ÎCCJ, Decizia nr. 72/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 72/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 14 iulie 1999,S.C.

L.C.H.T. S.R.L. București a chemat în judecată Ministerul Finanțelor,

solicitând să se dispună anularea deciziei nr. 1395 din 29 iunie 1999, emisă de

acest minister, în totalitate cu privire la pct. 1 referitor la plata T.VA. și

a majorărilor de întârziere aferente, iar în ceea ce privește pct. 2, referitor

la plata impozitului pe profit și a majorărilor aferente facturilor nr. 2784551

din 30 mai 1997 și nr. 2784552 din 30 iunie 1997, numai în parte.

S-a mai cerut ca, pe cale de

consecință, să fie anulat și procesul-verbal nr. 2490 din 7 august 1998

întocmit de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de

Stat a municipiului București.

În motivarea cererii, s-a arătat că,

pentru realizarea obiectului său de activitate, reclamanta a încheiat la data

de 12 mai 1997, cu o persoană fizică, contract de construire a unui imobil pe

un teren situat în București, pus la dispoziție de beneficiar. S-a învederat,

în continuare, că lucrările de construcție au fost executate de firma G.M.T.C.,

care le-a facturat apoi reclamantei, iar aceasta, în calitate de beneficiar

investitor, le-a decontat înregistrând, în actele de evidență contabilă,

reducerea impozitului pe profit prevăzută de art. 5 din Legea nr. 114/1996,

după scăderea impozitului pe profit și după utilizarea celorlalte surse de

finanțare. Sub acest aspect, s-a relevat că Ministerul Finanțelor a considerat

în mod greșit că facilitatea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 114/1996 nu ar

fi aplicabilă pentru sumele aferente facturilor nr. 2784551 din 30 mai 1997 și

nr. 2784552 din 30 iunie 1997, transmise de G.M.T.C., pe motiv că sunt

anterioare datei de 24 iulie 1997, când beneficiarul construcției a obținut

autorizația de construire.

În ceea ce privește T.V.A.,

reclamanta a susținut că în mod greșit nu i s-a recunoscut dreptul la deducerea

valorii taxei înscrise în facturile emise de constructor pentru lucrările

executate la imobilul contractat, împrejurarea că proprietarul construcției

este persoană fizică neavând relevanță cât timp între acesta și societatea

reclamantă există un contract de antrepriză, iar materialele procurate de

antreprenor, ca și întreaga lucrare predată clientului beneficiar, sunt

proprietatea antreprenorului.

La data de 31 august 1999, prima

instanță a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Direcției

Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a municipiului

București.

Prin sentința civilă nr. 1220 din 19

octombrie 1999, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

respins acțiunea, ca inadmisibilă în partea privind impozitul pe profit și ca

neîntemeiată în partea referitoare la T.V.A.

S-a motivat că, în legătură cu

impozitul pe profit și majorările de întârziere aferente acestuia, prin decizia

Ministerului Finanțelor, dată în soluționarea plângerii administrative a

reclamantei, s-a anulat capitolul corespunzător din procesul verbal de control

și s-a dispus recalcularea impozitului, astfel că, nefiind epuizată procedura

jurisdicțională prealabilă, acțiunea în justiție, pe calea contenciosului

administrativ, este inadmisibilă.

În ceea ce privește T.V.A. și

majorările de întârziere aferente, s-a motivat că acțiunea este neîntemeiată

deoarece, pentru a beneficia de prevederile art. 18 și ale art. 19 din O.G. nr.

3/1992, republicată, reclamanta trebuia să justifice că bunurile sunt destinate

desfășurării activității acesteia, pentru realizarea de operațiuni impozabile

și că sunt proprietatea sa, condiții pe care ea nu le îndeplinește pentru că

din contractul de construire rezultă că proprietarii construcției sunt persoane

fizice, iar nu societatea reclamantă.

