DEMIREL c. TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 11584/03 prezentate de Hünkar DEM ElectroluxREL împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la 9 februarie 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Türmen Biersan mei Tsatsasa-Nikolovska Jaeger, Myjer, judecători și domnul V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 13 februarie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, domnul Hünkar Demirel, este o resortisantă turcă, născută în 1979 și rezidentă la Bruchhöbel (Germania). Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul I. Bilmez, O. Y Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de recurentă, pot fi rezumate după cum urmează. În numărul 5 din 21-27 iulie 2001, la mainci Hebdomadar Yedinci Günsem a șaptea ordine de zi, a publicat un articol redactat de Murat Karay Forțele care intervin în sud, în numele Turciei, urmăresc un joc periculos. PKK nu a avut ca scop lupta împotriva Turciei sau împotriva forțelor din sud. Problema kurde se intensifică pe o linie care ia în considerare soluția sa (...) în cadrul unei soluții democratice. În luna iunie a anului trecut, s-a desfășurat o activitate militară în cadrul planului Statelor Unite în regiune și Irak (...) cu amânarea planului Statelor Unite de a plasa forțele kurde de Sud împotriva lui Saddam, Turcia a trecut la acțiune pentru a-și pune în aplicare propriile planuri. Încercările Turciei de a organiza forțele sudice împotriva PKK nu sunt noi (...) Cu toate acestea, absența consensului dorit (...) și planul Statelor Unite au împiedicat acest proces. (...) Acest proces nu este încă finalizat (...) pentru că se confruntă cu diferite dificultăți în acest sens. Mai presus de toate, forțele prezente conduc o politică una împotriva alteia. (...) Turcia, punându - și în același timp toată greutatea în acest sens, și - a intensificat activitatea militară în regiune (...) Se poate observa că o activitate militară, politică și tehnică se dezvoltă pas cu pas. Toată lumea știe că una sau două forțe nu vor fi eficiente împotriva gherilei PKK la sud (...) Dacă Turcia ar fi reușit să obțină un rezultat, ea nu ar fi simțit nevoia de a implora și de a da atât de mulți bani forțelor colaboratoare, [ea] ar fi acționat independent de aceste forțe. Totuși, ea știe că nu vor avea nici un rezultat dacă vor fi doi și chiar trei. Dacă, în ciuda tuturor demersurilor pașnice ale PKK, cheltuind atâta forță și bani, ei vor intra în război (...) ei nu trebuie să se aștepte ca PKK [împrumută flancul]. Dacă este răspuns la cererile de pace ale PKK prin război, este evident că PKK va răspunde la acest lucru. PKK a făcut multe eforturi pentru ca procesul să nu se dezvolte în acest fel. El a luat ca principiu soluționarea problemelor nu prin violență, ci prin soluții democratice. (...) PKK se va apăra în modul cel mai eficient pe baza liniei de autoapărare. Pe scurt, forțele care acționează în numele Turciei din Kurdistanul de Sud urmăresc un joc periculos. La 21 iulie 2001, sesizat la cererea procurorului republicii, judecătorul care se află în apropierea Curții de Securitate a statului a dispus confiscarea exemplarelor din decizia de acordare a ajutorului pentru PKK și a solicitat condamnarea acestuia în temeiul articolului. La 10 august 2001, procurorul Republicii San Marino a pus sub acuzare reclamanta pentru ajutorarea PKK și a solicitat condamnarea sa în temeiul articolului 169 din Codul penal, art. 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului și art. 2 alineatul (1) suplimentar la Legea nr. 5680 privind presa. El a reproșat în special la articolul în cauză că a transcris declarațiile unui lider al organizației în litigiu care declarase Forțele care intervin în sud în numele Turciei urmăresc un joc periculos. PKK nu are ca scop lupta împotriva Turciei sau împotriva forțelor sudiste. Toată lumea știe că o forță sau două nu vor fi eficiente împotriva gherilei PKK la sud (...)Sl este răspuns la apelurile de pace ale PKK prin război, este evident că PKK va răspunde la acest lucru, PCK se va apăra în legitimă apărare (...) La 30 aprilie 2002, recurenta a depus un memoriu în apărare la Curtea de Securitate a Uniunii Europene. Aceasta a precizat că articolul a fost publicat pentru că a prezentat natura unei informații și s-a prevalat în această privință de libertatea