SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 5155/99 prezentate de Șükrü NEGZ și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 22 iunie 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, L. Caflisch, R. Türmen, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, A. Gyulumyan, judecători, și de domnul V. Berger, grefier de secton Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 25 iunie 1999, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamanții, Șükrü Nergiz, Abdülhal Electroluxk Nergiz, Misbet Sünbül, Sdret Tekin, Șazime Güler, Sevibe Nergiz, Zaide Nergiz, Fatma Nergiz, Recurenții au locuit cu toții, la momentul faptei din sud-estul Turciei, într-o provincie aflată într-o stare de urgență. Din 1985, în această regiune au avut loc tulburări grave între forțele de securitate și membrii organizației ilegale a PKK. Evenimentele și confruntările care au fost produse au afectat multe sate; unele au fost evacuate, altele, abandonate de locuitorii lor, casele fiind distruse. Circumstanțele din jurul speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează Versiunea faptelor date de reclamanți La 18 mai 1994, soldații au evacuat și au incendiat casele și câmpurile satului Dolapdere din districtul Silvan, unde locuiau reclamanții. Aceștia au fost de multe ori conștienți de autoritățile administrative și militare, cerându-le permisiunea să se întoarcă în satul lor, altfel, permisiunea de a continua să-și cultive pământurile. Reclamanții nu pot furniza copii ale tuturor cererilor în cauză, cu excepția celor din 17 ianuarie 1996, pe care dl Abdülhalik, dl Hsan și dl Celal Nergiz le-au prezentat separat Prefecturii de la Diyarbakr, și care au fost transmise comandantului departamentului de jandarmerie. Nu s-a dat nici un răspuns cererilor reclamanților. La data la care a fost introdusă prezenta cerere, reclamanții și copiii lor au trăit în Diyarbakr. Versiunea faptelor date de guvern La momentul faptelor, cei care nu mai locuiau în satul în cauză, în măsura în care au plecat din cauza activităților teroriste intense care au avut loc în regiune și a amenințărilor aduse de PKK asupra sătenilor. Forțele de securitate nu i-au obligat pe solicitanți sau pe ceilalți locuitori să părăsească satul lor. La 14 iulie 2004, Marea Cameră Națională a adoptat Legea privind despăgubirea prejudiciilor cauzate de acte de terorism sau de măsuri de combatere a terorismului, care a intrat în vigoare la 27 iulie 2004. Iulie 2004. Această lege oferă o cale de atac suficientă pentru a corecta obiecțiile întemeiate pe Convenția persoanelor cărora li s-a refuzat accesul la bunurile lor în satul lor. În acest scop, în 76 de departamente au fost create comisii de evaluare și de soluționare a daunelor. Persoanele care au suferit prejudicii din cauza terorismului sau a măsurilor luate de autorități pentru combaterea terorismului pot depune o cerere de despăgubire la comisia competentă. În plus, 800 de persoane ale căror cereri sunt pendinte în fața Curții au sesizat și comisiile de despăgubire. Mulți săteni au primit deja despăgubiri pentru prejudiciile suferite. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în hotărârea Do 1 Împreună cu art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng că nu au acces la bunurile lor și că nu au acces la acestea. Invocând art. 13, reclamanții se plâng că au fost renegați într-o acțiune efectivă, judiciară sau de altă natură, care le-ar fi permis să conteste distrugerea proprietății lor de către forțele de ordine. Griefs din art. 1 din Protocolul nr Reclamanții susțin că evaziunile lor forțate și refuzul autorităților de a-i lăsa să se întoarcă în satul lor și pe pământurile lor au încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În acest sens, guvernul susține că măsura în cauză nu a epuizat căile de atac interne instituite prin Legea din 27 iulie 2004. Reclamanții contestă argumentele guvernului. Potrivit acestora, noua acțiune instituită prin legea din cauza dreptului de a fi judecată nu poate fi considerată efectivă. Curtea constată că, potrivit Legii privind despăgubirile din 27 iulie 2004, este posibil