ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2150/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București împotriva deciziei nr.298 A din 25 iunie 2002 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă. La apelul nominal s-a prezentat: intimatul reclamant D.C., reprezentat de mandatarul I.V.A., cu procură, lipsind recurentul pârât Consiliul General al Municipiului București. Procedura completă. Instanța constată că pricina este în stare de judecată. Mandatarul I.V.A., pentru intimatul reclamant D.C., solicită respingerea recursului pârâtului pentru motivele prezentate în întâmpinarea de la dosar. CURTEA, Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 9 iunie 1999, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul D.C.

a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București, cerând să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 273 m.p. și 73,34% din construcția existentă pe acesta și să se dispună a i se lăsa imobilul, precis determinat, în deplină proprietate și pașnică posesie. A mai arătat că cealaltă parte din construcție, respectiv 26,66% a fost vândută, în baza Legii nr.112/1995, către numitul B.G.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, învestită cu soluționarea pricinii, prin declinare de competență (sentința civilă nr.20.060 din 24 noiembrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București), prin sentința nr.12147 din 24 noiembrie 2000, a respins, ca nefondată, acțiunea, cu motivarea: - că reclamantul nu poate revendica numai o cotă parte din imobil ci pe acesta, în totalitate; - că, în ce privește suprafața de teren revendicată, din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 rezultă că s-a dobândit, de către chiriașul cumpărător, și o suprafață de 54,41 mp., situată sub construcție; - că reclamantul nu a dovedit faptul că V.P.este o altă persoană decât V.D.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr.120 A din 12 martie 2001, a admis apelul reclamantului, a desființat sentința tribunalului și a trimis dosarul la aceeași instanță pentru soluționarea fondului cauzei (pronunțarea asupra obiectului cererii astfel cum a fost precizat de reclamant; verificările impuse de prevederile art.6 din Legea nr.213/1998 referitoare la corecta aplicare a Decretului nr.92/1950 – sub aspectul exceptării sau nu a autoarei reclamantului de la aplicarea acestei măsuri. Dosarul cauzei, primit de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, a fost înregistrată la nr.3846/2001. Această instanță, prin sentința nr.1826 din 6 decembrie 2001, a respins acțiunea, ca nefondată, cu motivarea că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile cerute, pentru revendicare, de art.480 din C.civ.

întrucât: - reclamantul în calitate de moștenitor al numitei D.V., deținătoarea imobilului în baza actului de donație încheiat la 25 martie 1945, avea obligația să depună la dosar și titlul donatorului deoarece actul autentic nu poate constata uzucapiunea iar mențiunea privind stăpânirea exercitată de donator din anul 1938 nu este relevantă în dovedirea dreptului său de proprietate.

- reclamantul nu a dovedit faptul că autoarea sa exercita profesia de avocat la data naționalizării, înscrisurile din dosar datînd dintr-o perioadă anterioară iar declarația martorului audiat făcînd referire la anul 1951; - nu a fost probată, cu un extras de pe registrul de stare civilă, diferența de nume între autoarea reclamantului și persoana pe numele căreia a fost naționalizat imobilul; - raportul juridic dedus judecății este reglementat de o lege specială, respectiv Legea nr.10/2001 aplicabilă în speță, lege care, prin normele sale derogatorii, blochează acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, neputîndu-se crea un regim discriminatoriu de soluționare a aceleiași cereri, în mod diferit, în funcție de calea procesuală aleasă.

Și împotriva acestei din urmă sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală. Curtea de Apel București – secția a III-a civilă, prin decizia nr.298 A din 25 iunie 2002, a admis apelul reclamantului, a schimbat în tot sentința atacată în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată. A constatat că pârâtul deține fără titlu imobilul situat în București, strada Cobălcescu nr.19, sectorul 1, compus din teren în suprafață de 273 m.p. și 73,34% din construcția existentă pe acest teren. A dispus obligarea pârâtului să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul din litigiu compus din teren în suprafață de 273 mp. și construcție formată din corpul A - parter, corpul B – parter și etaj, mai puțin partea din imobil care formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.1767/112/1997 încheiat între S.C.

“R.” S.A. București și B.G., privind locuința situată la aceeași adresă compusă din cameră, hol, vestibul în corpul A, cameră, 2 bucătării, cotă 75%, baie, 33%, pivniță corp B – în suprafață utilă de 64,29 m.p. reprezentând 26,66% din imobil, 26,66% cotă din părțile de folosință comună ale imobilului și 54,41 m.p. teren sub construcție.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Consiliul General al Municipiului București, criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală pentru motivele prevăzute de art.304 pct.4 și 9 din C.proc.civ., în dezvoltarea cărora, reproșează insntanței: - că și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești întrucât a apreciat Decretul nr.92/1950 ca neconstituțional și, ca o consecință, că titlul statului, emis cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil; - că, în mod greșit a apreciat că autoarea reclamantului se încadra în art.II din Decretul nr.92/1950 întrucât, din actele depuse la dosar, rezultă că nu s-a făcut dovada faptului că respectiva autoare, la data naționalizării, exercita profesia de avocat, înscrisurile existente datînd dintr-o perioadă anterioară iar declarația martorului se referă la o perioadă ulterioară anului 1951; că simpla prezență a unei legitimații de avocat nu poate face dovada exercitării acestei profesii la momentul aplicării decretului de naționalizare.

Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, reținînd valabilitatea titlului statului. Recursul nu este întemeiat. Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia în România a repus în discuție noțiunea de „bun preluat cu titlu”, permițînd judecătorilor să analizeze și să aprecieze în fiecare speță dacă preluarea bunului s-a făcut cu un titlu valabil, în înțelesul art.6 din lege, prin raportare la cadrul legal existent la data fiecărei deposedări și la respectarea legilor invocate de stat în perioada respectivă.

Constatând că imobilul din litigiu a fost naționalizat în condițiile în care, potrivit actelor din dosar, autoarea reclamantului, exercita profesia de avocată, deci era exceptată de la această măsură de prevederile art.II din Decretul nr.92/1950 și că titlul statului nu este valabil, instanța de apel a aplicat riguros în speță prevederile art.6 din Legea nr.213/1998. Desigur, în raport de cele reținute mai sus, instanța nu și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești – cum se susține prin recurs – deoarece accesul liber la justiție este reglementat de Constituție, în art.21. Cum în speță nu există motive de ordine publică care să fie invocate, din oficiu, de instanță, în condițiile alin.2 al art.306 din C.proc.civ., Curtea, reținând că decizia instanței de apel este temeinică și legală, va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București împotriva deciziei nr.298 din 25 iunie 2002 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 26 mai 2003 2003.