presei și a jurisprudenței Curții. În aceeași zi, Curtea de Securitate a statului a recunoscut reclamanta vinovată de faptele reproșate și-a pronunțat condamnarea la o pedeapsă de patru ani și șase luni de închisoare, în conformitate cu art. 169 din Codul Penal și cu art. 5 din Legea nr. 3713. Această pedeapsă a fost schimbată într-o pedeapsă de trei ani, la 7 781 885 280 de lire turce [aproximativ 646] EUR], de plată în douăzeci de ori. Constatând că a făcut deja obiectul unei urmăriri penale pentru infracțiuni similare, dintre care unele au dus la condamnarea sa, Curtea a refuzat să-și ia pedeapsa cu o suspendare. În plus, aceasta a pronunțat închiderea l 5680. Motivația instanței se poate citi după cum urmează Chiar dacă pârâtul nu este el însuși autorul, în conformitate cu art. 16 din Legea presei nr. 5680, redactorul șef (...) este, de asemenea, responsabil pentru acest tip de decădere. Căci nimeni, în nici un loc din lume, prin publicarea scrierile conținând propagandă de organizații teroriste armate într-un ziar pe care el este proprietar sau redactor șef, nu are dreptul să spună după aceea, eu nu sunt autor, am publicat acest lucru în cadrul libertății de exprimare (...) De fapt, în prezent, teroarea nu se referă numai la țările în care [ea] cauzează daune, ci și la întreaga societate civilă. La art. 10 alineatul (2) din Convenția europeană a drepturilor omului și alte articole ale acesteia nu permit publicarea unor astfel de articole. Chiar dacă pârâtul nu este autorul, responsabilitatea sa este angajată în temeiul articolului 16 din Legea privind presa nr. 5680. Cu toate acestea, pentru că nu este autorul, este obligatoriu să-și schimbe pedeapsa cu închisoarea, indiferent de durata acesteia, într-o pedeapsă cu moartea. În timpul examinării articolului, [cu cuvinte] ca: Toată lumea știe că una sau două forțe nu vor fi eficiente împotriva gherilei PKK la sud (...) Dacă Turcia ar fi putut ajunge la un rezultat în sine, ea nu ar fi simțit nevoia de a implora și de a da atât de mulți bani forțelor colaboratoare. Ea ar fi acționat independent de aceste forțe. Totuși, ea știe că nu vor avea nici un rezultat dacă se unesc la doi și chiar la trei. Dacă, în ciuda tuturor demersurilor pașnice ale PKK, cheltuind atâta forță și bani, ei intră în război (...), ei nu trebuie să aștepte ca PKK [înălțime]. Dacă apelul PKK este răspuns prin război, este evident că PKK va răspunde la acest lucru (...) PKK se va apăra în cel mai eficient mod pe baza liniei de autoapărare. PKK, persistent în abordarea sa strategică, se va apăra în toate domeniile, va extinde și intensifica războiul de apărare (...) Prin faptul că PKK este o organizație puternică, la un nivel de forță și putere care îi permite să lupte cu o țară precum Turcia (...), [așadar] a fost publicat în scopul de a face propagandă, astfel încât să se poată dovedi că a fost acordat ajutor și asistență organizației teroriste PKK (...) La 2 mai 2002, recurenta s-a ocupat de casare. Ea a invocat art. 10 din Convenție în sprijinul recursului său. La 21 noiembrie 2002, hotărând în lumina avizului procurorului general care nu ar fi fost comunicat reclamantei, Curtea de Casație a confirmat decizia de primă instanță. La art. 169 din Codul penal, în vigoare la momentul faptei, avea pe oricine (...) oferă, în cunoștință de cauză, refugiu sau asistență, alimente, arme, muniție sau îmbrăcăminte unei bande sau unei asociații, cum ar fi cele menționate la articolul precedent, sau favorizează, în orice fel, operațiunile, (...) La art. 2 alineatul (1) suplimentar la Legea nr. 5680 prevede că ziarul care a publicat un articol reprimat prin această lege poate fi interzis să se publice pentru o perioadă cuprinsă între trei zile și o lună. În ceea ce privește infracțiunile comise prin alte publicații decât revistele, răspunderea penală va aparține autorului, traducătorului sau desenatorului publicației constitutive a infracțiunii, precum și editorului. Cu toate acestea, pedepsele privative de libertate impuse directorilor responsabili vor fi transformate într-o amendă, fără a lua în considerare quantumul [pedeapsei de închisoare] (...) GRIEFS Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) litera (d) din Convenție, recurenta se plânge de lipsa de echitate a procedurii în fața instanțelor naționale, având în vedere lipsa de independență