a cererii nr. 11584/03
prezentată de Hünkar DEMİREL
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședință din 24 mai 2007 într-o cameră compusă din:
D-nii
B.M. Zupančič,
președinte,
D-na
D-nii
David Thór Björgvinsson,
D-na
judecători
,
și D. S.
Quesada,
grefier de secțiune
,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 13 februarie 2003,
Având în vedere decizia Curții de a se prevaleze de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina în mod cumulativ admisibilitatea și fondul cauzei,
Având în vedere decizia parțială din 9 februarie 2006,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamantă,
După dezbaterile had, ia următoarea decizie:
Reclamanta, D-na Hünkar Demirel, este o resortisantă turcă, născută în 1979 și rezidând la Brüchköbel (Germania). Ea este reprezentată în fața Curții de D-nii I. Bilmez, O. Yıldız, B. Doğan și І. Akmeșe, avocați la Istanbul.
Guvernul turc („Guvernul") nu a desemnat un agent în scopul procedurii în fața Curții.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În numărul 5 din 21-27 iulie 2001, revista săptămânală Yedinci Gündem („Ordinea a Șaptea a Zilei") a publicat un articol intitulat „Güneyde savaș hazırlıkları" („Pregătiri de război în sud"), redactat de Murat Karayılan, unul din principalii lideri ai PKK, o organizație ilegală.
Pasajele relevante ale acestui articol pot fi citite după cum urmează:
„Forțele care intervin în sud în numele Turciei conduc un joc periculos. PKK nu are ca scop să se lupte nici împotriva Turciei nici împotriva forțelor din sud. Problema kurdă se intensifică dintr-o perspectivă de soluție (...) în cadrul unei soluții democratice.
În cursul lunii iunie trecute, o activitate militară a fost desfășurată în cadrul planului Statelor Unite în regiune și în Irak (...). Cu amânarea planului Statelor Unite constând în a pune forțele kurde din sud împotriva Saddam, Turcia a trecut la acțiune pentru a-și implementa propriile planuri. Încercările Turciei de a organiza forțele din sud împotriva PKK nu sunt noi (...). Cu toate acestea, absența consensului dorit (...) și planul Statelor Unite au blocat acest proces. (...) Acest proces nu s-a finalizat încă (...) deoarece au apărut dificultăți diferite în acest sens. Înaintea tuturor, forțele prezente conduc o politică una împotriva celeilalte. (...) Turcia, în timp ce pune toată greutatea în acest sens, a intensificat, de asemenea, activitatea militară în regiune (...). Poate fi observat că o activitate militară, politică și tehnică se dezvoltă pas cu pas. Toată lumea știe că una sau două forințe nu vor fi eficiente împotriva gherilei PKK din sud (...). Dacă Turcia ar fi putut obține un rezultat singură, nu ar fi nevoie să se roage și să dea atâți bani forțelor colaboratoare, [ar fi] acționat independent de aceste forțe. Cu toate acestea, știe că nu vor obține rezultat prin unirea a două și chiar a trei. Dacă, în ciuda tuturor demersurilor pașnice ale PKK, cheltuind atât de multă forță și bani, intră în război (...) nu trebuie să se aștepte ca PKK [să cedeze]. Dacă apelurilor la pace ale PKK li se răspunde cu război, este evident că PKK va răspunde. PKK a făcut multe eforturi pentru ca procesul să nu se dezvolte în acest fel. A luat ca principiu rezolvarea problemelor nu prin violență ci prin soluții democratice (...). PKK se va apăra în cel mai eficient mod pe baza liniei apărării legale. PKK, în timp ce persistă în abordarea sa strategică, se va apăra în toate domeniile, va extinde și intensifica „guerra de apărare". Pe scurt, forțele care acționează în numele Turciei în Kurdistan de Sud urmăresc un joc periculos. PKK nu are ca scop război nici împotriva sudanilor (...)."
La 21 iulie 2001, sesizat la cererea procurorului public, judecătorul assessor din curtea de securitate a statului a ordonat confiscarea exemplarelor revistei săptămânale în cauză, estimând că articolul litigios constituia propagandă în favoarea PKK.
La 10 august 2001, procurorul public a acuzat reclamanta pentru ajutor acordat PKK și a cerut condamnarea ei în temeiul articolelor 169 din codul penal, 5 din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului și 2 § 1 adițional din legea nr. 5680 privind presa. I-a reproșat, în special, articolului că a retranscris declarațiile unui lider al organizației litigioase.
La 30 aprilie 2002, reclamanta a depus un memoriu de apărare în fața curții de securitate a statului. A precizat că articolul litigios a fost publicat ca informație și s-a prevalat în acest sens de libertatea presei și de jurisprudența Curții.
În aceeași zi, curtea de securitate a statului a recunoscut reclamanta vinovată de faptele reproseate și a pronunțat condamnarea ei la o pedeapsă de patru ani și șase luni de închisoare, în temeiul articolelor 169 din codul penal și 5 din legea nr. 3713. De asemenea, a decis să comute această pedeapsă cu o pedeapsă de amendă ridicând suma de 7.781.885.280 lire turce (TRL) [aproximativ 6.446 EUR], plătibilă în douăzeci de tranșe. Constatând că interesata fusese deja urmărită pentru infracțiuni similare, dintre care unele rezultaseră în condamnarea ei, curtea a refuzat să asortească pedeapsa ei cu suspendare. De asemenea, a pronunțat închiderea revistei săptămânale în cauză pentru o perioadă de cincisprezece zile în temeiul articolului 2 § 1 adițional din legea nr. 5680.
