ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6759/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 806 din 7 decembrie 2007, Tribunalul Cluj a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul S.R. prin C.L. Cluj-Napoca. A admis acțiunea formulată de reclamanții M.I. și M.A.E., în contradictoriu cu pârâții S.R., prin C.L. Cluj-Napoca, N.I.V. și N.N.N. și au fost obligați pârâții N.I.V. și N.N.N. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentele nr. 2 și 5 situate în Cluj-Napoca, înscrise în C.F. 127765 Cluj-Napoca. S-a dispus restabilirea situației din C.F. 31059 Cluj-Napoca, de sub B 2 și 3, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al reclamanților, transcrierea imobilului cu nr. topo 10646/V în C.F.

31059 Cluj-Napoca în favoarea reclamanților și sistarea C.F. 127765 Cluj-Napoca. Pârâții au fost obligați în solidar să achite reclamanților suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanții au fost proprietarii tabulari ai imobilului cu nr. topo 10646/II, apartamentul nr. 2, situat în Cluj-Napoca, compus din 4 camere și dependințe, drept dobândit prin contractul de schimb, autentificat prin încheierea nr. 5263 din 3 august 1976 a fostului N.S. Cluj. Acest apartament a fost trecut în proprietatea statului, împreună cu un garaj și o magazie din cărămidă aflate în proprietatea reclamanților, prin decizia nr. 450 din 4 octombrie 1982 a C.E.C.P.J.

Cluj, emisă în baza Decretului nr. 223/1974. Prin încheierea C.F. nr. 8528/1982 s-a înscris dreptul statului român în C.F. 31059 Cluj-Napoca, iar prin încheierea C.F. nr. 1945/1998, imobilul a fost transcris în C.F. 127764 în favoarea statului român, C.F. 31059 fiind sistată. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 30886 din 11 noiembrie 1996, pârâții N.I.V. și N.N.N. au cumpărat de la C.L. Cluj-Napoca imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Căliman, compus din 4 camere, precum și un garaj, boxă și împrejmuirea anexă, iar prin încheierea C.F. nr. 3990/1998, în C.F. 127765 Cluj-Napoca a fost înscris dreptul de proprietate al cumpărătorilor asupra imobilului cu nr. topo 10646/II, apartamentul nr. 2. Prin încheierea C.F nr. 6124/2000, conexată cu 3930/1998, a fost înscris dreptul de proprietate al pârâților și asupra imobilului cu nr. topo 10646/V, apartamentul nr. 5, compus din garaj, o boxă și o magazie, transcris din C.F.

127764. Prin sentința civilă nr. 477/1999 a Tribunalului Cluj, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții M.I. și M.A.E., în contradictoriu cu C.L. Cluj-Napoca, N.I.V. și N.N.N., având ca obiect constatarea preluării abuzive de către S.R. a imobilului, rectificarea înscrierilor din C.F., în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentului și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 30886 din 11 noiembrie 1996, această sentință rămânând definitivă prin decizia civilă nr. 123/2000 a Curții de Apel Cluj, iar judecata recursului declarat împotriva acestei decizii a fost suspendată de Înalta Curte, la data de 22 februarie 2007, în dosarul nr. 399/1/2000.

Prima instanță a reținut că, prin sentința civilă nr. 12031/2003, Judecătoria Cluj-Napoca a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții M.I. și M.A.E., în contradictoriu cu S.R., prin C.L. Cluj-Napoca, N.I.V. și N.N.N., SC C.A. SA, prin lichidator SC A.T.P. SA și M. Cluj-Napoca și a constatat că imobilul înscris inițial în C.F. 31059 Cluj, combinat cu C.F. col. 8747 Cluj, în prezent înscris în C.F. 127765 Cluj-Napoca, situat în Cluj-Napoca, str. Căliman, compus din 4 camere, hol, antreu, bucătărie, baie, S.A.S., cămară de alimente, 3 terase, un WC, 3 boxe, pivniță, garaj și magazie din cărămidă a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil. Prin aceeași sentință au fost respinse petitele privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 30886/1996, rectificarea C.F.

