ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6759/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6759/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Deliberând asupra recursului
civil de față;
Din examinarea actelor și
lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 806
din 7 decembrie 2007, Tribunalul Cluj a respins excepția inadmisibilității,
invocată de pârâtul S.R. prin C.L. Cluj-Napoca. A admis acțiunea formulată de
reclamanții M.I. și M.A.E., în contradictoriu cu pârâții S.R., prin C.L.
Cluj-Napoca, N.I.V. și N.N.N. și au fost obligați pârâții N.I.V. și N.N.N. să
lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentele nr. 2 și 5
situate în Cluj-Napoca, înscrise în C.F. 127765 Cluj-Napoca.
S-a dispus restabilirea
situației din C.F. 31059 Cluj-Napoca, de sub B 2 și 3, în sensul reînscrierii
dreptului de proprietate al reclamanților, transcrierea imobilului cu nr. topo
10646/V în C.F. 31059 Cluj-Napoca în favoarea reclamanților și sistarea C.F. 127765
Cluj-Napoca.
Pârâții au fost obligați în
solidar să achite reclamanților suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această
hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanții au fost proprietarii tabulari
ai imobilului cu nr. topo 10646/II, apartamentul nr. 2, situat în Cluj-Napoca, compus
din 4 camere și dependințe, drept dobândit prin contractul de schimb,
autentificat prin încheierea nr. 5263 din 3 august 1976 a fostului N.S. Cluj.
Acest apartament a fost
trecut în proprietatea statului, împreună cu un garaj și o magazie din cărămidă
aflate în proprietatea reclamanților, prin decizia nr. 450 din 4 octombrie 1982 a C.E.C.P.J. Cluj, emisă în baza Decretului nr. 223/1974. Prin încheierea C.F. nr. 8528/1982 s-a
înscris dreptul statului român în C.F. 31059 Cluj-Napoca, iar prin încheierea C.F.
nr. 1945/1998, imobilul a fost transcris în C.F. 127764 în favoarea statului român,
C.F. 31059 fiind sistată.
Prin contractul de
vânzare-cumpărare nr. 30886 din 11 noiembrie 1996, pârâții N.I.V. și N.N.N. au
cumpărat de la C.L. Cluj-Napoca imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Căliman,
compus din 4 camere, precum și un garaj, boxă și împrejmuirea anexă, iar prin
încheierea C.F. nr. 3990/1998, în C.F. 127765 Cluj-Napoca a fost înscris
dreptul de proprietate al cumpărătorilor asupra imobilului cu nr. topo
10646/II, apartamentul nr. 2. Prin încheierea C.F nr. 6124/2000, conexată cu
3930/1998, a fost înscris dreptul de proprietate al pârâților și asupra
imobilului cu nr. topo 10646/V, apartamentul nr. 5, compus din garaj, o boxă și
o magazie, transcris din C.F. 127764.
Prin sentința civilă nr. 477/1999
a Tribunalului Cluj, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții M.I. și M.A.E.,
în contradictoriu cu C.L. Cluj-Napoca, N.I.V. și N.N.N., având ca obiect
constatarea preluării abuzive de către S.R. a imobilului, rectificarea
înscrierilor din C.F., în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al
reclamanților asupra apartamentului și constatarea nulității absolute a
contractului de vânzare-cumpărare nr. 30886 din 11 noiembrie 1996, această
sentință rămânând definitivă prin decizia civilă nr. 123/2000 a Curții de Apel
Cluj, iar judecata recursului declarat împotriva acestei decizii a fost
suspendată de Înalta Curte, la data de 22 februarie 2007, în dosarul nr. 399/1/2000.