Curtea de securitate a statului a motivat sentința ei după cum urmează:
„(...) Deși acuzata nu este ea însăși autorul [textului], în aplicarea articolului 16 din legea presei nr. 5680, responsabilitatea editorilor șefi este, de asemenea, angajată pentru acest tip de infracțiune (...). În zilele noastre, terorismul nu este o problemă care privește numai țările în care provoacă daune, ci toată lumea civilizată. art. 10 § 2 din Convenția europeană a drepturilor omului și articolele ei celelalte nu autorizează publicarea acestui tip de scris. Chiar dacă acuzata nu este autoarea, ea este, în orice caz, responsabilă în temeiul articolului 16 din legea nr. 5680. Cu toate acestea, nu fiind autoarea, indiferent de pedeapsa privativă de libertate în care ar putea fi condamnată, aceasta trebuie obligatoriu să fie comutată cu o pedeapsă de amendă. La finalizarea examinării textului [care conține declarații cum ar fi] „Toată lumea știe că una sau două forțe nu vor fi eficiente împotriva gherilei PKK din sud. Dacă Turcia ar fi putut obține un rezultat singură, nu ar fi nevoie să se roage și să dea atâți bani forțelor colaboratoare, [ar fi] acționat independent de aceste forțe. Cu toate acestea, știe că nu vor obține rezultat prin unirea a două și chiar a trei. Dacă, în ciuda tuturor demersurilor pașnice ale PKK, cheltuind atât de multă forță și bani, intră în război (...), nu trebuie să se aștepte ca PKK [să cedeze]. Dacă apelurilor la pace ale PKK li se răspunde cu război, este evident că PKK va răspunde. PKK se va apăra în cel mai eficient mod pe baza liniei apărării legale. PKK, în timp ce persistă în abordarea sa strategică, se va apăra în toate domeniile, va extinde și intensifica „guerra de apărare". [Astfel] se face propaganda PKK (...). Ca urmare, apare stabilit că infracțiunea de ajutor și asistență pentru o organizație teroristă prin presa este constituită (...)"
La 2 mai 2002, reclamanta s-a pourvăzut în casație și a invocat art. 10 din Convenție în sprijinul pourvozului ei.
La 21 noiembrie 2002, pronunțând-se la lumina avizului procurorului general necomunicat reclamantei, Curtea de Casație a confirmat decizia instanței inferioare.
La 5 ianuarie 2004, direcția de securitate din prefectura Istanbul a informat curtea de securitate a statului că nu putea executa măsura de închidere a revistei săptămânale litigioase, aceasta din urmă având încheiat activitățile.
La 16 ianuarie 2004, curtea de securitate a statului a adoptat o decizie de renunțare la execuția sentinței cu rezultatul închiderii temporare a revistei săptămânale pentru o perioadă de cincisprezece zile.
La 1 martie 2004, procurorul public a sesizat curtea de asedință a Istanbul cu o cerere de redeschidere a procedurii intentate împotriva reclamantei datorită modificării articolului 169 din codul penal care fundamentase condamnarea ei.
La 11 mai 2004, curtea de asedință a Istanbul, pronunțând-se după examinarea fondului cauzei, a adoptat o decizie suplimentară privind cazul reclamantei, purtând anularea condamnării ei inițiale. Estimând, cu toate acestea, că articolul litigios constituia infracțiunea de propagandă pentru activități teroriste și violente, a condamnat-o la o pedeapsă de șase luni de închisoare și 2.118.000.000 TRL [aproximativ 1165 EUR] amendă în temeiul articolului 7 § 2 din legea nr. 3713. De asemenea, a decis să comute pedeapsa ei de închisoare cu o pedeapsă de amendă, astfel încât reclamanta a fost condamnată să plătească o sumă globală de 2.972.100.000 TRL [aproximativ 1634 EUR].
La 25 octombrie 2004, Curtea de Casație a infirmat această sentință.
La 29 iulie 2005, sesizată prin trimitere, curtea de asedință a adoptat o decizie de incompetență, cu motivarea că infracțiunea prevăzută la art. 7 § 2 din legea nr. 3713 nu cădea sub incidența competenței ei. A remis cauza tribunalului corecțional din Beyoğlu.
Potrivit elementelor din dosar, cauza rămâne în curs de soluționare.
B.
Dreptul intern relevant
art. 169 din codul penal, așa cum era în vigoare la epoca faptelor, se citi după cum urmează:
„Será condamnat la o pedeapsă cuprinsă între trei și cinci ani de închisoare (...), orice persoană care, având cunoștință de poziția și calitatea unei asemenea bande sau organizații armate, o va ajuta sau îi va furniza locuință, alimente, arme și muniții sau haine, sau va facilita acțiunile acesteia în orice mod."
Legea nr. 4963 adoptată la 30 iulie 2003 și publicată în jurnalul oficial la 7 august 2003, a modificat parțial art. 169 din codul penal prin prevederea suprimării menționării „va facilita acțiunile acesteia în orice mod".
Articolele 3 și 4 din legea nr. 3713 din 12 aprilie 1991 privind lupta împotriva terorismului se referă la o serie de infracțiuni prevăzute în codul penal pe care legea nr. 3713 le califică ca acte „de terorism" și căreia îi sunt aplicabile. Actul sancționat de art. 169 din codul penal se regăsește printre acestea. În aplicarea articolului 5 din această lege, pedeapsa privativă de libertate sau pedeapsa de amendă prevăzute de codul penal, aplicabile infracțiunilor enumerate la articolele 3 și 4 vor fi majorate cu jumătate.
1.Invocând art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție, reclamanta se plânge de absența comunicării avizului procurorului general din Curtea de Casație.
2.
Invocând art. 10 din Convenție, reclamanta alege o încălcare a libertății sale de exprimare rezultând din condamnarea ei și din închiderea temporară a revistei săptămânale în cauză, care ar fi, de asemenea, încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
1.Reclamanta alege că absența comunicării avizului procurorului general din Curtea de Casație atrage încălcarea art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție redactat după cum urmează:
„1.
Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie auzită în mod echitabil, (...) de o instanță independentă și imparțială, (...) care va decide (...) asupra bunei întemeierii oricărei acuzații în materie penală adresate împotriva ei.
(...)
3.
Orice acuzat are dreptul în particular la:
(...)
d)
a interoga sau a face interoga martori acuzării și a obține citarea și interogarea martorim apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării
;
(...). "
Guvernul susține că reclamanta nu poate pretinde că are calitate de victimă. Potrivit acestuia, redeschiderea procedurii a remediabat consecințele absența comunicării avizului procurorului general. De mai mult, procedura penală intentată împotriva reclamantei rămânând în curs de soluționare în fața instanțelor interne, el estimează că această prețuire trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne.
Reclamanta contest aceste argumente.
Curtea amintește că, conform articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, așa cum este înțeles conform principiilor dreptului internațional general recunoscut. Această regulă se bazează pe necesitatea de a oferi mai întâi statului pârât posibilitatea de a remedia situația litigioasă, prin propriile resurse și în ordinea juridică internă a acestuia. Scopul ei este deci de a oferi statelor posibilitatea de a corecta încălcările reproseate lor. În acest sens, Curtea amintește că epuizarea căilor de atac interne se apreciază în mod normal la data introducerii cererii în fața ei. Cu toate acestea, această regulă este însoțită de excepții care pot fi justificate de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze (Baumann c. Franța, nr. 33592/96, § 47, CEDH 2001‑V, și Brusco c. Italia (decizie), nr. 69789/01, CEDH 2001‑IX).
În cazul de față, Curtea observă că condamnarea inițială a reclamantei a fost ridicată ca urmare a modificării articolului 169 din codul penal. Astfel, după sesizarea Curții de către reclamantă, o nouă procedură a fost intentată împotriva sa și rămâne în curs de soluționare în fața instanțelor naționale, care procedează la o reexaminare a fondului cauzei. Or, Curtea amintește că este necesar să se ia în considerare întregul proces penal pentru a se pronunța asupra conformității acestuia cu prescripțiile articolului 6 din Convenție. În acest sens, ea estimează că în cadrul acestei noi examinări a fondului cauzei, instanțele naționale oferă reclamantei oportunitatea de a prezenta plângerea ei cu privire la corectitudinea procedurii în fața acestor instanțe (vezi, mutatis mutandis, Güzel Șahin și alții c. Turcia (decizie), nr. 68263/01, 20 octombrie 2005, și Turhan c. Turcia (decizie), nr. 53648/00, 17 iunie 2004).
De aici rezultă că această prețuire pare prematură și că această parte a cererii trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
2.
Reclamanta alege o încălcare a libertății sale de exprimare contrară articolului 10 din Convenție, redactat după cum urmează:
„1.
Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ca să poată exista o ingerință a autorităților publice (...).
2.
Exercitarea acestor libertăți comportând datorii și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, pentru integritatea teritorială sau pentru siguranța publică, pentru apărarea ordinii și pentru prevenirea crimei (...).
"
Guvernul invită Curtea să respingă această prețuire pentru neepuizare a căilor de atac interne. În acest sens, el precizează că procedura penală intentată împotriva reclamantei a fost redeschisă și cauza rămâne în curs de soluționare în fața instanțelor interne. Nicio decizie definitivă neintervenind în cazul de față, reclamanta nu este fondată să invoce o oarecare încălcare a Convenției.
Reclamanta contest aceste argumente și subliniază că revista săptămânală în care lucra a trebuit să-și încheie activitățile din cauza urmăririlor penale de care a fost obiect. De asemenea, ea precizează că a trebuit să plece din țară pentru a scăpa de condamnările penale care i-au fost impuse.
Curtea nu estimează necesar să examineze excepția de inadmisibilitate ridicată de Guvern, deoarece această prețuire este, în orice caz, inadmisibilă din motivele indicate mai jos.
Curtea observă că urmăririle penale de care a fost obiect reclamanta trebuie analizate ca o ingerință a autorităților naționale în dreptul ei la libertatea de exprimare. Această ingerință era „prevăzută de lege", deoarece se fundamenta pe articolele 169 din codul penal, 5 din legea nr. 3713 și 2 § 1 adițional din legea nr. 5680. De mai mult, ingerința litigioasă, se fundamenta pe lupta împotriva terorismului, urmărește scopuri legitime în conformitate cu §2 al articolului 10, și anume securitatea națională, apărarea ordinii precum și integritatea teritorială (Yağmurdereli c. Turcia, nr. 29590/96, § 40, 4 iunie 2002). Rămâne de stabilit dacă măsura litigioasă era „necesară într-o societate democratică".
În acest sens, Curtea amintește rolul esențial al presei într-o societate democratică (vezi Goodwin c. Regatul Unit, hotărâre din 27 martie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996‑II, p. 500, § 3, și Bladet Tromsø și Stensaas c. Norvegia [Marea Cameră], nr. 21980/93, § 59, CEDH 1999‑III). Dacă îi revine acesteia să comunice, în respectarea datoriilor și responsabilităților sale, informații și idei pe toate chestiunile de interes general, ea nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special la protecția intereselor vitale ale statului, cum ar fi securitatea națională sau integritatea teritorială, împotriva amenințării terorismului, sau în vederea apărării ordinii sau a prevenirii crimei (Sürek și Özdemir c. Turcia [Marea Cameră], nr. 23927/94 și 24277/94, § 58, 8 iulie 1999).