pentru persoanele precum reclamanții să sesizeze până la 3 ianuarie 2007 comisiile de despăgubire pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul pe care le-au suferit din cauza evaziunilor lor forțate, a distrugerii bunurilor lor sau a accesului la acestea. Curtea a examinat deja această acțiune și a ajuns la concluzia că a fost efectiv pentru a prezenta obiecțiile întemeiate pe deplasarea forțată, distrugerea bunurilor și refuzul autorităților de a permite accesul acestora în satele din sud-estul Turciei. În special, aceasta a considerat că noua acțiune era accesibilă și oferea șanse rezonabile de succes (a se vedea mai sus, punctul 87). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamanții se plâng de negare a unei căi de atac efective, judiciare sau de altă natură, care le-ar fi permis să se plângă de distrugerea bunurilor lor de către forțele de ordine și de la art. 13 din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul combate această afirmație prin faptul că există acțiuni interne efective ale căror inițiative nu le-au folosit. Curtea a constatat deja că legea privind despăgubirile oferă reclamanților o cale de atac eficientă pe care o pot folosi pentru a se plânge de distrugerea bunurilor lor sau de faptul că le-ar fi refuzat accesul la acestea. Această concluzie este valabilă și în contextul luării în considerare a articolului 13. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Bošjan M. Z upančič Grefier Președinte
de la requête n
o
51405/99
présentée par Șükrü NERGİZ et autres
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 22 juin 2006 en une chambre composée de
:
MM.
B.M. Zupančič,
président,
M
me
juges,
et de M. V.
Berger,
greffier de secton
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 25 juin 1999,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, Șükrü Nergiz, Abdülhalık Nergiz, Misbet Sünbül, Sıdret Tekin, Șazime Güler, Sevibe Nergiz, Zaide Nergiz, Fatma Nergiz, İsmet Nergiz, Șahsenem Nergiz et Celal Nergiz, sont des ressortissants turcs, résidant à Diyarbakır. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Les requérants habitaient tous, à l’époque des faits dans le sud-est de la Turquie, dans une province soumise à l’état d’urgence. A partir de 1985 environ, de graves troubles entre les forces de sécurité et les membres de l’organisation illégale le PKK, ont fait rage dans cette région. Les événements et les affrontements qui s’y sont produits ont touché de nombreux villages ; certains furent évacués, d’autres, abandonnés par leurs habitants, les maisons étant détruites.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit
:
1.
La version des faits donnée par les requérants
Le 18 mai 1994, des soldats évacuèrent, puis mirent le feu aux maisons et aux champs du village de Dolapdere dans le district de Silvan, où vivaient les requérants.
Ceux-ci s’adressèrent maintes fois aux autorités administratives et militaires, demandant l’autorisation de retourner dans leur village, sinon, la permission de continuer à cultiver leurs terres. Les requérants se disent incapables de fournir copies de toutes les requêtes en question, sauf celles du 17 janvier 1996, que MM. Abdülhalik, İhsan et Celal Nergiz avaient présentées séparément à la Préfecture de Diyarbakır, et qui avaient été transmises au commandement départemental de la gendarmerie.
Aucune suite ne fut donnée aux demandes des requérants. A la date de l’introduction de la présente requête, les requérants et leurs enfants vivaient à Diyarbakır.
2.
La version des faits donné par le Gouvernement
A l’époque des faits les requérants n’habitaient plus dans le village en question dans la mesure où ils l’avaient quitté en raison des activités terroristes intenses qui avaient lieu dans la région et des menaces proférées par le PKK à l’encontre des villageois. Les forces de sécurité n’ont pas contraint les requérants ou les autres habitants à quitter leur village.
Rien ne s’oppose actuellement au retour des villageois chez eux. Des personnes ayant quitté leur village à cause du terrorisme ont déjà commencé à y rentrer et à y reprendre leurs activités.
