N.N. ET T.A. c. BELGIQUE

Constituția garantează respectul pentru viață privată și familială și secretul scrisorilor art. 22 "Fiecare are dreptul la respect pentru viața sa privată și familială, cu excepția cazurilor și condițiilor stabilite de lege. Legea, decretul și regula menționată la art. 134 garantează protecția acestui drept." art. 29 "Secretul scrisorilor este inviolabil. Legea determină care sunt agenții responsabili de încălcarea secretului scrisorilor încredințate poștei."

Codul penal prevede: art. 458 "Medicii, chirurgii, ofițeri de sănătate, farmaciști, moașe și toate celelalte persoane care sunt depozitare, din stare sau din profesie, ale secretelor care li se încredințează, care, afară de cazul în care sunt chemați să depună mărturie în justiție (sau în fața unei comisii de anchetă parlamentară) și celui în care legea îi obligă să facă cunoscute aceste secrete, le vor fi descoperit, vor fi pedepsite cu închisoare de opt zile până la șase luni și cu o amendă de o sută de franci la cinci sute de franci." art. 462 "Nu vor da loc decât la reparații civile, furturile comise de soți la prejudiciul soților lor, de un văduv sau o văduvă, cu privire la lucrurile care aparținuseră soțului decedat; de descendenți la prejudiciul ascendenților lor, de ascendenți la prejudiciul descendenților lor, sau de aliați la aceleași grade."

Codul civil prevede: art. 213 "Soții au datoria să locuiască împreună; se datorează reciproc fidelitate, ajutor, asistență." art. 229 "Fiecare soț poate cere divorțul pentru adulter al soțului." art. 1169 "Înșelaciunea este o cauză de nulitate a contractului atunci când manevrele practicate de una din părți sunt atât de evidente încât este clar că, fără aceste manevre, cealaltă parte nu l-ar fi încheiat. Nu se prezumă și trebuie dovedită."

Jurisprudență referitoare la producerea corespondenței unuia din soți în cadrul unei proceduri de divorț Printr-o hotărâre din 27 februarie 1913 (Pas., 1913, I, 123), confirmată pe 28 mai 1953, Curtea de casație a judecat că: "Corespondența confidențială dintre un soț și un terț poate fi depusă de celălalt soț în o procedură de divorț cu condiția ca corespondența să fi fost obținută în mod licit și că persoana care a furnizat această corespondenție să nu fie obligată de secretul scrisorilor." Această jurisprudență a fost confirmată de o hotărâre a curții de apel din Bruxelles din 14 martie 2001: "Relațiile conjugale și familiale aparțin în mod evident sferei vie private – și deci dreptul la respect pentru viață privată, domiciliu și corespondență – iau neapărat o semnificație specifică în materie de relații conjugale și familiale. Cu siguranță căsătoria și coabitarea nu abolesc noțiunea de viață privată. Individul are dreptul la respect pentru un spațiu privat – intimitatea sa – chiar și în cadrul cuplului și familiei. Cu toate acestea, dreptul la respect pentru viață privată și principiul secretului scrisorilor se acordă, în relațiile conjugale, cu datoriile puse în sarcina soților de lege, și în special cu datoriile de coabitare și fidelitate. Ele sunt atenuate de dreptul legitim – dacă este exercitat fără niciun caracter obsesiv sau disproporiționat – de a se asigura că soțul respectă datoriile sale conjugale (a se vedea Bruxelles 24 aprilie 1997, R.