Or, în primul rând, autorităților naționale le revine să evalueze dacă există o nevoie socială imperioasă susceptibilă să justifice restricția adusă acestei libertăți, exercițiu pentru care ele beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Deci, atunci când exercită controlul, Curtea nu are ca sarcină să se substituie instanțelor naționale, ci să verifice, sub unghiul articolului 10, deciziile pe care le-au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere. Pentru a face aceasta, ea trebuie să considere ingerința în cauză în lumina întregii cauze (vezi, printre altele, Lingens c. Austria, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, p. 28, § 46, și Rizos și Daskas c. Grecia, nr. 65545/01, § 44, 27 mai 2004), în special cu privire la termenii folosiți în scrisul incriminat, la contextul publicării sale și ținând seama de dificultățile legate de lupta împotriva terorismului (vezi İbrahim Aksoy c. Turcia, nr. 28635/95, 30171/96 și 34535/97, § 60, 10 octombrie 2000, și Incal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Culegere 1998‑IV, p. 1568, § 58).
În acest sens, Curtea observă că reclamanta a fost urmărită pentru a fi făcut propaganda unei organizații teroriste prin intermediul revistei săptămânale din care era redactoare șefă. În cazul de față, articolul litigios, redactat de unul din principalii lideri ai PKK, sublinia inanitatea politicii conduse în regiunea irakiană de autoritățile turce împotriva PKK și preciza cadrul de acțiune al acestei organizații. Acest cadru se dovedea a fi definit prin folosirea unor expresii cum ar fi „nu trebuie să se aștepte ca PKK [să cedeze]. Dacă la apelurile PKK se răspunde cu război, este evident că PKK va răspunde la aceasta (...) PKK se va apăra în cel mai eficient mod pe baza liniei apărării legale. PKK, în timp ce persistă în abordarea sa strategică, se va apăra în toate domeniile, va extinde și intensifica ''guerra de apărare''".
În ochii Curții, aceste remarci nu pot fi apreciate independent de personalitatea autorului lor, fiind unul din principalii lideri ai PKK. Dacă această circumstanță nu ar putea în sine să justifice ingerința litigioasă, forța constată că observațiile incriminate nu pot fi considerate ca fiind doar retorică simplă, deoarece ele provin dintr-o personalitate importantă a organizației în cauză. Dimpotrivă, li se conferă o semnificație specială pentru cititori și tind să legitimeze o acțiune militară având forma unei „războaie", a cărei extindere și intensificare se dovedesc a fi încurajate.
De mai mult, dacă este adevărat că reclamanta nu s-a asociat personal la opiniile exprimate în articolul litigios, ea nu mai puțin a furnizat o tribună autorului și a permis diseminarea acestora. Prin aceasta, ea împarte indirect „datoriile și responsabilitățile" pe care autorii le asum în momentul diseminării opiniilor lor publicului (vezi, mutatis mutandis, Öztürk c. Turcia [Marea Cameră], nr. 22479/93, § 49, CEDH 1999‑VI). Fiind în fruntea liniei editoriale a revistei săptămânale în cauză, ea nu poate deci să se exonereze de orice responsabilitate cu privire la conținutul acesteia, dreptul de a comunica informații neputând servi ca alibi sau pretext pentru diseminarea de remarci care ascund un apel la violență (Sürek c. Turcia (nr. 3) [Marea Cameră], nr. 24735/94, §§ 40-41, 8 iulie 1999).
Din această perspectivă, Curtea constată mai întâi că instanțele naționale care pronunțaseră condamnarea inițială a reclamantei, avuseră grijă să aprecieze vinovăția acesteia în lumina cerințelor paragrafului 2 al articolului 10 din Convenție, și după ce efectuaseră o cântărire a intereselor concurente în cauză. Ea judecă, de mai mult, că motivele reținute pentru a fundamenta această primă condamnare, în pun accent pe lupta împotriva terorismului, chestiune de interes public de importanță primă într-o societate democratică, apar atât „relevant" cât și „suficient" pentru a justifica o ingerință în dreptul interesatei la libertatea de exprimare (B. Hogefeld c. Germania (decizie), nr. 35402/97, 20 ianuarie 2000, și Zeynep Tosun c. Turcia (decizie), nr. 4124/02, 13 septembrie 2005).
În fine, natura și severitatea pedepselor infligte sunt elemente ce trebuie luate în considerare atunci când se măsoară proporționalitatea unei încălcări a dreptului la libertatea de exprimare (printre altele, Ceylan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 23556/94, § 37, CEDH 1999‑IV). În acest sens, poziția dominantă pe care o ocupă guvernul îi impune să manifeste reținere în utilizarea caii penale (Yağmurdereli, citat anterior, § 43).
În cazul de față, Curtea constată că la epoca faptelor, dreptul turc dispunea de incriminări specifice în ordinea juridică a sa, care prevedeau comutarea oricărei pedepse de închisoare pronunțate împotriva unui director responsabil cu o amendă, măsură de care a beneficiat reclamanta în calitatea sa de redactoare șefă. De mai mult, ea estimează că măsura de închidere a revistei săptămânale în cauză, are un caracter coercitiv și preventiv, de apreciat în corelație cu constatarea instanțelor naționale privind comiterea unei infracțiuni repetate. În fine, Curtea nu estimează necesar să decidă dacă sancțiunea inițial infligată reclamantei, era disproporționată, deoarece o a doua procedură a fost intentată împotriva sa și rămâne în curs de soluționare în fața instanțelor interne. Cu toate acestea, procedura penală având fost deschisă din nou, pedepsele pronunțate împotriva reclamantei au fost ridicate și nicio condamnare penală nu a fost executată. De aici rezultă că această prețuire este evident neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
3.
Reclamanta se plânge de consecințele condamnării sale și ale măsurii de închidere temporară a revistei săptămânale litigioase, care urmează o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectul bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietatea sa decât în interes public și în condițiile prevăzute de lege (...)."
Guvernul invită Curtea să respingă această prețuire pentru lipsă de calitate de victimă a reclamantei. În acest sens, el precizează că decizia de închidere temporară a revistei săptămânale litigioase nu a fost executată, aceasta din urmă având – de la sine – încheiat activitățile. Reclamanta nu a suferit în consecință niciun prejudiciu.