127765 prin radierea dreptului de proprietate al pârâților și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanților. Această sentință a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 2531/R/2006 a Curții de Apel Cluj. Prin sentința civilă nr. 405/2007 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu P.M. Cluj-Napoca, a fost anulată dispoziția nr. 41161/2006 emisă de pârât și a fost obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție, prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, fiind respinsă cererea privind restituirea în natură a bunului. S-a mai reținut, că excepția inadmisibilității acțiunii nu este întemeiată, față de prevederile art. 20 și 21 alin. (1) și (2) din Constituție și art. 6 alin. (1) din C.A.D.O.L.F.

Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., solicitând ca, în urma comparării titlurilor părților, să se dea preferință titlului lor asupra imobilului în litigiu și, pe cale de consecință, pârâții să fie obligați să le lase în deplină proprietate și posesie acest imobil, iar, dacă s-ar aprecia că acțiunea este inadmisibilă, dreptul reclamanților de a avea acces la justiție pentru apărarea dreptului lor de proprietate ar fi unul abstract și iluzoriu. Comparând titlurile de proprietate ale părților, prima instanță a reținut că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate printr-un contract de schimb a cărui valabilitate nu a fost contestată, iar prin sentința civilă nr. 12031/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.

Prin urmare, reclamanții nu și-au pierdut dreptul de proprietate pe care și-l pot exercita în baza art. 480 și următoarele C. civ., „opinie care este în concordanță cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001”. Pârâții au cumpărat imobilul de la S.R., proprietar aparent care nu a avut un drept valabil asupra bunului. De aceea, trebuie acordată preferință titlului reclamanților, atât pentru faptul că titlul lor este valabil, iar titlul statului nu a existat, cât și raportat la faptul că titlul lor este anterior celui deținut de pârâți. A mai reținut prima instanță că „s-a ajuns la această situație regretabilă și frustrantă atât pentru reclamanți, cât și pentru pârâții N.I.V. și N.N.N., datorită incoerenței legislative după anul 1990 în ceea ce privește problema restituirii imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989”.

Așa cum s-a reținut de către C.E.D.O., în cauza P. împotriva României, acest climat de incertitudine juridică generală constituie o ingerință în dreptul de proprietate al persoanelor ale căror imobile au fost preluate de stat, care nu are o bază legală și nici nu este justificată de un interes general. S.R. nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor preluate în perioada 1945 - 1989, fapt care conduce la imposibilitatea proprietarilor de exercitare efectivă a dreptului lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind încălcat astfel „justul echilibru” ce trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 287/ A din 3 noiembrie 2008, îndreptată prin încheierea din 8 decembrie 2008, a admis apelul declarat de pârâții N.I.V., N.N.N. și C.L. Cluj-Napoca pentru S.R. împotriva acestei sentințe, pe care a schimbat-o, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâților S.R., prin C.L. Cluj-Napoca, N.I.V. și N.N.N. A fost menținută dispoziția privind respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și au fost obligați intimații să plătească apelanților N.I.V. și N.N.N. suma de 3047 lei cheltuieli de judecată. Instanța de apel a reținut că prin sentința civilă nr. 12031/2003, Judecătoria Cluj-Napoca a constatat că imobilul care face obiectul pricinii a trecut în proprietatea statului român fără titlu valabil, însă prin aceeași sentință s-au respins capetele de acțiune privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 30886 din 11 noiembrie 1996, rectificarea C.F.

127765 Cluj prin radierea dreptului de proprietate al pârâților și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanților. Prin decizia civilă nr. 2531/R/2006 a Curții de Apel Cluj (prin care a rămas irevocabilă sentința pronunțată de judecătorie) s-a reținut, în raport de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că este consacrat, cu efect retroactiv, un caz de validare în care buna-credință este nu doar necesară, dar și suficientă pentru dobândirea unui drept real imobiliar de la un non dominus. S-a mai reținut, că reclamanții au uzat și de dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiindu-le recunoscut dreptul la despăgubiri și că analiza titlului căruia trebuie să i se dea preferință trebuie circumscrisă deciziei pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 9 iunie 2008, în recurs în interesul legii.