și de confidențialitate a Curții de Siguranță a statului și la adresa drepturilor sale de apărare care rezultă din lipsa comunicării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație. Invocând art. 7 din Convenție, reclamanta susține că condamnarea sa este fără temei legal. Pe baza articolului 10 din convenție, recurenta susține că condamnarea sa, precum și închiderea temporară a hebdomadarului în cauză îi aduce atingere dreptului la libertatea de exprimare și de a comunica informații și idei. Invocând art. 14 din convenție, coroborat cu articolele 6 și 10, reclamanta a declarat că a făcut obiectul unei discriminări, pe de o parte, pentru că, pe de altă parte, hebdomadarul a cărui redactare o purta se referea la întrebarea kurdă și, pe de altă parte, pentru că ..ar fi trebuit să fie judecat, în temeiul Legii privind presa, de o instanță judecătorească judecătorească sau de o instanță judecătorească corecțională, și nu de o instanță judecătorească excepțională, cum ar fi curtea de securitate a statului. Pe baza articolului 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plânge de consecințele condamnării sale și ale închiderii temporare a hebdomadarului în cauză. Pe baza acelorași fapte, recurenta invocă încălcarea articolelor 1, 13, 17 și 18 din convenție. Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (d) din convenție, recurenta se plânge de lipsa comunicării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație. Invocând art. 10 din Convenție, recurenta invocă o încălcare a libertății sale de exprimare ca urmare a condamnării sale și a închiderii temporare a hebdomadarului în cauză, care, în plus, ar fi adus atingere articolului 1 din Protocolul nr. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând din nou art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta susține că nu a beneficiat de un proces echitabil având în vedere lipsa de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a Uniunii Europene. Pe de altă parte, invocând art. 14 coroborat cu articolele 6 și 10, Comisia susține că a făcut obiectul unui tratament discriminatoriu, în măsura în care, potrivit Legii privind presa, aceasta ar fi trebuit să fie judecată de o instanță judecătorească de judecată sau de o instanță disciplinară și nu de o instanță de excepție, cum ar fi Curtea de Securitate a statului. Aceasta susține, de asemenea, că condamnarea sa nu a avut un temei juridic și, în acest sens, se referă la art. 7 din convenție. În ceea ce privește afirmația referitoare la lipsa de independență și de imparțialitate a instanței care l-a judecat, Curtea arată că recurenta, care a fost acuzată în fața unei instanțe de securitate a statului, compusă din trei judecători civili, nu și-a pus la îndoială Öcalan c. Turcia și că examinarea sa, astfel cum a fost invocată, nu permite să se detecteze nicio aparență de încălcare a articolului 6 alineatul (1) (Öcalan c. Turcia [GC], nr. 46221/99, CEDO 2005 .... În ceea ce privește cauza referitoare la o presupusă discriminare, Curtea constată că, potrivit legislației relevante, toate infracțiunile precum propaganda separatistă și ajutorul și asistența acordată unei organizații ilegale, prevăzute de legea nr. 3713, intră în sfera de competență a cursurilor de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În ceea ce privește presupusa necunoaștere a articolului 7 din Convenție, Curtea arată că în interpretarea dreptului relevant pe care îl are instanța de securitate a statului pentru a o condamna pe reclamantă, confirmată de Curtea de Casație, nu depășește ceea ce se putea prevedea în mod rezonabil în circumstanțele din speță. Aceasta concluzionează astfel că condamnarea recurentei, în temeiul articolului 169 din Codul penal, al articolului 5 din Legea nr. 3713 și al Legii nr. 5680, nu a încălcat principiul 1, 13, 17 și 18 din Convenție. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a evidențiat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. În consecință, toate aceste obiecții sunt în mod evident greșit întemeiate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor recurentei întemeiate pe lipsa de comunicare a avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație, a libertății sale de exprimare, precum și a dreptului său de a respecta bunurile sale Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

