ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2150/2003
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2150/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
S-a luat în examinare recursul declarat
de pârâtul Consiliul General al Municipiului București împotriva deciziei
nr.298 A din 25 iunie 2002 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă.
La
apelul nominal s-a prezentat: intimatul reclamant D.C., reprezentat de
mandatarul I.V.A., cu procură, lipsind recurentul pârât Consiliul General al
Municipiului București.
Procedura
completă.
Instanța
constată că pricina este în stare de judecată.
Mandatarul
I.V.A., pentru intimatul reclamant D.C., solicită respingerea recursului
pârâtului pentru motivele prezentate în întâmpinarea de la dosar.
CURTEA,
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
acțiunea formulată la data de 9 iunie 1999, astfel cum a fost precizată
ulterior, reclamantul D.C. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al
Municipiului București, cerând să se constate dreptul său de proprietate
asupra terenului în suprafață de 273 m.p. și 73,34% din construcția existentă
pe acesta și să se dispună a i se lăsa imobilul, precis determinat, în deplină
proprietate și pașnică posesie. A mai arătat că cealaltă parte din
construcție, respectiv 26,66% a fost vândută, în baza Legii nr.112/1995, către
numitul B.G.
Tribunalul
București, secția a IV-a civilă, învestită cu soluționarea pricinii, prin
declinare de competență (sentința civilă nr.20.060 din 24 noiembrie 1999 a
Judecătoriei Sectorului 1 București), prin sentința nr.12147 din 24 noiembrie
2000, a respins, ca nefondată, acțiunea, cu motivarea:
-
că reclamantul nu poate revendica numai o cotă parte din imobil ci pe acesta,
în totalitate;
-
că, în ce privește suprafața de teren revendicată, din contractul de
vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 rezultă că s-a dobândit,
de către chiriașul cumpărător, și o suprafață de 54,41 mp., situată sub
construcție;
-
că reclamantul nu a dovedit faptul că V.P.este o altă persoană decât V.D. Curtea
de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr.120 A din 12 martie
2001, a admis apelul reclamantului, a desființat sentința tribunalului și a
trimis dosarul la aceeași instanță pentru soluționarea fondului cauzei
(pronunțarea asupra obiectului cererii astfel cum a fost precizat de reclamant;
verificările impuse de prevederile art.6 din Legea nr.213/1998 referitoare la
corecta aplicare a Decretului nr.92/1950 – sub aspectul exceptării sau nu a
autoarei reclamantului de la aplicarea acestei măsuri.
Dosarul
cauzei, primit de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, a fost
înregistrată la nr.3846/2001.
Această
instanță, prin sentința nr.1826 din 6 decembrie 2001, a respins acțiunea, ca
nefondată, cu motivarea că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile cerute,
pentru revendicare, de art.480 din C.civ. întrucât:
-
reclamantul în calitate de moștenitor al numitei D.V., deținătoarea imobilului
în baza actului de donație încheiat la 25 martie 1945, avea obligația să depună
la dosar și titlul donatorului deoarece actul autentic nu poate constata
uzucapiunea iar mențiunea privind stăpânirea exercitată de donator din anul
1938 nu este relevantă în dovedirea dreptului său de proprietate.
-
reclamantul nu a dovedit faptul că autoarea sa exercita profesia de avocat la
data naționalizării, înscrisurile din dosar datînd dintr-o perioadă anterioară
iar declarația martorului audiat făcînd referire la anul 1951;
-
nu a fost probată, cu un extras de pe registrul de stare civilă, diferența de
nume între autoarea reclamantului și persoana pe numele căreia a fost
naționalizat imobilul;
-
raportul juridic dedus judecății este reglementat de o lege specială, respectiv
Legea nr.10/2001 aplicabilă în speță, lege care, prin normele sale
derogatorii, blochează acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun,
neputîndu-se crea un regim discriminatoriu de soluționare a aceleiași cereri,
în mod diferit, în funcție de calea procesuală aleasă.