D.R., 1997, 371 și J.L.M.B., 1998, Liège, 27 octombrie 1998, R.7.D.R., 1999, 516 și E.J., 2000, 29, F. APS). Într-un debate judiciare având scopul divorțului, corespondența schimbată între unu din soți și un terț poate fi produsă pentru a servi ca dovadă a unui grief, cauza divorțului, fără consimțământul autorului sau destinatarului, cu condiția ca soțul care a produs-o, să nu fi recurs la procedee ilicite sau disproporționate cu scopul urmărit (a se vedea, Bruxelles, 24 februarie 1998, J.L.M.B., 1999, p. 1513). Într-adevăr, nici art. 8 C.E.D.H., nici articolele 15, 22 și 29 din Constituție, care sunt inspirate de acestea, nu interzic că scrisori intrate regulat în posesia unuia din soți să fie folosite în cadrul unei proceduri de divorț (Cass., 27 ianuarie 2000, J.L.M.B., 1195)." GRIEVURI 1. Invocând art. 8 al Convenției, reclamanții văd o încălcare a dreptului la respect pentru viața privată și a respectului pentru corespondenț în refuzul instanțelor belgiene de a exclude din dezbateri scrisorile pe care le-au schimbat și care fuseseră depuse fără acordul lor de soția lui T.A. la stadiul măsurilor provizorii în cadrul unei proceduri de divorț. Ei susțin că o asemenea ingerință nu răspunde cerințelor paragrafului 2 al aceleiași dispoziții. 2. Invocând art. 14 al Convenției, combinat cu art. 8, reclamanții consideră că regimul belgian aplicabil scrisorilor și documentelor de natură privată comportă o discriminare nejustificată, deoarece permite ca o persoană să sufere o încălcare a vieții private și a secretului corespondenței doar din rațiune că este căsătorită și/sau corespondează cu o persoană căsătorită. 3. Invocând art. 6 al Convenției, reclamanții susțin că hotărârea Curții de casație încalcă dreptul lor la un proces echitabil și mai ales obligația de motivare, deoarece lectura acesteia nu permite cunoașterea motivelor care stau la baza dispozitivului. ÎN DREPT 1. Reclamanții se plâng de încălcarea articolului 8 al Convenției, redactat după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la respect pentru viața privată și familială, domiciliul și corespondenț. 2. Nu poate exista ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât atâta timp cât ingerința este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenția infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralității, sau protecția drepturilor și libertăților altora." a) Teza Guvernului Guvernul susține că utilizarea corespondenței unuia din soți poate fi folosită ca un mijloc de probă în cadrul unei proceduri de divorț. Din cauza caracterului accesoriu al procedurii măsurilor provizorii, stadiul în care această dovadă este adusă este fără efect. Baza legală se găsește în articolele 213 și 229 din codul civil pe baza cărora fiecare soț are dreptul de a verifica dacă datoriile conjugale sunt respectate și, dacă este necesar, de a aduce dovada contrarului în cadrul unei proceduri de divorț. Acest principiu se bazează pe o jurisprudență și o doctrină bine stabilite și în special pe hotărârile Curții de casație din 27 februarie 1913 și ale curții de apel din Bruxelles din 14 martie 2001. Există de altfel o abundență de precedente jurisprudențiale mergând în aceeași direcție și care, prin urmare, prevedibilitatea era dobândită. Jurisprudența precitată arată de asemenea că regula este enunțată cu claritate și constanță și era, de altfel, accesibilă deoarece a fost objeto publicațiilor. Această jurisprudență a stabilit criterii stricte, răspunzând principiului interpretării restrictive privind utilizarea corespondenței ca dovadă: nici emițătorul, nici destinatarul scrisorilor nu trebuie să fie obligați de secretul profesional și soțul nu putea fi intrat în posesia acestor scrisori în mod penalizabil. În această privință, trebuie remarcat că în speță, niciun din reclamanti nu era obligat de secretul profesional. De altfel, reclamanții nu au demonstrat caracterul ilicit al achiziției scrisorilor. Corespondența litigioasă datează dintr-o perioadă în care T.A. locuia încă cu B.V. și nu s-a demonstrat că aceasta intrase în posesia sa în mod ilicit. Astfel, fundația rezidă în datoriile conjugale ale soților și ingerința în dreptul la viață privată în cauză nu doar vizează să păstreze ordinea publică și moralitatea, ci și drepturile și libertățile altora. Într-adevăr, dacă dreptul la respect pentru viață privată ar trebui să fie absolut între soți, aceasta ar implica că un anumit număr de fapte care apar în timpul căsătoriei a două persoane nu ar putea fi niciodată dovedite. Or, în cadrul procedurilor judiciare, există o necesitate absolută de a putea stabili fapte referitoare la viața privată și, în procedurile de divorț, dreptul la