11584/03

présentée par Hünkar DEMİREL

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 9 février 2006 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

J.

Hedigan

,

R.

Türmen

,

C.

Bîrsan

,

M

mes

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

R.

Jaeger,

M.

E.

Myjer,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 13 février 2003,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

me

Hünkar Demirel, est une ressortissante turque, née en 1979 et résidant à Bruchhöbel (Allemagne). Elle est représentée devant la Cour par M

es

I. Bilmez, O. Yıldız, B. Doğan et I. Akmeșe, avocats à Istanbul.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

Dans son numéro 5 daté du 21-27 juillet 2001, l’hebdomadaire

Yedinci Gündem

(«

Septième ordre du jour

») publia un article rédigé par Murat Karayı-lan, l’un des principaux dirigeants du PKK, intitulé «

Güneyde savaș hazırlıkları

» («

Préparation à la guerre dans le sud

»), aux termes duquel

:

«

Les forces qui interviennent dans le sud au nom de la Turquie poursuivent un jeu dangereux. Le PKK n’a pas pour but de se battre ni contre la Turquie ni contre les forces du sud. Le problème kurde s’intensifie sur une ligne qui envisage sa solution (...) dans le cadre d’une solution démocratique.

Au cours du mois de juin dernier, une activité militaire a été vécue dans le cadre du plan des Etats-Unis dans la région et en Irak (...) Avec le report du plan des Etats-Unis consistant à positionner les forces kurdes du sud contre Saddam, la Turquie est passée à l’action afin de mettre en œuvre ses propres plans. Les tentatives de la Turquie pour organiser les forces du sud contre le PKK ne sont pas nouvelles (...) Toutefois, l’absence du consensus souhaité (...) et le plan des Etats-Unis avaient entravé ce processus. (...) Ce processus n’est pas encore abouti (...) Parce que différentes difficultés sont rencontrées à ce sujet. Avant tout, les forces en présence mènent une politique les unes contres autres. (...) La Turquie, tout en mettant tout son poids en ce sens, a également accru son activité militaire dans la région (...) On peut observer qu’une activité militaire, politique et technique se développe pas à pas. Tout le monde sait qu’une ou deux forces ne seront pas efficaces contre la guérilla du PKK au sud (...) Si la Turquie avait pu aboutir à un résultat à elle seule, elle ne ressentirait pas le besoin de supplier et de donner autant d’argent aux forces collaboratrices, [elle] aurait agi indépendamment de ces forces. Toutefois elle sait qu’ils n’auront pas de résultat en s’unissant à deux et même à trois. Si, malgré toutes les démarches pacifiques du PKK, en dépensant autant de force et d’argent, ils entrent en guerre (...) ils ne doivent pas s’attendre à ce que le PKK [y prête le flanc]. S’il est répondu aux appels à la paix du PKK par la guerre, il est évident que le PKK va répondre à cela. Le PKK a fait beaucoup d’efforts pour que le processus ne se développe pas ainsi. Il a pris pour principe la résolution des problèmes non par la violence, mais par des solutions démocratiques. (...) Le PKK va se défendre de la manière la plus efficace sur la base de la ligne de légitime défense. Le PKK, tout en persistant dans son approche stratégique, va se défendre dans tous les domaines, va étendre et intensifier la «

guerre de défense

». En bref, les forces qui agissent au nom de la Turquie dans le Kurdistan Sud poursuivent un jeu dangereux. Le PKK n’a pas pour but la guerre ni contre la Turquie ni contre les forces sudistes (...)

»

Le 21 juillet 2001, saisi sur demande du procureur de la République, le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat ordonna la saisie des exemplaires de l’hebdomadaire en question, estimant que l’article litigieux constituait de la propagande au profit du PKK.

Le 10 août 2001, le procureur de la République inculpa la requérante pour aide au PKK et requit sa condamnation en vertu de l’article

169 du code pénal, de l’article 5 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme et de l’article 2 § 1 additionnel à la loi n

o

5680 sur la presse. Il reprocha notamment à l’article en question d’avoir retranscrit les déclarations d’un leader de l’organisation litigieuse qui avait déclaré

:

«

Les forces qui interviennent dans le sud au nom de la Turquie poursuivent un jeu dangereux. Le PKK n’a pas pour but de se battre ni contre la Turquie ni contre les forces sudistes. Tout le monde sait qu’une ou deux forces ne seront pas efficaces contre la guérilla du PKK au sud (...) S’il est répondu aux appels à la paix du PKK par la guerre, il est évident que le PKK va répondre à cela, le PKK va se défendre dans le cadre de la légitime défense (...)