Reclamanta contest aceste argumente și subliniază că revista săptămânală în care lucra a trebuit să-și încheie activitățile din cauza urmăririlor penale de care a fost obiect.
Curtea observă că măsura de închidere temporară a revistei săptămânale litigioase nu a fost executată de autoritățile naționale, revista săptămânală având de la sine să-și încheie orice activitate. De aici rezultă că această parte a cererii este evident neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție (mutatis mutandis, Kaya c. Turcia (decizie), nr. 6250/02, 1 martie 2004).
Ca urmare, convine să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
restul cererii inadmisibilă.
Santiago
Quesada
Boštjan M.
Zupančič
Grefier
Președinte
de la requête n
o
11584/03
présentée par Hünkar DEMİREL
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 24 mai 2007 en une chambre composée de
:
MM.
B.M. Zupančič,
président,
M
me
MM.
David Thór Björgvinsson,
M
me
juges
,
et de M. S.
Quesada,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 13 février 2003,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu la décision partielle du 9 février 2006,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Hünkar Demirel, est une ressortissante turque, née en 1979 et résidant à Brüchköbel (Allemagne). Elle est représentée devant la Cour par M
es
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Dans son numéro 5 daté du 21-27 juillet 2001, l’hebdomadaire
Yedinci Gündem
(«
Septième Ordre du jour
») publia un article intitulé «
Güneyde savaș hazırlıkları
» («
Préparation à la guerre dans le sud
»), rédigé par Murat
Karayılan, l’un des principaux dirigeants du PKK, une organisation illégale.
Les passages pertinents de cet article peuvent se lire comme suit
:
«
Les forces qui interviennent dans le sud au nom de la Turquie mènent un jeu dangereux. Le PKK n’a pas pour but de se battre ni contre la Turquie ni contre les forces du sud. Le problème kurde s’intensifie sur une perspective de solution (...) dans le cadre d’une solution démocratique.
Au cours du mois de juin dernier, une activité militaire a été menée dans le cadre du plan des États-Unis dans la région et en Irak (...). Avec le report du plan des États-Unis consistant à placer les forces kurdes du sud contre Saddam, la Turquie est passée à l’action afin de mettre en œuvre ses propres plans. Les tentatives de la Turquie pour organiser les forces du sud contre le PKK ne sont pas nouvelles (...). Toutefois, l’absence du consensus souhaité (...) et le plan des États-Unis ont entravé ce processus. (...) Ce processus n’a pas encore abouti (...) parce que différentes difficultés ont surgi à cet effet. Avant tout, les forces en présence mènent une politique les unes contre les autres. (...) La Turquie, tout en mettant tout son poids en ce sens, a également intensifié son activité militaire dans la région (...). On peut observer qu’une activité militaire, politique et technique se développe pas à pas. Tout le monde sait qu’une ou deux forces ne seront pas efficaces contre la guérilla du PKK au sud (...). Si la Turquie avait pu aboutir à un résultat à elle seule, elle n’aurait pas besoin de supplier et de donner autant d’argent aux forces collaboratrices, [elle] aurait agi indépendamment de ces forces. Toutefois, elle sait qu’ils n’obtiendront pas de résultat en s’unissant à deux et même à trois. Si, malgré toutes les démarches pacifiques du PKK, en dépensant autant de force et d’argent, ils entrent en guerre (...) ils ne doivent pas s’attendre à ce que le PKK [y prête le flanc]. S’il est répondu aux appels à la paix du PKK par la guerre, il est évident que le PKK va répondre. Le PKK a fait beaucoup d’efforts pour que le processus ne se développe pas ainsi. Il a pris pour principe la résolution des problèmes non par la violence mais par des solutions démocratiques (...). Le PKK va se défendre de la manière la plus efficace sur la base de la ligne de légitime défense. Le PKK tout en persistant dans son approche stratégique, va se défendre dans tous les domaines, va étendre et intensifier la «
guerre de défense
». En bref, les forces qui agissent au nom de la Turquie dans le Kurdistan Sud poursuivent un jeu dangereux. Le PKK n’a pas pour but la guerre ni contre les sudistes (...).
»
Le 21 juillet 2001, saisi sur demande du procureur de la République, le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat ordonna la saisie des exemplaires de l’hebdomadaire en question, estimant que l’article litigieux constituait de la propagande au profit du PKK.
Le 10 août 2001, le procureur de la République inculpa la requérante pour aide au PKK et requit sa condamnation en vertu des articles 169 du code pénal, 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme et 2 § 1 additionnel à la loi n
o
5680 sur la presse. Il reprocha notamment à l’article d’avoir retranscrit les déclarations d’un leader de l’organisation litigeuse.
Le 30 avril 2002, la requérante soumit un mémoire en défense à la cour de sûreté de l’Etat. Elle y précisa que l’article litigieux avait été publié en tant qu’information et se prévalut à cet égard de la liberté de la presse et de la jurisprudence de la Cour.
Le jour même, la cour de sûreté de l’Etat reconnut la requérante coupable des faits reprochés et prononça sa condamnation à une peine de quatre ans et six mois d’emprisonnement, en vertu des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713.Elle décida en outre de commuer cette peine en une peine d’amende s’élevant à 7
781
885
280 livres turques (TRL) [environ 6
446
euros (EUR)], payable en vingt fois. Constatant que l’intéressée avait déjà fait l’objet de poursuites pour des infractions similaires, dont certaines avaient abouti à sa condamnation, la cour refusa d’assortir sa peine d’un sursis. Elle prononça également la fermeture de l’hebdomadaire en cause pour une durée de quinze jours en vertu de l’article 2 § 1 additionnel à la loi n
o
5680.