dovadă revine clar dreptului la viață privată. Conform Guvernului, care se referă la cauza Knotter împotriva Țărilor de Jos, ar fi nerezonabil să se lipseșcă un soț, victima adulterului sau a ofenselor grave, de ceea ce constituie adesea singurul mijloc de dovadă la dispoziția sa. Cât privește necesitatea ingerinței, aceasta este relevantă și proporționată din cauza respectării criteriilor menționate mai sus și a necesității pe care B.V. o avea să dovedească existența unui motiv de divorț. Este fără importanță că corespondența a fost produsă în procedura pe fond sau în cadrul cererii măsurilor provizorii a cărei accesoriu al acesteia. În sfârșit, N.N. trebuia în mod rezonabil să se aștepte că B.V. să afle existența relației pe care o întreținea cu soțul ei și să folosească corespondența lor ca mijloc de dovadă. b) Teza reclamanților Reclamanții susțin că ingerința considerată nu răspundea condițiilor de accesibilitate și prevedibilitate necesare. Ei susțin că T.A. nu și-a ascuns niciodată orientarea sexuală și că B.V. had cunoștință de aceasta chiar înainte de căsătorie. De altfel, T.A. nu a negat niciodată relația extraconjugală cu N.N. Jurisprudența citată de Guvern este criticată de o parte din doctrină. De altfel, presupunând că dreptul pentru soț de a aduce dovadă în încălcarea secretului corespondenței (pe care Guvernul o trage din drepturi și datorii ale soților) există, aceasta nu poate merge până la a încălca dreptul la viață privată al unui terț. Niciun principiu nu recunoaște dreptul pentru o persoană de a controla o altă persoană doar din motiv că are drepturi vis-à-vis de o altă persoană. Dimpotrivă, conform regulei generale, principiul este că dreptul la respect pentru viață privată prevalează asupra formelor de control care pot fi exercitate. În contencios relațiilor în cadrul unui contract de muncă, care sunt mai ierarhizate decât relațiile conjugale și în care angajatorul poate exercita control asupra angajaților în anumite condiții, instanțele belgiene au judecat constant că angajatorul putea exercita doar autoritatea în modul cel mai puțin intruziv al drepturilor angajaților. De asemenea, în cadrul relațiilor dintre autorități și persoanele deținute, unde controlul trebuie de asemenea să fie legitim. Or, dreptul belgian nu indică cu suficientă claritate extinderea și modalitățile exercitării puterii de apreciere a autorităților în domeniu considerat. În această privință, trebuie remarcat că hotărârea Curții de casație din 1913 și-a găsit fundația în puterea maritalului tradițional al soțului abrogat de o lege din 1958 care plasase soții pe un plan de egalitate. De altfel hotărârea curții de apel din Bruxelles din 14 martie 2001 este ulterioară deciziilor în cauză și se referă la hotărârea Curții de casație din 27 ianuarie 2000 care face obiectul prezentei cereri. Cât privește justificarea dată de Guvern, și anume protecția drepturilor altora și în caz de fapt aceea de a dovedi un element în cadrul unei proceduri judiciare, dreptul belgian cuprinde un mare număr de mijloace de dovadă, în special dovada prin mărturie și constatarea adulterului de către executor. Cu privire la proporționalitatea ingerinței, T.A. nu a contestat niciodată homosexualitatea sa și relația cu N.N. și, prin urmare, adducerea acestei dovezi de B.V. prin intermediul corespondenței intime nu avea niciun folos. De altfel, cauza Knotter se deosebește complet de circumstanțele din speță. De altfel, scrisorile litigioase nu fuseseră adresate lui B.V. și, prin urmare, N.N. nu putea bănui că aceasta era susceptibilă să intre în posesia acestor scrisori și cu atât mai puțin că o urma să le utilizeze în cadrul unei cereri de măsuri provizorii. Reclamanții precizează în sfârșit că T.A. nu depusese plângere pentru furt din cauza obstacolului constituit de art. 462 din codul penal. c) Aprecierea Curții Curtea consideră, la lumina ansamblului argumentelor părților, că acest grief pune serii întrebări de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; de aceea, acest grief nu poate fi declarat evident nefondat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost constatat. 