»

Le 30 avril 2002, la requérante soumit un mémoire en défense à la cour de sûreté de l’Etat. Elle y précisa que l’article litigieux avait été publié parce qu’il présentait la nature d’une information, et se prévalut à cet égard de la liberté de la presse et de la jurisprudence de la Cour.

Le jour même, la cour de sûreté de l’Etat reconnut la requérante coupable des faits reprochés et prononça sa condamnation à une peine de quatre ans et six mois d’emprisonnement, en vertu de l’article 169 du code pénal et de l’article 5 de la loi n

o

781

885

280 livres turques [environ 6

446

euros], payable en vingt fois. Constatant que l’intéressée avait déjà fait l’objet de poursuites pour des infractions similaires, dont certaines avaient abouti à sa condamnation, la cour refusa d’assortir sa peine d’un sursis. Elle prononça en outre la fermeture de l’hebdomadaire en cause pour une durée de quinze jours en vertu de l’article 2 § 1 additionnel à la loi n

o

:

«

Même si l’accusée n’est pas elle-même l’auteur, en vertu de l’article 16 de la loi sur la presse n

o

5680, le rédacteur en chef (...) est également responsable de ce type d’infraction. Car personne, dans aucun endroit du monde, en publiant les écrits contenant de la propagande d’organisations terroristes armées dans un journal dont il est propriétaire ou rédacteur en chef, n’a le droit de dire après coup, moi je ne suis pas l’auteur, j’ai publié cela dans le cadre de la liberté d’expression (...) En fait, actuellement la terreur ne concerne pas seulement les pays où [elle] cause des dommages mais toute la société civile. L’article 10 § 2 de la Convention européenne des droits de l’homme et ses autres articles n’autorisent pas la publication de ce genre d’écrits. Même si l’accusée n’est pas l’auteur, sa responsabilité est engagée en vertu de l’article 16 de la loi sur la presse n

o

: «

(...) Tout le monde sait qu’une ou deux forces ne seront pas efficaces contre la guérilla du PKK au sud (...) Si la Turquie avait pu aboutir à un résultat à elle seule, elle ne ressentirait pas le besoin de supplier et de donner autant d’argent aux forces collaboratrices. Elle aurait agi indépendamment de ces forces. Toutefois elle sait qu’ils n’auront pas de résultat en s’unissant à deux et même à trois. Si malgré toutes les démarches pacifiques du PKK, en dépensant autant de force et d’argent, ils entrent en guerre (...), ils ne doivent pas attendre que le PKK [y prête le flanc]. Si aux appels du PKK il est répondu par la guerre, il est évident que le PKK va répondre à cela (...) Le PKK va se défendre de la manière la plus efficace sur la base de la ligne de légitime défense. Le PKK, tout en persistant dans son approche stratégique, va se défendre dans tous les domaines, va étendre et intensifier la guerre de défense (...)

» en établissant à quel point le PKK est une organisation forte, qu’elle est à un niveau de force et de puissance lui permettant de se battre avec un pays comme la Turquie (...), [ainsi] a été publié dans le but de faire sa propagande, de sorte qu’il s’avère établi qu’il a été fait aide et assistance à l’organisation terroriste PKK (...)

»

Le 2 mai 2002, la requérante se pourvut en cassation. Elle invoqua l’article

10 de la Convention à l’appui de son pourvoi.

Le 21 novembre 2002, statuant à la lumière de l’avis du procureur général qui n’aurait pas été communiqué à la requérante, la Cour de cassation confirma la décision de première instance.

B.

Le droit interne pertinent

L’article 169 du code pénal, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, disposait

:

«

Quiconque (...) donne, en connaissance de cause, refuge ou prête assistance, procure des vivres, des armes, des munitions ou des vêtements à une bande ou à une association, telle que celles visées à l’article précédent, ou en favorise, d’une manière quelconque, les opérations, sera puni (...)

»

L’article 2 § 1 additionnel à la loi n

o

5680 dispose que le journal qui a publié un article réprimé par cette loi peut être interdit de publication pour une période allant de trois jours à un mois.

L’article 16 § 4 est ainsi libellé

:

«

S’agissant des infractions commises par voie de publications autres que les périodiques, la responsabilité pénale appartiendra à l’auteur, au traducteur ou au dessinateur de la publication constitutive du délit, ainsi qu’à l’éditeur. Toutefois, les peines privatives de liberté infligées aux directeurs responsables seront converties en une amende, ce sans égard au quantum [de la peine d’emprisonnement] (...)