Înalta Curte a decis că rezolvarea concursului dintre legea specială și legea generală se face în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Când sunt sesizate neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., are prioritate convenția, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice. Din perspectiva alin. (2) al deciziei Înaltei Curți, este legală respingerea de către prima instanță a excepției inadmisibilității acțiunii, însă „nu poate fi primită” soluția de a da preferință titlului reclamanților pentru faptul că titlul lor este anterior titlului pârâților.

Titlul subdobânditorilor a fost confirmat irevocabil prin respingerea acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, constatându-se buna-credință a cumpărătorilor, în temeiul art. 45 alin. (2), teza a II-a din Legea nr. 10/2001. Jurisprundența C.E.D.O. a stabilit, în mod constant, că în cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat cu sau fără titlu valabil, fostului proprietar urmează să-i fie acordate celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege, iar, în speță, titlul subdobânditorilor nefiind anulat, restituirea în natură nu este posibilă. Principiul securității raporturilor juridice, care este unul dintre elementele fundamentale ale superiorității dreptului, urmărește ca soluția definitivă să nu mai fie repusă în discuție (cazul B. vs. România).

Conform acestui principiu, „nici una dintre părți nu este abilitată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive și executorii cu singurul scop de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie despre acest subiect”. Or, în prezenta cauză, reclamanții urmăresc să obțină o reexaminare a deciziei civile nr. 2531/R/2006 a Curții de Apel Cluj (irevocabilă), prin care s-a constatat valabilitatea contractului de vânzare încheiat de pârâții N. cu S.R. În speță, nu există motive care să justifice o derogare de la principiul securității raporturilor juridice. O privare de proprietate poate fi justificată doar pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, condiții neîndeplinite în cauză.

În sensul jurisprudenței Curții, pârâții beneficiază de „un bun”, astfel că prin admiterea acțiunii reclamanților au fost privați de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze din primul aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.I. și M.A.E. care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 480 C. civ., art. 20 și art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Au susținut recurenții, că instanța de apel a invocat o decizie a Înaltei Curți nemotivată și nepublicată în M. Of., care nu poate fi pusă în aplicare și, prevalându-se de prevederile art. 44 din Constituție și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., apără un drept de proprietate dobândit de la un neproprietar, cu un preț subvenționat de stat, pentru a-i favoriza pe apelanți, cu încălcarea dreptului recurenților, care trebuie să lupte în continuare pentru a primi despăgubiri de la stat. Recurenții au arătat că, chiar și în raport cu decizia Înaltei Curți, trebuie să se dea prioritate C.E.D.O. și nu legii speciale, deoarece în anul 1988 au fost privați de dreptul de proprietate, pe motiv că au ales să-și stabilească domiciliul în altă țară, iar dreptul lor este mai consolidat, pentru că au cumpărat de la adevăratul proprietar, în timp ce pârâții au cumpărat de la stat, față de care s-a constatat nulitatea titlului.

Principiul securității raporturilor juridice nu subzistă în fața garanției de evicțiune a statului, potrivit art. 1337 C. civ. Recurenții au mai arătat, că au promovat această acțiune, chiar și în condițiile în care a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, care a avut ca temei juridic art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În cadrul acelei acțiuni nu s-au putut discuta chestiuni legate de dreptul de proprietate, analiza fiind supusă doar bunei sau relei-credințe a dobânditorilor. Prima instanță a stabilit corect că dreptul de proprietate al reclamanților este mai bine consolidat și că este garantat, potrivit prevederilor art. 20 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., iar hotărârea primei instanțe este legală și în condițiile emiterii deciziei Înaltei Curți.

Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat. Decizia atacată nu este dată cu încălcarea art. 480 C. civ., art. 20 și 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, așa cum susțin recurenții. Deși în hotărârea recurată se fac referiri la decizia pronunțată de Înalta Curte la data de 9 iunie 2008 (M. Of. nr. 108/23.02.2009), instanța de apel nu a motivat soluția admiterii apelului în raport de prevederile art. 329 C. proc. civ. Dreptul intimaților-pârâți N.I.V. și N.N.N. a fost analizat în raport de înscrisurile depuse la dosar, de legislația română și cea europeană și de jurisprudența C.E.D.O.