2. Invocând art. 14, combinat cu art. 8 al Convenției, reclamanții susțin că regimul belgian aplicabil scrisorilor și documentelor de natură privată comportă o discriminare nejustificată. art. 14 al Convenției este redactat după cum urmează: "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără nicio distincție, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație." Curtea constată că reclamanții nu au ridicat acest grief la Curtea de casație. De aceea, acest grief trebuie respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției. 3. Reclamanții invocă de asemenea încălcarea obligației de motivare conținută în art. 6 al Convenției ale cărui părți relevante sunt redactate după cum urmează: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) contestații cu privire la drepturi și obligații de caracter civil (...)" Curtea reamintește că în conformitate cu jurisprudența Curții, deciziile judiciare trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se bazează, extinderea acestei îndatoriri putând varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizată la lumina circumstanțelor fiecărei cazuri. De altfel, această obligație nu poate fi înțeleasă ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument (Garcia Ruiz c. Spania, hotărâre din 21 ianuarie 1999, seria A nr. 1991-I, § 26). Curtea consideră că în speță, motivarea hotărârii Curții de casație arată că aceasta a ținut seama de argumentația reclamanților bazată pe art. 8 al Convenției. De aceea, acest grief este evident nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. Din aceste motive, Curtea, cu majoritatea, Declară admisibil, cu rezerva tuturor mijloacelor pe fond, grievul reclamanților bazat pe art. 8 al Convenției; Declară cererea inadmisibilă pentru rest. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Președinte

La Constitution garantit le respect à la vie privée et familiale et le secret des lettres Article 22 « Chacun a droit au respect de sa vie privée et familiale, sauf dans les cas et conditions fixés par la loi. La loi, le décret et la règle visée à l’article 134 garantissent la protection de ce droit. » Article 29 « Le secret des lettres est inviolable. La loi détermine quels sont les agents responsables de la violation du secret des lettres confiées à la poste. »

Le code pénal prévoit : Article 458 « Les médecins, chirurgiens, officiers de santé, pharmaciens, sages-femmes et toutes autres personnes dépositaires, par état ou par profession, des secrets qu’on leur confie, qui, hors le cas où ils sont appelés à rendre témoignage en justice (ou devant une commission d’enquête parlementaire) et celui où la loi les oblige à faire connaître ces secrets, les auront révélés, seront punis d’un emprisonnement de huit jours à six mois et d’une amende de cent francs à cinq cents francs. » Article 462 « Ne donneront lieu qu’à des réparations civiles, les vols commis par des époux au préjudice de leurs conjoints, par un veuf ou une veuve, quant aux choses qui avaient appartenu à l’époux décédé ; par des descendants au préjudice de leurs ascendants, par des ascendants, au préjudice de leurs descendants, ou par des alliés aux mêmes degrés. »

Le code civil dispose : Article 213 « Les époux ont le devoir d’habiter ensemble ; ils se doivent mutuellement fidélité, secours, assistance » Article 229 « Chaque époux pourra demander le divorce pour adultère de son conjoint » Article 1169 « Le dol est une cause de nullité de la convention lorsque les manœuvres pratiquées par l’une des parties sont telles, qu’il est évident que, sans ces manœuvres, l’autre partie ne l’aurait pas contracté. Il ne se présume pas, et doit être prouvé. »

Jurisprudence relative à la production de la correspondance d’un des époux dans le cadre d’une procédure de divorce Par un arrêt du 27 février 1913 ( Pas ., 1913, I, 123), confirmé le 28 mai 1953, la Cour de cassation a jugé que : « La correspondance confidentielle entre un conjoint et un tiers peut être déposée par l’autre conjoint dans une procédure en divorce pour peu que la correspondance ait été obtenue de manière licite et que la personne qui a remis cette correspondance ne soit pas tenue au secret des lettres. » Cette jurisprudence a été confirmée par un arrêt de la cour d’appel de Bruxelles du 14 mars 2001 : « Les relations conjugales et familiales appartiennent de toute évidence à la sphère même de la vie privée – et donc le droit au respect de la vie privée, du domicile et de la correspondance – prennent forcément une signification spécifique en matière de relations conjugales et familiales. Certes le mariage et la cohabitation n’abolissent pas la notion de vie privée. L’individu a droit au respect d’un espace privé – son intimité – même au sein de son couple et de sa famille. Cependant, le droit au respect de la vie privée et le principe du secret des lettres s’accordent, dans les rapports conjugaux, avec les devoirs mis par la loi à charges des époux, et notamment avec les devoirs de cohabitation et de fidélité. Ils y sont atténués par le droit légitime – s’il est exercé en dehors de tout caractère obsessionnel ou disproportionné – de s’assurer que son conjoint respecte ses devoirs conjugaux (voir Bruxelles 24 avril 1997, R.