S-a mai relevat că T.V.A., deși a

fost specificată în facturi, nu este aferentă operațiunilor impozabile

prevăzute în art. 18 din ordonanța menționată, iar reclamanta nici nu a obținut

aprobarea organului fiscal, la care este înregistrată, pentru plata T.V.A. la

livrarea imobilului, conform pct. 7 și 10 din Normele aprobate prin H.G. nr.

178/1996.

Împotriva sentinței, reclamanta a

declarat recurs.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 1647 din 9 mai 2000, a admis

recursul declarat de reclamantă și, casând sentința, a trimis cauza, spre

rejudecare, la aceeași instanță.

S-a învederat că, prin

considerentele sentinței, nu s-au relevat, pe bază de probe, motivele care au

impus respingerea acțiunii ca inadmisibilă și neîntemeiată. S-a mai subliniat

că este necesar să se stabilească pe bază de probe concludente, inclusiv

expertiză de specialitate, valoarea impozitului pe profit, aferent perioadei în

care reclamanta a onorat facturile, privind materialele necesare punerii în

execuție a contractului de construire, dacă acestea au fost procurate și

folosite, ulterior, în realizarea contractului.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1542

din 8 noiembrie 2000, a admis acțiunea formulată și, anulând în parte decizia

nr. 1395 din 29 iunie 1999 a Ministerului Finanțelor, a exonerat pe reclamantă

de plata sumei de 272.412.071 lei reprezentând T.V.A. și majorări de întârziere

și a constatat că reclamanta datorează penalizări pentru neplata la termen a

impozitului pe profit, aferente facturilor nr. 2784551 din 30 mai 1997 și nr.

2784552 din 30 iunie 1997, în sumă de 15.776.056 lei.

S-a reținut că din dispozițiile

legale aplicabile rezultă că sunt îndeplinite condițiile necesare acordării

dreptului de deducere a T.V.A. pentru bunurile în cauză, deoarece serviciile

achiziționate de antreprenor de la constructor au fost destinate nevoilor firmei,

respectiv realizării construcției contractate, fiind astfel proprietatea sa

până la predarea lucrării către beneficiar. S-a considerat că, în această

privință, este eronată susținerea că nu s-ar putea acorda dreptul de deducere a

T.V.A., pe motiv că autorizația de construire nu este acordată reclamantei,

deoarece autorizația respectivă a fost obținută de cele două persoane fizice,

proprietare ale fondului, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr.

50/1991, care reglementează disciplina în construcții.

S-a mai învederat că pentru cele

două facturi emise înainte de obținerea autorizației, dar după depunerea

cererii în acest sens, reclamanta datorează doar penalități de întârziere,

deoarece facturile respective se consideră incluse în autorizație.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs Ministerul Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice

și Controlului Financiar de Stat a municipiului București.

Prin decizia nr. 2497 din 21 iunie

2001, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a admis

recursurile, a casat sentința, iar în fond a respins acțiunea.

S-a motivat că, în materie fiscală,

potrivit Legii nr. 105/1997, cel care se consideră vătămat în drepturile sale

prin procesele verbale sau prin alte acte ale organelor cu atribuții de control

sau de impunere trebuie să urmeze căile administrative de atac anume prevăzute,

instanța judecătorească putând fi sesizată numai după epuizarea acestora prin

decizie emisă de Ministerul Finanțelor.

Or, s-a relevat că, în speță,

plângerea administrativă formulată de reclamantă împotriva procesului verbal

nr. 2490 din 7 august 1998, hotărârii nr. 173 din 30 septembrie 1998 și

dispoziției nr. 429 din 11 martie 1999, ale Direcției Generale a Finanțelor

Publice și Controlului Financiar de Stat a municipiului București, privind

obligația de plată la bugetul de stat a sumei de 606.512.462 lei, reprezentând

impozit pe profit și majorări de întârziere aferente, a fost admisă de

Ministerul Finanțelor prin decizia nr. 1395 din 29 iunie 1999, constatările și

măsurile organului de control consemnate în capitolul 7 din procesul verbal

fiind desființate.