Prima instanță a reținut că,
prin sentința civilă nr. 12031/2003, Judecătoria Cluj-Napoca a admis în parte
acțiunea formulată de reclamanții M.I. și M.A.E., în contradictoriu cu S.R.,
prin C.L. Cluj-Napoca, N.I.V. și N.N.N., SC C.A. SA, prin lichidator SC A.T.P. SA
și M. Cluj-Napoca și a constatat că imobilul înscris inițial în C.F. 31059 Cluj,
combinat cu C.F. col. 8747 Cluj, în prezent înscris în C.F. 127765 Cluj-Napoca,
situat în Cluj-Napoca, str. Căliman, compus din 4 camere, hol, antreu,
bucătărie, baie, S.A.S., cămară de alimente, 3 terase, un WC, 3 boxe, pivniță,
garaj și magazie din cărămidă a trecut în proprietatea statului fără titlu
valabil.
Prin aceeași sentință au
fost respinse petitele privind constatarea nulității absolute a contractului de
vânzare-cumpărare nr. 30886/1996, rectificarea C.F. 127765 prin radierea
dreptului de proprietate al pârâților și reînscrierea dreptului de proprietate
al reclamanților.
Această sentință a devenit
irevocabilă prin decizia civilă nr. 2531/R/2006 a Curții de Apel Cluj.
Prin sentința civilă nr. 405/2007
a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți,
în contradictoriu cu P.M. Cluj-Napoca, a fost anulată dispoziția nr. 41161/2006
emisă de pârât și a fost obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție, prin care
să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, fiind respinsă
cererea privind restituirea în natură a bunului.
S-a mai reținut, că excepția
inadmisibilității acțiunii nu este întemeiată, față de prevederile art. 20 și
21 alin. (1) și (2) din Constituție și art. 6 alin. (1) din C.A.D.O.L.F.
Reclamanții și-au întemeiat
acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., solicitând ca, în urma comparării
titlurilor părților, să se dea preferință titlului lor asupra imobilului în
litigiu și, pe cale de consecință, pârâții să fie obligați să le lase în
deplină proprietate și posesie acest imobil, iar, dacă s-ar aprecia că acțiunea
este inadmisibilă, dreptul reclamanților de a avea acces la justiție pentru
apărarea dreptului lor de proprietate ar fi unul abstract și iluzoriu.
Comparând titlurile de
proprietate ale părților, prima instanță a reținut că reclamanții au dobândit
dreptul de proprietate printr-un contract de schimb a cărui valabilitate nu a
fost contestată, iar prin sentința civilă nr. 12031/2003 a Judecătoriei
Cluj-Napoca s-a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără
titlu valabil.
Prin urmare, reclamanții nu
și-au pierdut dreptul de proprietate pe care și-l pot exercita în baza art. 480
și următoarele C. civ., „opinie care este în concordanță cu dispozițiile art. 2
alin. (2) din Legea nr. 10/2001”.
Pârâții au cumpărat imobilul
de la S.R., proprietar aparent care nu a avut un drept valabil asupra bunului.
De aceea, trebuie acordată
preferință titlului reclamanților, atât pentru faptul că titlul lor este
valabil, iar titlul statului nu a existat, cât și raportat la faptul că titlul
lor este anterior celui deținut de pârâți.
A mai reținut prima instanță
că „s-a ajuns la această situație regretabilă și frustrantă atât pentru
reclamanți, cât și pentru pârâții N.I.V. și N.N.N., datorită incoerenței
legislative după anul 1990 în ceea ce privește problema restituirii imobilelor
preluate de stat în perioada 1945 - 1989”.
Așa cum s-a reținut de către
C.E.D.O., în cauza P. împotriva României, acest climat de incertitudine
juridică generală constituie o ingerință în dreptul de proprietate al
persoanelor ale căror imobile au fost preluate de stat, care nu are o bază
legală și nici nu este justificată de un interes general. S.R. nu și-a
îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în
fața chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau
vânzarea imobilelor preluate în perioada 1945 - 1989, fapt care conduce la
imposibilitatea proprietarilor de exercitare efectivă a dreptului lor de
proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind încălcat astfel „justul echilibru” ce trebuie să existe între cerințele
interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la
respectarea bunurilor sale.