D.R ., 1997, 371 et J.L.M.B ., 1998, Liège, 27 octobre 1998, R.7.D.R ., 1999, 516 et E.J., 2000, 29, F. APS). Dans un débat judiciaire ayant pour but le divorce, la correspondance échangée entre un des époux et un tiers peut être produite pour servir de preuve d’un grief, cause de divorce, sans le consentement de l’auteur ou du destinataire, pour autant que l’époux qui l’a produit, n’ait, pour se la procurer, pas eu recours à des procédés illicites ou disproportionnés au but poursuivi (voir, Bruxelles, 24 février 1998, J.L.M.B., 1999, p. 1513). En effet, ni l’article 8 C.E.D.H., ni les articles 15, 22 et 29 de la Constitution, qui en sont inspirés, n’interdisent que des lettres régulièrement entrées en possession d’un des époux soient utilités dans le cadre d’une procédure en divorce (Cass., 27 janvier 2000, J.L.M.B ., 1195). » GRIEFS 1. Invoquant l’article 8 de la Convention, les requérants voient une violation de leur droit au respect de leur vie privée ainsi qu’au respect de leur correspondance dans le refus des juridictions belges d’écarter des débats des lettres qu’ils avaient échangées et qui ont été déposées sans leur accord par l’épouse de T.A. au stade des mesures provisoires dans le cadre d’une procédure en divorce. Ils font valoir qu’une telle ingérence ne répond pas aux exigences du paragraphe 2 de cette même disposition. 2. Invoquant l’article 14 de la Convention, combiné à l’article 8, les requérants estiment que le régime belge applicable aux lettres et documents de nature privée comporte une discrimination injustifiée car il permet qu’une personne puisse subir une atteinte à sa vie privée et au secret de sa correspondance pour la seule raison qu’elle est mariée et/ou qu’elle correspond avec une personne mariée. 3. Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants font valoir que l’arrêt de la Cour de cassation viole leur droit à un procès équitable et plus particulièrement l’obligation de motivation car sa lecture ne permet pas de connaître les motifs qui sous-tendent le dispositif. EN DROIT 1. Les requérants se plaignent de la violation de l’article 8 de la Convention, rédigé comme suit : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » a) Thèse du Gouvernement Le Gouvernement fait valoir que l’utilisation de la correspondance d’un des époux peut être utilisée comme un moyen de preuve dans le cadre d’une procédure en divorce. En raison du caractère accessoire de la procédure de mesures provisoires, le stade au cours duquel cette preuve est apportée est sans incidence. La base légale se trouve dans les articles 213 et 229 du code civil sur la base desquels, chaque époux à le droit de vérifier si les devoirs conjugaux sont respectés et, le cas échéant, d’apporter la preuve du contraire dans le cadre d’une procédure de divorce. Ce principe repose sur une jurisprudence et une doctrine bien établies et notamment les arrêts de la Cour de cassation du 27 février 1913 et de la cour d’appel de Bruxelles du 14 mars 2001. Il existe d’ailleurs une profusion de précédents jurisprudentiels allant dans le même sens et que, partant, la prévisibilité était acquise. La jurisprudence précitée montre également que la règle est énoncée avec clarté et constance et était par ailleurs accessible puisqu’elle a fait l’objet de publications. Cette jurisprudence a posé des critères stricts, répondant au principe d’interprétation restrictive quant à l’utilisation de la correspondance à titre de preuve : ni l’émetteur, ni le destinataire des lettres ne doivent être tenus au secret professionnel et le conjoint ne peut pas être entré en possession de ces lettres de manière répréhensible. A cet égard, il convient de relever qu’en l’espèce, aucun des requérants n’étaient liés par le secret professionnel. En outre, les requérants n’ont pas démontré le caractère illicite de l’acquisition des lettres. La correspondance litigieuse date en effet de la période durant laquelle T.A. vivait encore avec B.V. et il n’a été pas démontré que celle-ci était entrée en sa possession de manière illicite. Ainsi, le fondement réside dans les devoirs conjugaux des époux et l’ingérence dans le droit à la vie privée en cause a non seulement pour but de préserver l’ordre public et les bonnes mœurs, mais aussi les droits et libertés d’autrui. En effet, si le droit au respect de la vie privée devait être absolu entre les époux, cela impliquerait qu’un certain nombre de faits survenant pendant le mariage de deux personnes ne pourrait jamais être prouvés. Or, dans le cadre des procédures judiciaires, il existe une nécessité absolue de pouvoir établir des faits relevant de la vie privée et, dans les procédures de divorce, le droit à la preuve prime clairement sur le droit à la vie privée. Selon le Gouvernement, qui renvoie à l’affaire Knotter contre Pays-Bas, il serait déraisonnable de priver un conjoint, victime d’adultère ou d’injures graves, de ce qui constitue bien souvent le seul moyen de preuve à sa disposition. Quant à la nécessité de l’ingérence, celle-ci est pertinente et proportionnée en raison du respect des critères susmentionnés et de la nécessité qu’avait B.V. de prouver