La cour de sûreté de l’Etat motiva son arrêt comme suit
:
«
(...) Bien que l’accusée ne soit pas elle-même l’auteur [du texte], en application de l’article 16 de la loi sur la presse n
o
5680, la responsabilité des rédacteurs en chef est également engagée pour ce type d’infraction (...). De nos jours, le terrorisme n’est pas un problème qui concerne seulement les pays où il provoque des dommages mais tout le monde civilisé. L’article 10 § 2 de la Convention européenne des droits de l’homme et ses autres articles n’autorisent pas la publication de ce type d’écrit. Même si l’accusée n’en est pas l’auteur, elle est tout de même responsable en vertu de l’article 16 de la loi n
o
5680.Toutefois, n’étant pas l’auteur, quelque soit la peine privative de liberté encourue, celle-ci doit obligatoirement être commuée en une peine d’amende. Au terme de l’examen du texte [qui comporte des propos tels que] «
Tout le monde sait qu’une ou deux forces ne seront pas efficaces contre la guérilla du PKK au sud. Si la Turquie avait pu aboutir à un résultat à elle seule, elle n’aurait pas besoin de supplier et de donner autant d’argent aux forces collaboratrices, [elle] aurait agi indépendamment de ces forces. Toutefois, elle sait qu’ils n’obtiendront pas de résultat en s’unissant à deux et même à trois. Si, malgré toutes les démarches pacifiques du PKK, en dépensant autant de force et d’argent, ils entrent en guerre (...), ils ne doivent pas s’attendre à ce que le PKK [y prête le flanc]. S’il est répondu aux appels à la paix du PKK par la guerre, il est évident que le PKK va répondre. Le PKK va se défendre de la manière la plus efficace sur la base de la ligne de légitime défense. Le PKK, tout en persistant dans son approche stratégique, va se défendre dans tous les domaines, va étendre et intensifier la «
guerre de défense
». [Ainsi] il est fait la propagande du PKK (...). Par conséquent, il apparaît établi que l’infraction d’aide et assistance à une organisation terroriste par voie de presse est constituée (...)
».
Le 2 mai 2002, la requérante se pourvut en cassation et invoqua l’article
10 de la Convention à l’appui de son pourvoi.
Le 21 novembre 2002, statuant à la lumière de l’avis du procureur général non communiqué à la requérante, la Cour de cassation confirma la décision de première instance.
Le 5 janvier 2004, la direction de la sûreté près la préfecture d’Istanbul informa la cour de sûreté de l’Etat qu’elle ne pouvait exécuter la mesure portant fermeture de l’hebdomadaire litigieux, celui-ci ayant mis fin à ses activités.
Le 16 janvier 2004, la cour de sûreté de l’Etat adopta une décision de non-lieu à exécution du jugement emportant fermeture temporaire de l’hebdomadaire pour une durée de quinze jours.
Le 1
er
mars 2004, le procureur de la République saisit la cour d’assises d’Istanbul d’une demande de réouverture de la procédure diligentée contre la requérante en raison de la modification de l’article 169 du code pénal ayant fondé sa condamnation.
Le 11 mai 2004, la cour d’assises d’Istanbul, statuant après examen au fond de l’affaire, adopta une décision complémentaire sur le cas de la requérante, portant annulation de sa condamnation initiale. Estimant cependant que l’article litigieux constituait le délit de propagande pour des activités terroristes et violentes, elle la condamna à une peine de six mois d’emprisonnement et 2
118
000
000 TRL [environ 1165 EUR] d’amende en vertu de l’article 7 § 2 de la loi n
o
3713.Elle décida en outre de commuer sa peine d’emprisonnement en une peine d’amende, de sorte que la requérante fut condamnée à payer une somme globale de 2
972
100
000 TRL [environ 1634 EUR].
Le 25 octobre 2004, la Cour de cassation infirma cet arrêt.
Le 29 juillet 2005, saisie sur renvoi, la cour d’assises adopta une décision d’incompétence, au motif que l’infraction énoncée à l’article
7 § 2 de la loi n
o
3713 ne relevait pas de son champ de compétence. Elle renvoya l’affaire au tribunal correctionnel de Beyoğlu.
D’après les éléments du dossier, l’affaire demeure pendante.
B.
Le droit interne pertinent
L’
article
169 du code pénal, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, se lisait comme suit
:
«
Sera condamné à une peine allant de trois à cinq ans d’emprisonnement (...), toute personne qui, tout en ayant conscience de la position et qualité d’une telle bande ou organisation armée, l’aidera ou lui fournira un hébergement, des vivres, armes et munitions ou des vêtements, ou facilitera ses agissements de quelque manière que ce soit.
»
La loi n
o
4963 adoptée le 30 juillet 2003 et publiée au journal officiel le 7
août 2003, avait amendé partiellement l’article 169 du code pénal en prévoyant la suppression de la mention «
facilitera ses agissements de quelque manière que ce soit
».
Les articles 3 et 4 de la loi
n
o
3713 du 12 avril 1991 relative à la lutte contre le terrorisme se réfèrent à une série d’infractions visées au code pénal que la loi n
o
3713 qualifie d’actes «
de terrorisme
» et auxquelles elle s’applique. L’acte réprimé par l’article 169 du code pénal figure parmi eux. En application de l’article 5 de cette loi, la peine privative de liberté ou la peine d’amende prévue par le code pénal, applicables aux infractions énumérées aux articles 3 et 4 seront augmentées de moitié.
1.Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, la requérante se plaint de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation.
2.
Invoquant l’article 10 de la Convention, la requérante allègue une atteinte à sa liberté d’expression résultant de sa condamnation et de la fermeture temporaire de l’hebdomadaire en cause, lesquelles auraient en outre porté atteinte à l’article 1 du Protocole n
o
1.