Și
împotriva acestei din urmă sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o ca
fiind netemeinică și nelegală.
Curtea
de Apel București – secția a III-a civilă, prin decizia nr.298 A din 25 iunie
2002, a admis apelul reclamantului, a schimbat în tot sentința atacată în
sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată. A constatat că pârâtul
deține fără titlu imobilul situat în București, strada Cobălcescu nr.19,
sectorul 1, compus din teren în suprafață de 273 m.p. și 73,34% din construcția
existentă pe acest teren. A dispus obligarea pârâtului să lase reclamantului în
deplină proprietate și posesie imobilul din litigiu compus din teren în
suprafață de 273 mp. și construcție formată din corpul A - parter, corpul B –
parter și etaj, mai puțin partea din imobil care formează obiectul contractului
de vânzare-cumpărare nr.1767/112/1997 încheiat între S.C. “R.” S.A. București
și B.G., privind locuința situată la aceeași adresă compusă din cameră, hol,
vestibul în corpul A, cameră, 2 bucătării, cotă 75%, baie, 33%, pivniță corp
B – în suprafață utilă de 64,29 m.p. reprezentând 26,66% din imobil, 26,66%
cotă din părțile de folosință comună ale imobilului și 54,41 m.p. teren sub
construcție.
Împotriva
acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Consiliul General al Municipiului
București, criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală pentru motivele
prevăzute de art.304 pct.4 și 9 din C.proc.civ., în dezvoltarea cărora,
reproșează insntanței:
-
că și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești întrucât a apreciat
Decretul
nr.92/1950 ca neconstituțional și, ca o consecință, că titlul statului, emis
cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil;
-
că, în mod greșit a apreciat că autoarea reclamantului se încadra în art.II
din Decretul nr.92/1950 întrucât, din actele depuse la dosar, rezultă că nu
s-a făcut dovada faptului că respectiva autoare, la data naționalizării,
exercita profesia de avocat, înscrisurile existente datînd dintr-o perioadă
anterioară iar declarația martorului se referă la o perioadă ulterioară anului
1951; că simpla prezență a unei legitimații de avocat nu poate face dovada
exercitării acestei profesii la momentul aplicării decretului de
naționalizare.
Solicită
admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate iar pe fond,
respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, reținînd valabilitatea titlului
statului.
Recursul
nu este întemeiat.
Legea
nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia în
România a repus în discuție noțiunea de „bun preluat cu titlu”, permițînd
judecătorilor să analizeze și să aprecieze în fiecare speță dacă preluarea
bunului s-a făcut cu un titlu valabil, în înțelesul art.6 din lege, prin
raportare la cadrul legal existent la data fiecărei deposedări și la
respectarea legilor invocate de stat în perioada respectivă.
Constatând
că imobilul din litigiu a fost naționalizat în condițiile în care, potrivit
actelor din dosar, autoarea reclamantului, exercita profesia de avocată, deci
era exceptată de la această măsură de prevederile art.II din Decretul
nr.92/1950 și că titlul statului nu este valabil, instanța de apel a aplicat
riguros în speță prevederile art.6 din Legea nr.213/1998. Desigur, în raport de
cele reținute mai sus, instanța nu și-a depășit atribuțiile puterii
judecătorești – cum se susține prin recurs – deoarece accesul liber la justiție
este reglementat de Constituție, în art.21.
Cum
în speță nu există motive de ordine publică care să fie invocate, din oficiu,
de instanță, în condițiile alin.2 al art.306 din C.proc.civ., Curtea, reținând
că decizia instanței de apel este temeinică și legală, va respinge recursul
pârâtului ca nefondat.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul
declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București împotriva
deciziei nr.298 din 25 iunie 2002 a Curții de Apel București – Secția a III-a
civilă.
Irevocabilă.
Pronunțata
în ședință publică, astăzi 26 mai 2003 2003.