Prin art. 480 C. civ. și art. 40 din Constituția României este apărat dreptul de proprietate al oricărei persoane care l-a dobândit în condițiile legii, iar intimații-pârâți (soții N.) au un drept de proprietate asupra imobilului care face obiectul pricinii, dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate nu poate face obiect de analiză în prezenta cauză. Art. 1337 C. civ., invocat de recurenți, stabilește răspunderea pentru evicțiune, iar, față de prevederile acestui text, S.R. este de drept obligat să răspundă „către cumpărător” (soții N.) de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut. Buna-credință a intimaților-pârâți N.I.V. și N.N.N.

și faptul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 30886 din 11 noiembrie 1996 cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au fost stabilite prin sentința civilă nr. 12031 din 19 decembrie 2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2531/ R din 10 noiembrie 2006 a Curții de Apel Cluj. Susținerea recurenților că soluția admiterii acțiunii pronunțată de prima instanță este legală, față de faptul că titlul lor provine de la adevăratul proprietar, nu este întemeiată. Acțiunea în revendicarea imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este o acțiune specială, în care nu se poate da reclamanților câștig de cauză numai pentru faptul că titlul lor provine de la adevăratul proprietar.

Dacă, indiferent de circumstanțe, dobânditorul imobilului ar fi deposedat de bun pentru a fi restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile atingeri ale proprietății, producându-se noi prejudicii, disproporționate, în sarcina subdobânditorului, deși în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat (cauza R. vs. România) că „atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri”.

Într-o acțiune în revendicare, pârâtul subdobânditor al dreptului de proprietate asupra bunului poate invoca excepții fondate pe buna-credință la data dobândirii imobilului, iar titlul reclamantului, care susține că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar, nu este mai puternic decât titlul terțului subdobânditor, care se consolidează, fie prin efectul legii (dacă nu s-a formulat acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare), fie prin hotărârea judecătorească de respingere a acțiunii în constatarea nulității contractului, cum este cazul în speță. În prezenta cauză, prin recunoașterea judiciară a valabilității contractului de vânzare-cumpărare, intimații-pârâți N.I.V.

și N.N.N. au un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, situație în care obligarea acestora să lase bunul în proprietatea recurenților ar constitui o ingerință în dreptul lor garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit din cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Or, în speță, nu s-a invocat vreun motiv care să justifice privarea de proprietate a intimaților-pârâți pentru cauză de utilitate publică.

Faptul că recurenții-reclamanți au formulat acțiunea în revendicare după ce au declanșat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în timp ce pricina întemeiată pe prevederile legii speciale se afla pe rolul instanței de recurs, invocând dreptul lor dobândit de la adevăratul proprietar, nu constituie motiv care să justifice privarea de proprietate a subdobânditorilor, raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În acord cu legislația europeană și jurisprudența Curții Europene, Înalta Curte, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, dată în condițiile art. 329 C. proc. civ., a stabilit că, în caz de neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O.

are prioritate Convenția, prioritate care poate fi dată în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, însă aplicarea altor dispoziții decât cele ale legii speciale trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane ori securității raporturilor juridice. În cauză, față de faptul că și dreptul de proprietate al intimaților-pârâți N.I.V. și N.N.N., recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, este apărat de Convenție, corect s-a reținut prin decizia atacată, că prin admiterea acțiunii formulată de reclamanți, pârâții ar fi privați de „un bun”, în sensul jurisprundenței Curții Europene și s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice.

Prin lipsirea de bun a intimaților-pârâți (soții N.), al căror drept este recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, s-ar ajunge la insecuritate juridică, deoarece nici o persoană care a achiziționat în condițiile legii imobilele preluate de stat nu mai are siguranța dreptului său, chiar dacă l-a dobândit întemeindu-se cu bună-credință pe însăși legislația civilă. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamanți va fi respins, iar, conform art. 274 C. proc. civ., recurenții vor fi obligați să plătească intimaților N.I.V. și N.N.N. cheltuielile de judecată efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții M.I. și M.A.E. împotriva deciziei nr. 287/ A din 3 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Obligă recurenții M.I. și M.A.E. la plata sumei de 3.785 lei către intimații N.I.V. și N.N.N., reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2009.