l’existence d’un motif de divorce. Il importe peu que la correspondance ait été produite dans la procédure au fond ou dans le cadre de la demande de mesures provisoires dont celle-ci est l’accessoire. Enfin, N.N. devait raisonnablement s’attendre à ce que B.V. apprenne l’existence de la relation qu’il entretenait avec son époux et utilise leur correspondance comme moyen de preuve. b) Thèse des requérants Les requérants allèguent que l’ingérence considérée ne répondait pas aux conditions d’accessibilité et de prévisibilité requises. Ils font valoir que T.A. n’a jamais caché son orientation sexuelle et que B.V. en a eu connaissance dès avant leur mariage. Par ailleurs, T.A. n’a jamais nié sa relation extraconjugale avec N.N. La jurisprudence citée par le Gouvernement est critiquée par une partie de la doctrine. De plus, à supposer que le droit pour un conjoint d’apporter la preuve en violation du secret de la correspondance (que le Gouvernement tire des droits et devoirs des époux) existe, il ne peut aller jusqu’à violer le droit à la vie privée d’un tiers. Aucun principe ne reconnaît le droit pour une personne de contrôler une autre personne du seul fait qu’elle dispose de droits vis-à-vis d’une autre personne. Au contraire, en règle générale, le principe est que le droit au respect de la vie privée prévaut sur les formes de contrôle pouvant être exercées. Dans le contentieux des relations dans le cadre d’un contrat de travail, qui sont plus hiérarchisées que les relations conjugales et dans lesquelles l’employeur peut exercer un contrôle sur ses employés sous certaines conditions, les juridictions belges ont constamment jugé que l’employeur pouvait uniquement exercer son autorité de la manière la moins intrusive du droit de ses employés. De même, dans le cadre des relations entre les autorités et les personnes détenues, où le contrôle doit également être légitime. Or, le droit belge n’indique pas avec assez de clarté l’étendue et les modalités d’exercice du pouvoir d’appréciation des autorités dans le domaine considéré. A cet égard, il convient de noter que l’arrêt de la Cour de cassation de 1913 trouve son fondement dans le pouvoir marital traditionnel du mari abrogé par une loi de 1958 qui a placé les époux sur un plan d’égalité. De plus l’arrêt de la cour d’appel de Bruxelles du 14 mars 2001 est postérieur aux décisions en cause et se réfère à l’arrêt de la Cour de cassation du 27 janvier 2000 qui fait l’objet de la présente requête. Quant à la justification donnée par le Gouvernement, à savoir la protection des droits d’autrui et en l’occurrence celui de prouver un élément dans le cadre d’une procédure judiciaire, le droit belge comprend un grand nombre de moyens de preuve, notamment la preuve testimoniale et le constat d’adultère par huissier. S’agissant de la proportionnalité de l’ingérence, T.A. n’a jamais contesté son homosexualité et sa relation avec N.N. et, partant, l’apport de cette preuve par B.V. par le biais de leur correspondance intime n’avait aucune utilité. Par ailleurs, l’affaire Knotter se distingue complètement des circonstances de l’espèce. De plus, les lettres litigieuses n’avaient pas été adressées à B.V. et, dès lors, N.N. ne pouvait pas se douter que celle-ci était susceptible d’entrer en possession de ces lettres et encore moins qu’elle allait les utiliser dans le cadre d’une procédure de mesures provisoires. Les requérants précisent enfin que T.A. n’a pas porté plainte pour vol en raison de l’obstacle constitué par l’article 462 du code pénal. c) Appréciation de la Cour La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. 2. Invoquant l’article 14, combiné à l’article 8 de la Convention, les requérants font valoir que le régime belge applicable aux lettres et documents de nature privée comporte une discrimination injustifiée. L’article 14 de la Convention est rédigé comme suit : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » La Cour relève que les requérants n’ont pas soulevé ce grief devant la Cour de cassation. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 3. Les requérants invoquent également la violation de l’obligation de motivation contenue dans l’article 6 de la Convention dont les parties pertinentes sont rédigées comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour rappelle qu’en vertu de la jurisprudence de la Cour, les décisions judiciaires doivent indiquer de manière suffisante les motifs sur lesquels elles se fondent, que l’étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision et doit s’analyser à la lumière des circonstances de chaque espèce. Par ailleurs, ce devoir ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument ( Garcia Ruiz c. Espagne, arrêt du 21 janvier 1999, série A n o 1991-I, § 26). La Cour estime, qu’en l’espèce, la motivation de l’arrêt de la Cour de cassation montre qu’elle a eu égard à l’argumentation des requérants fondée sur l’article 8 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare recevable, tous moyens de fond réservés, le grief des requérants tiré de l’article 8 de la Convention ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier Président