Le 14 juillet 2004, la Grande Assemblée nationale adopta la «
loi sur l’indemnisation des dommages résultant d’actes de terrorisme ou de mesures de lutte contre le terrorisme
», qui entra en vigueur le 27
juillet 2004. Cette loi offre un recours suffisant pour redresser les griefs fondés sur la Convention émanant de personnes qui se sont vu refuser l’accès à leurs biens dans leur village.
A cette fin, des commissions d’évaluation et d’indemnisation des dommages furent créées dans 76 départements. Les personnes victimes d’un préjudice en raison du terrorisme ou de mesures prises par les autorités pour combattre le terrorisme peuvent présenter une demande d’indemnisation auprès de la commission compétente.
Le nombre de personnes qui se sont adressées à ces commissions s’élève déjà à 170
000 environ. De plus, 800 personnes dont les requêtes sont pendantes devant la Cour ont également saisi les commissions d’indemnisation. De nombreux villageois ont déjà reçu un dédommagement pour le préjudice qu’ils ont subi.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Le droit et la pratique interne pertinents sont décrits dans l’arrêt
Doğan et autres c. Turquie
(n
os
8803-8811/02, 8813/02 et 8815-8819/02, §§
31
‑
‑
VI) et dans la décision
İçyer c. Turquie
(n
o
18888/02, 12
janvier 2006).
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 combiné avec l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent de ne pas avoir accès à leurs biens et de l’impossibilité d’en faire usage.
Invoquant l’article 13, les requérants se plaignent de s’être vu dénier un recours effectif, judiciaire ou autre, qui leur aurait permis de contester la destruction de leurs biens par les forces de l’ordre.
A.
Griefs tirés de l’article 1 du Protocole n
o
1
Les requérants allèguent que leurs évictions forcées et le refus des autorités de les laisser retourner dans leur village et sur leurs terres ont emporté violation de l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement affirme que les requérants n’ont pas épuisé les voies de recours internes instauré par la loi d’indemnisation du 27 juillet 2004. A cet égard, il soutient que le mécanisme mis en place à la suite de l’arrêt
Doğan et autres
du 29
juin 2004 est de nature à redresser les griefs des requérants et présente des perspectives raisonnables de succès.
Les requérants contestent les arguments du Gouvernement. Selon eux, le nouveau recours créé par la loi d’indemnisation ne saurait passer pour effectif.
La Cour observe que selon la loi sur l’indemnisation du 27 juillet 2004, il est possible pour les personnes telles que les requérants de saisir jusqu’au 3
janvier 2007 les commissions d’indemnisation pour demander réparation du dommage qu’ils ont subi en raison de leurs évictions forcées, de la destruction de leurs biens ou de l’impossibilité d’accéder à ceux-ci.
La Cour a déjà examiné ce recours et a conclu qu’il était effectif pour présenter les griefs fondés sur le déplacement forcé, la destruction des biens et le refus des autorités de laisser accéder à ceux-ci dans les villages du sud-est de la Turquie. En particulier, elle a considéré que le nouveau recours était accessible et offrait des chances raisonnables de succès (
İçyer
, précitée, §§
73
‑
87).
A la lumière de ce qui précède, la Cour considère qu’il n’y a aucune circonstance exceptionnelle de nature à dispenser les requérants de l’obligation d’épuiser ce recours.
Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
B.
Grief tiré de l’article 13 de la Convention
Les requérants se plaignent de s’être vu dénier un recours effectif, judiciaire ou autre, qui leur aurait permis de se plaindre de la destruction de leurs biens par les forces de l’ordre et invoquent l’article 13 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Le Gouvernement combat cette allégation en soulignant qu’il existe des recours internes effectifs dont les requérants n’ont pas usé.
La Cour a déjà constaté que la loi d’indemnisation offre bien aux requérants un recours effectif qu’ils peuvent utiliser pour se plaindre de la destruction de leurs biens ou du fait qu’on leur aurait refusé l’accès à ceux-ci. Cette conclusion vaut également dans le contexte du grief tiré de l’article
13.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il y a lieu de le rejeter en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Vincent
Berger
Boštjan M. Z
upančič
Greffier
Président