1.La requérante allègue que l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation emporte violation de l’article
6
§§ 1 et 3 d) de la Convention ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) par un tribunal indépendant et impartial, (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
(...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
;
(...). »
Le Gouvernement soutient que la requérante ne saurait prétendre avoir qualité de victime. Selon lui, la réouverture de la procédure a réparé les conséquences de l’absence de communication de l’avis du procureur général. En outre, la procédure pénale diligentée contre la requérante demeurant pendante devant les juridictions internes, il estime que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes.
La requérante conteste ces arguments.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus. Cette règle se fonde sur la nécessité de donner d’abord à l’État défendeur la faculté de remédier à la situation litigieuse, par ses propres ressources et dans son ordre juridique interne. Sa finalité est donc de ménager aux États la possibilité de redresser les manquements allégués à leur encontre. A cet égard, la Cour rappelle que l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie normalement à la date d’introduction de la requête devant elle. Cependant, cette règle est assortie d’exceptions pouvant être justifiées par les circonstances particulières de chaque espèce (
Baumann c.
France
, n
o
‑
V, et
Brusco c. Italie
(déc.), n
o
‑
IX).
En l’occurrence, la Cour observe que la condamnation initiale de la requérante a été levée par suite de la modification de l’article 169 du code pénal. Ainsi, après saisine par la requérante de la Cour de céans, une nouvelle procédure a été diligentée à son encontre et demeure pendante devant les juridictions nationales, lesquelles procèdent à un réexamen au fond de l’affaire. Or, la
Cour rappelle qu’il est nécessaire de prendre en compte l’ensemble de la procédure pénale engagée afin de statuer sur sa conformité aux prescriptions de l’article 6 de la Convention. A cet égard, elle estime que dans le cadre de ce nouvel examen au fond de l’affaire, les juridictions nationales donnent l’opportunité à la requérante de présenter son grief concernant l’équité de la procédure devant ces juridictions (voir,
mutatis mutandis,
Güzel Șahin et autres c. Turquie
(déc.), n
o
68263/01, 20
octobre 2005, et
Turhan c. Turquie
(déc.), n
o
53648/00, 17 juin 2004).
Il s’ensuit que ce grief apparaît comme étant prématuré et que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
La requérante allègue une atteinte à sa liberté d’expression contraire à l’article 10 de la Convention, ainsi libellé :
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques (...).
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime (...).
»
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ce grief pour non-épuisement des voies de recours internes. A cet égard, il précise que la procédure pénale diligentée contre la requérante a été réouverte et l’affaire demeure pendante devant les juridictions internes. Aucune décision définitive n’étant intervenue en l’espèce, la requérante n’est pas fondée à invoquer une quelconque violation de la Convention.
La requérante conteste ces arguments et souligne que l’hebdomadaire où elle travaillait a dû cesser ses activités en raison des poursuites pénales dont il fit l’objet. De même, elle précise avoir dû quitter le pays pour échapper aux condamnations pénales qui lui ont été infligées.
La Cour n’estime pas nécessaire d’examiner l’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement puisque ce grief est en tout état de cause irrecevable pour les motifs indiqués ci-dessous.
La Cour observe que les poursuites pénales dont la requérante fit l’objet doivent s’analyser en une ingérence des autorités nationales dans son droit à la liberté d’expression. Cette ingérence était «
prévue par la loi
», puisque fondée sur les articles 169 du code pénal, 5 de la loi n
o
3713 et 2 § 1 additionnel à la loi n
o
5680.En outre, l’ingérence litigieuse, fondée sur la lutte contre le terrorisme, visait des buts légitimes conformément au paragraphe 2 de l’article 10, à savoir la sécurité nationale, la défense de l’ordre ainsi que l’intégrité territoriale (
Yağmurdereli c. Turquie
, n
o
29590/96, §
40, 4 juin 2002). Reste à déterminer si la mesure litigieuse était « nécessaire dans une société démocratique
».
A cet égard, la Cour rappelle le rôle essentiel de la presse dans une société démocratique (voir
Goodwin c. Royaume-Uni
, arrêt du 27 mars 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
II, p.
500, §
3, et
Bladet Tromsø et Stensaas c. Norvège
[GC], n
o
21980/93, §
‑
III). S’il lui incombe de communiquer, dans le respect de ses devoirs et de ses responsabilités, des informations et des idées sur toutes les questions d’intérêt général, elle ne doit pas franchir certaines limites, tenant notamment à la protection des intérêts vitaux de l’Etat, tels la sécurité nationale ou l’intégrité territoriale, contre la menace du terrorisme, ou en vue de la défense de l’ordre ou de la prévention du crime (
Sürek et Özdemir c. Turquie
[GC], n
os
23927/94 et 24277/94, §
58, 8 juillet 1999).
Or, c’est en premier lieu aux autorités nationales qu’il revient d’évaluer s’il existe un besoin social impérieux susceptible de justifier la restriction apportée à cette liberté, exercice pour lequel elles bénéficient d’une certaine marge d’appréciation. Dès lors, lorsqu’elle exerce son contrôle, la Cour n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions nationales mais de vérifier, sous l’angle de l’article 10, les décisions qu’elles ont rendues en vertu de leur pouvoir d’appréciation. Pour ce faire, elle doit considérer l’ingérence en cause à la lumière de l’ensemble de l’affaire (voir, entre autres,
Lingens c. Autriche
, arrêt du 8 juillet 1986, série
A n
o
103, p.
28, §
46, et
Rizos et Daskas c. Grèce
, n
o
65545/01, §
44, 27 mai 2004), notamment au regard des termes employés dans l’écrit incriminé, au contexte de sa publication et tenir compte des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (voir
İbrahim
Aksoy c. Turquie
, n
os
28635/95, 30171/96 et 34535/97, §
60, 10
octobre 2000, et
Incal c. Turquie
, arrêt du 9 juin 1998,
Recueil
1998
‑
IV, p.
