cumpărarea materialelor, ori

autorizație pentru executarea pretinselor lucrări.

Recursul

nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează:

În

primul rând se constată că  în mod  eronat au fost invocate în susținerea

recursului prevederile  art.304 pct.7 și 10 C.proc.civ., în  situația în care

între motivele de recurs redate nu se regăsesc critici aduse hotărârii pe

temeiul necuprinderii motivelor pe care se sprijină sau în sensul că instanța

nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi

administrate. Așa fiind, sunt de examinat criticile aduse hotărârii ca fiind

lipsită de temei legal, ori fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii.

Analizând

probele administrate în cauză, se  constată că instanța de apel a  reținut

temeinic că acțiunea de față a fost promovată  la 2.04.1997, deci după

încheierea actului de vânzare-cumpărare cu privire la același imobil între SC

“C.” SA și H.I.și H.M., ce s-a realizat la 10.09.1996 sub nr.30.375. În

continuare s-a avut în vedere că intervenienții cumpărători nu au fost

notificați de către reclamant în legătură cu intenția acestora de a revendica

imobilul, situație de fapt necontestată în cauză.

Recursul

vizează tocmai lipsa temeiului legal al notificării deținătorului imobilului.

Este

exact că nu există o reglementare expresă în acest sens.

Dar,

potrivit art.966 C.civ.cauza ilicită a vânzării lucrului altuia atrage

nulitatea absolută a actului de înstrăinare, numai dacă a  fost cunoscută de

subdobânditor.

Dovada

cunoașterii ilicității cauzei, ca fapt material,  poate fi făcută prin orice

mijloc de probă.

Deseori

este invocată în acest sens notificarea făcută prin executorii judecătorești

în scris și prealabil actului de vânzare, în raport de care se poate aprecia

poziția subiectivă a părților față de actul juridic încheiat. Astfel, ignorarea

sau cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparține

vânzătorului sau că adevăratul proprietar și-a modificat intenția de a

solicita  restituirea bunului preluat abuziv, sunt elemente în raport de care

cumpărătorul poate fi calificat de bună sau de rea credință.

Este

exact că reclamantul nu a  invocat notificarea ca mijloc de probă prin care să

dovedească reaua credință a cumpărătorului dar nici nu a invocat sau

administrat alte probe în raport de care să poată fi  înlăturată buna credință

a dobânditorului.

Și

cum buna credință este prezumată de lege în sensul art.1898 C. civ., potrivit

căruia este destul ca buna-credință să fi existat în momentul câștigării

imobilului, în continuare prevăzându-se că sarcina probei cade asupra celui ce

invocă reaua credință, rezultă că instanțele au reținut temeinic în cauză lipsa

oricăror elemente care să contureze reaua credință a intervenienților.

Această

concluzie este valabilă și dacă se are în vedere că în adevăr reclamantul a

formulat o cerere de restituire a locuinței, invocând în recurs prevederile

art.15 din Legea nr.112/1995. Numai că despre această cerere nu a fost

încunoștiințat chiriașul și pe de altă parte aceasta era în  dezacord cu

principiul de restituire a imobilelor trecute în proprietatea statului, prev.

de art.5 și următoarele din  Legea nr.112/1995 în sensul căruia restituirea în

natură se face numai în cazul în care fostul proprietar sau moștenitorii

acestuia locuiau la data de 22 decembrie 1989 în calitate de chiriași în aceste

locuințe. Prin urmare, numai în această situație, legea menționată prevedea

posibilitatea restituirii în  natură a imobilului și cum o atare situație nu se

regăsește în speță, rezultă că cererea invocată nu are relevanță juridică, în

sensul solicitat, anume pentru a  ilustra reaua credință a cumpărătorului.

Așa

fiind, rezultă că primul motiv de recurs este nefondat, fiind în afara criticii

decizia atacată prin care în conflictul de interese dintre  fostul proprietar

și subdobânditorul de bună credință al bunului, a fost preferat acesta din

urmă, dându-se astfel eficiență prevederilor art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001,

care consacră,

in terminis

,  pe cale legală principiul ocrotirii

bunei-credințe în domeniul regimului juridic al imobilelor preluate de stat.

În

raport de menținerea soluției de respingere a acțiunii în  retrocedare,

celelalte susțineri ale recurentului în legătură cu disproporția de valoare

dintre preț și îmbunătățiri, sau lipsa unor dovezi asupra executării acestora

sunt lipsite de obiect, astfel că nu este cazul a fi examinate.

În

acest sens se are în vedere și soluția adoptată cu privire la cererea de

intervenție, a cărei rezolvare este strict dependentă de primirea cererii

principale și care în condițiile date a fost respinsă.

De

aceea, în baza art.312 rap. la art.304 pct.9 C.proc.civ., recursul de față

urmează a fi respins ca nefondat, fiind legală și temeinică decizia atacată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

:

Respinge

ca nefondat recursul  declarat de reclamantul D.M.I.împotriva deciziei nr.621

din 13.12.2001 a Curții de Apel București – Secția a  IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2003.