»

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, la requérante se plaint du défaut d’équité de la procédure devant les juridictions nationales eu égard au manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat et à l’atteinte à ses droits de la défense résultant de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation.

2.

Invoquant l’article 7 de la Convention, la requérante soutient que sa condamnation est dépourvue de base légale. N’étant pas elle-même l’auteur de l’article litigieux, elle ne saurait être tenue pour pénalement responsable de son contenu.

3.

Se fondant sur l’article 10 de la Convention, la requérante soutient que sa condamnation ainsi que la fermeture temporaire de l’hebdomadaire en cause porte atteinte à son droit à la liberté d’expression et de communiquer des informations et des idées.

4.

Invoquant l’article 14 de la Convention, combiné avec les articles

6 et

10, la requérante allègue avoir fait l’objet d’une discrimination, ce d’une part, parce que l’hebdomadaire dont elle assurait la rédaction traitait de la question kurde et, d’autre part, parce qu’elle aurait dû être jugée, en vertu de la loi sur la presse, par une cour d’assises ou un tribunal correctionnel et non par une juridiction d’exception, telle la cour de sûreté de l’Etat.

5.

Se fondant sur l’article 1 du Protocole n

o

1, la requérante se plaint des conséquences de sa condamnation et de la fermeture temporaire de l’hebdomadaire en cause.

6.

Se basant sur les mêmes faits, la requérante allègue la violation des articles

1, 13, 17 et 18 de la Convention.

EN DROIT

1.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, la requérante se plaint de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation. Invoquant l’article 10 de la Convention, la requérante allègue une atteinte à sa liberté d’expression résultant de sa condamnation et de la fermeture temporaire de l’hebdomadaire en cause, lesquelles auraient en outre porté atteinte à l’article 1 du Protocole n

o

1.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

2.

Invoquant à nouveau l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante allègue ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable eu égard au manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat. Par ailleurs invoquant l’article 14 combiné avec les articles 6 et 10, elle allègue avoir fait l’objet d’un traitement discriminatoire dans la mesure où, d’après la loi sur la presse, elle aurait dû être jugée par une cour d’assises ou un tribunal correctionnel et non par une juridiction d’exception, telle la cour de sûreté de l’Etat. Elle soutient également que sa condamnation n’avait pas de base légale et invoque à cet égard l’article 7 de la Convention.

En ce qui concerne l’allégation concernant le manque d’indépendance et d’impartialité du tribunal qui l’a jugée, la Cour relève que la requérante, qui a été poursuivie devant une cour de sûreté de l’Etat composée de trois juges civils, n’a pas étayé son grief et que son examen, tel qu’il a été soulevé, ne permet de déceler aucune apparence de violation de l’article 6 § 1 (

Öcalan c.

Turquie

[GC], n

o

46221/99, CEDH 2005

‑

...).

Quant au grief concernant une prétendue discrimination, la Cour constate que, d’après la législation pertinente, toutes infractions telles la propagande séparatiste, et l’aide et assistance à une organisation illégale, prévues par la loi n

o

3713, relèvent de la compétence des cours de sûreté de l’Etat et non des tribunaux de droit commun. Elle en déduit que la distinction litigieuse n’était pas faite entre différents groupes de personnes mais entre différents types d’infractions.

Quant à la prétendue méconnaissance de l’article 7 de la Convention, la Cour relève que l’interprétation du droit pertinent à laquelle s’est livrée la cour de sûreté de l’Etat pour condamner la requérante, confirmée par la Cour de cassation, n’allait pas au-delà de ce que l’on pouvait raisonnablement prévoir dans les circonstances de l’espèce. Elle conclut ainsi que la condamnation de la requérante, en vertu de l’article 169 du code pénal, de l’article 5 de la loi n

o

3713 et de la loi n

o

5680, n’a pas méconnu le principe «

nullum crimen sine lege

» consacré à l’article 7 de la Convention.

3.

Enfin, la Cour a examiné les griefs de la requérante tirés des articles

1, 13, 17 et 18 de la Convention. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention.

Il s’ensuit que tous ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs de la requérante tirés de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation, de l’atteinte à sa liberté d’expression ainsi que de l’atteinte à son droit au respect de ses biens

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président