Curtea de Apel Cluj, prin
decizia civilă nr. 287/ A din 3 noiembrie 2008, îndreptată prin încheierea din
8 decembrie 2008, a admis apelul declarat de pârâții N.I.V., N.N.N. și C.L.
Cluj-Napoca pentru S.R. împotriva acestei sentințe, pe care a schimbat-o, în
sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâților S.R.,
prin C.L. Cluj-Napoca, N.I.V. și N.N.N.
A fost menținută dispoziția
privind respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și au fost obligați
intimații să plătească apelanților N.I.V. și N.N.N. suma de 3047 lei cheltuieli
de judecată.
Instanța de apel a reținut
că prin sentința civilă nr. 12031/2003, Judecătoria Cluj-Napoca a constatat că
imobilul care face obiectul pricinii a trecut în proprietatea statului român
fără titlu valabil, însă prin aceeași sentință s-au respins capetele de acțiune
privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 30886 din
11 noiembrie 1996, rectificarea C.F. 127765 Cluj prin radierea dreptului de
proprietate al pârâților și reînscrierea dreptului de proprietate al
reclamanților.
Prin decizia civilă nr. 2531/R/2006
a Curții de Apel Cluj (prin care a rămas irevocabilă sentința pronunțată de
judecătorie) s-a reținut, în raport de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
că este consacrat, cu efect retroactiv, un caz de validare în care
buna-credință este nu doar necesară, dar și suficientă pentru dobândirea unui
drept real imobiliar de la un non dominus.
S-a mai reținut, că
reclamanții au uzat și de dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiindu-le recunoscut
dreptul la despăgubiri și că analiza titlului căruia trebuie să i se dea
preferință trebuie circumscrisă deciziei pronunțată de Înalta Curte de Casație
și Justiție, la data de 9 iunie 2008, în recurs în interesul legii.
Înalta Curte a decis că
rezolvarea concursului dintre legea specială și legea generală se face în
favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.
Când sunt sesizate neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., are
prioritate convenția, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în
revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar
aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor
juridice.
Din perspectiva alin. (2) al
deciziei Înaltei Curți, este legală respingerea de către prima instanță a
excepției inadmisibilității acțiunii, însă „nu poate fi primită” soluția de a
da preferință titlului reclamanților pentru faptul că titlul lor este anterior
titlului pârâților.
Titlul subdobânditorilor a
fost confirmat irevocabil prin respingerea acțiunii în constatarea nulității
contractului de vânzare-cumpărare, constatându-se buna-credință a
cumpărătorilor, în temeiul art. 45 alin. (2), teza a II-a din Legea nr. 10/2001.
Jurisprundența C.E.D.O. a
stabilit, în mod constant, că în cazul în care nu mai este posibilă restituirea
în natură a bunului preluat abuziv de stat cu sau fără titlu valabil, fostului
proprietar urmează să-i fie acordate celelalte măsuri reparatorii prevăzute de
lege, iar, în speță, titlul subdobânditorilor nefiind anulat, restituirea în
natură nu este posibilă.
Principiul securității raporturilor
juridice, care este unul dintre elementele fundamentale ale superiorității
dreptului, urmărește ca soluția definitivă să nu mai fie repusă în discuție (cazul
B. vs. România). Conform acestui principiu, „nici una dintre părți nu este
abilitată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive și executorii cu
singurul scop de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie despre acest
subiect”.
Or, în prezenta cauză,
reclamanții urmăresc să obțină o reexaminare a deciziei civile nr. 2531/R/2006
a Curții de Apel Cluj (irevocabilă), prin care s-a constatat valabilitatea
contractului de vânzare încheiat de pârâții N. cu S.R.
În speță, nu există motive
care să justifice o derogare de la principiul securității raporturilor
juridice. O privare de proprietate poate fi justificată doar pentru cauză de
utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, condiții neîndeplinite în
cauză.