1568, §
58).
A cet égard, la Cour observe que la requérante a été poursuivie pour avoir fait la propagande d’une organisation terroriste par le biais de l’hebdomadaire dont elle était rédactrice en chef. En l’occurrence, l’article litigieux, rédigé par l’un des principaux dirigeants du PKK, soulignait l’inanité de la politique menée dans la région irakienne par les autorités turques contre le PKK et précisait le cadre d’action de cette organisation. Ce cadre s’avérait ainsi défini par l’emploi d’expressions telles que «
ils ne doivent pas s’attendre à ce que le PKK [y prête le flanc]. Si aux appels du PKK, il est répondu par la guerre, il est évident que le PKK va répondre à cela (...) Le PKK va se défendre de la manière la plus efficace sur la base de la ligne de légitime défense. Le PKK, tout en persistant dans son approche stratégique, va se défendre dans tous les domaines, va étendre et intensifier la ‘‘guerre de défense’’».
Aux yeux de la Cour, ces propos ne sauraient s’apprécier indépendamment de la personnalité de leur auteur, l’un des principaux dirigeants du PKK. Si cette circonstance ne saurait en soi justifier l’ingérence litigieuse, force est de constater que les propos incriminés ne sauraient être considérés comme relevant de la simple rhétorique, dès lors qu’ils émanent d’une personnalité importante de l’organisation en question. Bien au contraire, ils se voient conférer une portée particulière pour leurs lecteurs et tendent à légitimer une action armée revêtant la forme d’« une guerre
», dont l’extension et l’intensification s’avèrent encouragées.
En outre, s’il est vrai que la requérante ne s’est pas personnellement associée aux opinions exprimées dans l’article litigieux, elle n’en a pas moins fourni une tribune à leur auteur et permis leur diffusion. Par là, elle partage indirectement les «
devoirs et responsabilités
» que les auteurs assument lors de la diffusion de leurs opinions auprès du public (voir,
mutatis mutandis
,
Öztürk c. Turquie
[GC], n
o
22479/93, §
‑
VI). En charge de la ligne éditoriale de l’hebdomadaire en cause, elle ne saurait dès lors s’exonérer de toute responsabilité quant à son contenu, le droit de communiquer des informations ne pouvant servir d’alibi ou de prétexte à la diffusion de propos qui recèlent un appel à la violence (
Sürek c.
Turquie
(n
o
3)
[GC], n
o
24735/94, §§ 40-41, 8 juillet 1999).
Dans cette perspective, la Cour constate tout d’abord que les juridictions nationales qui prononcèrent la condamnation initiale de la requérante, ont veillé à apprécier sa culpabilité au regard des exigences du paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention, et après avoir procédé à une mise en balance des intérêts concurrents en présence. Elle juge en outre que les motifs retenus pour fonder cette première condamnation, en mettant l’accent sur la lutte contre le terrorisme, question d’intérêt public de première importance dans une société démocratique, apparaissent à la fois «
pertinents
» et «
suffisants
» pour justifier une ingérence dans le droit de l’intéressée à la liberté d’expression (
B.
Hogefeld c. Allemagne
(déc.), n
o
35402/97, 20
janvier 2000, et
Zeynep
Tosun c. Turquie
(déc.), n
o
4124/02, 13
septembre 2005).
Enfin, la nature et la lourdeur des peines infligées sont des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité d’une atteinte au droit à la liberté d’expression (entre autres,
Ceylan c.
Turquie
[GC], n
o
23556/94, §
‑
IV). A cet égard, la position dominante qu’occupe le gouvernement lui commande de témoigner de retenue dans l’usage de la voie pénale (
Yağmurdereli,
précité, § 43).
En l’occurrence, la Cour constate qu’à l’époque des faits, le droit turc disposait d’incriminations spécifiques dans son ordre juridique, lesquelles prévoyaient la commutation de toute peine de prison prononcée à l’encontre d’un directeur responsable en une amende, mesure dont a bénéficié la requérante en sa qualité de rédactrice en chef. En outre, elle estime que la mesure de fermeture de l’hebdomadaire en cause, revêt un caractère coercitif et préventif, à apprécier en corrélation avec le constat des juridictions nationales portant commission d’infraction réitérée. Enfin, la Cour n’estime pas nécessaire de décider si la sanction initialement infligée à la requérante, était disproportionnée dès lors qu’une seconde procédure fut diligentée à son encontre et demeure pendante devant les juridictions internes. Au demeurant, la procédure pénale ayant fait l’objet d’une réouverture, les peines prononcées contre la requérante ont été levées et aucune condamnation pénale n’a été exécutée. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§
3 et 4 de la Convention.
3.
La requérante se plaint des conséquences de sa condamnation et de la mesure portant fermeture temporaire de l’hebdomadaire litigieux, lesquelles emportent selon elle, violation de l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi (...).
»
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ce grief pour absence de qualité de victime de la requérante. A cet égard, il précise que la décision portant fermeture temporaire de l’hebdomadaire litigieux n’a pas été exécutée, ce dernier ayant – de lui-même – mis fin à ses activités. La requérante n’a ainsi subi aucun préjudice de ce fait.
La requérante conteste ces arguments et souligne que l’hebdomadaire où elle travaillait a cessé ses activités en raison des poursuites pénales dont il fit l’objet.
La Cour observe que la mesure portant fermeture temporaire de l’hebdomadaire litigieux n’a pas été exécutée par les autorités nationales, l’hebdomadaire ayant de lui-même cessé toute activité. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention (
mutatis mutandis
,
Kaya c. Turquie
(déc.), n
o
6250/02, 1
er
mars 2004).
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article
29 §
3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Santiago
Quesada
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président