În sensul jurisprudenței Curții,
pârâții beneficiază de „un bun”, astfel că prin admiterea acțiunii
reclamanților au fost privați de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze din
primul aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Împotriva acestei decizii au
declarat recurs reclamanții M.I. și M.A.E. care, invocând art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., au susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 480 C.
civ., art. 20 și art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1
adițional la C.E.D.O.
Au susținut recurenții, că
instanța de apel a invocat o decizie a Înaltei Curți nemotivată și nepublicată
în M. Of., care nu poate fi pusă în aplicare și, prevalându-se de prevederile art.
44 din Constituție și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.,
apără un drept de proprietate dobândit de la un neproprietar, cu un preț
subvenționat de stat, pentru a-i favoriza pe apelanți, cu încălcarea dreptului
recurenților, care trebuie să lupte în continuare pentru a primi despăgubiri de
la stat.
Recurenții au arătat că,
chiar și în raport cu decizia Înaltei Curți, trebuie să se dea prioritate C.E.D.O.
și nu legii speciale, deoarece în anul 1988 au fost privați de dreptul de
proprietate, pe motiv că au ales să-și stabilească domiciliul în altă țară, iar
dreptul lor este mai consolidat, pentru că au cumpărat de la adevăratul
proprietar, în timp ce pârâții au cumpărat de la stat, față de care s-a
constatat nulitatea titlului.
Principiul securității
raporturilor juridice nu subzistă în fața garanției de evicțiune a statului,
potrivit art. 1337 C. civ.
Recurenții au mai arătat, că
au promovat această acțiune, chiar și în condițiile în care a fost respinsă
acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, care a
avut ca temei juridic art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În cadrul acelei
acțiuni nu s-au putut discuta chestiuni legate de dreptul de proprietate,
analiza fiind supusă doar bunei sau relei-credințe a dobânditorilor.
Prima instanță a stabilit
corect că dreptul de proprietate al reclamanților este mai bine consolidat și
că este garantat, potrivit prevederilor art. 20 din Constituția României și art.
1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., iar hotărârea primei instanțe
este legală și în condițiile emiterii deciziei Înaltei Curți.
Analizând recursul, în
limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., se constată că nu este fondat.
Decizia atacată nu este dată
cu încălcarea art. 480 C. civ., art. 20 și 44 din Constituția României și art. 1
din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, așa cum susțin recurenții.
Deși în hotărârea recurată
se fac referiri la decizia pronunțată de Înalta Curte la data de 9 iunie 2008 (M.
Of. nr. 108/23.02.2009), instanța de apel nu a motivat soluția admiterii
apelului în raport de prevederile art. 329 C. proc. civ. Dreptul
intimaților-pârâți N.I.V. și N.N.N. a fost analizat în raport de înscrisurile
depuse la dosar, de legislația română și cea europeană și de jurisprudența
C.E.D.O.
Prin art. 480 C. civ. și art.
40 din Constituția României este apărat dreptul de proprietate al oricărei
persoane care l-a dobândit în condițiile legii, iar intimații-pârâți (soții N.)
au un drept de proprietate asupra imobilului care face obiectul pricinii,
dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate nu
poate face obiect de analiză în prezenta cauză.
Art. 1337 C. civ., invocat
de recurenți, stabilește răspunderea pentru evicțiune, iar, față de prevederile
acestui text, S.R. este de drept obligat să răspundă „către cumpărător” (soții
N.) de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut.
Buna-credință a intimaților-pârâți
N.I.V. și N.N.N. și faptul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 30886
din 11 noiembrie 1996 cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au fost
stabilite prin sentința civilă nr. 12031 din 19 decembrie 2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2531/ R din 10 noiembrie 2006 a Curții de Apel Cluj.
Susținerea recurenților că
soluția admiterii acțiunii pronunțată de prima instanță este legală, față de
faptul că titlul lor provine de la adevăratul proprietar, nu este întemeiată.
Acțiunea în revendicarea
imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este o
acțiune specială, în care nu se poate da reclamanților câștig de cauză numai pentru
faptul că titlul lor provine de la adevăratul proprietar.
Dacă, indiferent de
circumstanțe, dobânditorul imobilului ar fi deposedat de bun pentru a fi
restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile
atingeri ale proprietății, producându-se noi prejudicii, disproporționate, în
sarcina subdobânditorului, deși în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat (cauza R.
vs. România) că „atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi
neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să
se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca
persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie puse în
situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase
odinioară aceste bunuri”.
Într-o acțiune în
revendicare, pârâtul subdobânditor al dreptului de proprietate asupra bunului
poate invoca excepții fondate pe buna-credință la data dobândirii imobilului,
iar titlul reclamantului, care susține că a dobândit bunul de la adevăratul
proprietar, nu este mai puternic decât titlul terțului subdobânditor, care se
consolidează, fie prin efectul legii (dacă nu s-a formulat acțiune în
constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare), fie prin hotărârea
judecătorească de respingere a acțiunii în constatarea nulității contractului,
cum este cazul în speță.
În prezenta cauză, prin
recunoașterea judiciară a valabilității contractului de vânzare-cumpărare,
intimații-pârâți N.I.V. și N.N.N. au un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr.
1 adițional la Convenție, situație în care obligarea acestora să lase bunul în
proprietatea recurenților ar constitui o ingerință în dreptul lor garantat prin
art. 1 al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate
justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit din cauză de utilitate
publică și în condițiile prevăzute de lege. Or, în speță, nu s-a invocat vreun motiv
care să justifice privarea de proprietate a intimaților-pârâți pentru cauză de
utilitate publică.
Faptul că
recurenții-reclamanți au formulat acțiunea în revendicare după ce au declanșat
procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în timp ce pricina întemeiată pe
prevederile legii speciale se afla pe rolul instanței de recurs, invocând
dreptul lor dobândit de la adevăratul proprietar, nu constituie motiv care să
justifice privarea de proprietate a subdobânditorilor, raportat la art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
În acord cu legislația
europeană și jurisprudența Curții Europene, Înalta Curte, prin decizia nr. 33
din 9 iunie 2008, dată în condițiile art. 329 C. proc. civ., a stabilit că, în
caz de neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O. are prioritate
Convenția, prioritate care poate fi dată în cadrul acțiunii în revendicare
întemeiată pe dreptul comun, însă aplicarea altor dispoziții decât cele ale legii
speciale trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de
Convenție aparținând altor persoane ori securității raporturilor juridice.
În cauză, față de faptul că
și dreptul de proprietate al intimaților-pârâți N.I.V. și N.N.N., recunoscut
printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, este apărat de Convenție, corect s-a
reținut prin decizia atacată, că prin admiterea acțiunii formulată de
reclamanți, pârâții ar fi privați de „un bun”, în sensul jurisprundenței Curții
Europene și s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice. Prin
lipsirea de bun a intimaților-pârâți (soții N.), al căror drept este recunoscut
printr-o hotărâre judecătorească, s-ar ajunge la insecuritate juridică,
deoarece nici o persoană care a achiziționat în condițiile legii imobilele
preluate de stat nu mai are siguranța dreptului său, chiar dacă l-a dobândit
întemeindu-se cu bună-credință pe însăși legislația civilă.
Pentru considerentele
expuse, recursul declarat de reclamanți va fi respins, iar, conform art. 274 C.
proc. civ., recurenții vor fi obligați să plătească intimaților N.I.V. și N.N.N.
cheltuielile de judecată efectuate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamanții M.I. și M.A.E. împotriva deciziei nr. 287/ A din 3 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.
Obligă recurenții M.I. și M.A.E.
la plata sumei de 3.785 lei către intimații N.I.V. și N.N.N., reprezentând
cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 18 iunie 2009.