S-a învederat că, față de această

situație, reclamanta nu mai poate pretinde că drepturile sale cu privire la

impozitul pe profit ar fi fost vătămate printr-un act administrativ.

Ca urmare, prin considerentele

instanței de recurs s-a scos în evidență că, în absența dreptului vătămat,

prima instanță nu era îndreptățită să admită capătul de cerere formulat de

reclamantă în legătură cu impozitul pe profit și majorările aferente, ci să-l

respingă ca inadmisibil.

Referindu-se la soluția dată de

prima instanță capătului de cerere privind T.V.A. și majorările de întârziere

aferente acesteia, s-a subliniat că, potrivit art. 19 din O.G. nr. 3/1992,

republicată, pentru obținerea dreptului de deducere a T.V.A. aferentă

intrărilor, agenții economici sunt obligați să justifice prin documente legal

întocmite cuantumul taxei și să facă dovada că bunurile le care se referă sunt

destinate nevoilor firmei și că sunt proprietatea acesteia.

S-a mai relevat că trebuie să se

aibă în vedere că prin alin.

(

2)

al art. 19 din O.G. nr. 3/1992 s-a stabilit că dreptul de deducere privește

numai taxa înscrisă într-o factură sau alt document legal care se referă la

bunuri și servicii destinate realizării operațiunilor prevăzute la art. 18 din

aceeași ordonanță.

Totodată, în motivarea deciziei s-a

arătat că, deși reclamanta a înscris în documente legale, respectiv facturi,

T.V.A., deducerea acesteia nu este, totuși, posibilă, deoarece cerințele

înscrise în dispozițiile menționate nu sunt îndeplinite.

S-a scos în evidență, în această

privință, că proprietarii construcției sunt persoane fizice, astfel că bunurile

specificate în facturi nu sunt proprietatea ei și nu pot fi destinate pentru

realizarea de operațiuni impozabile.

Conchizându-se, s-a învederat că

obligația de plată a T.V.A. în sumă de 141.232.024 lei și a majorărilor de

întârziere aferente acestei sume, respectiv de 131.180.047 lei, a fost

stabilită corect de organele de control fiscal, încât este nejustificată

anularea acestei obligații de către prima instanță.

Împotriva ultimelor două hotărâri,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare.

Invocându-se dispozițiile art. 330

pct. 2 C. proc. civ., s-a susținut că hotărârile vizate au fost pronunțate cu

încălcarea esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe

fond, precum și că acestea sunt și vădit netemeinice.

În dezvoltarea motivelor invocate,

s-a relevat că reclamanta se încadra în prevederile art. 18 din O.G. nr.

3/1992, având astfel dreptul de deducere a T.V.A. aferentă serviciilor

achiziționate de la subantreprenor în anul 1997, în vederea realizării

operațiunii de prestări servicii ce forma obiectul contractului de antrepriză.

S-a subliniat în acest sens că, în

raport cu dispozițiile din ordonanța menționată, T.V.A. aferentă serviciilor

achiziționate de reclamantă de la subantreprenor a fost dedusă corect în

fiecare lună din T.V.A. datorată pentru toate serviciile prestate și facturate

în acea lună, nefiind necesar ca această deducere să fie efectuată pentru

fiecare operațiune în parte de achiziționare de servicii.

S-a motivat că, din moment ce

reclamanta și-a exercitat dreptul de deducere a T.V.A. în conformitate cu

cerințele legii, nu mai are justificare nici aplicarea dispozițiilor

referitoare la calcularea majorărilor de întârziere aferente.

Conchizându-se, s-a susținut că

soluția de respingere a acțiunii cu privire la pct. 1 din procesul-verbal nr.

2490 din 7 august 1998, referitor la plata T.V.A. și a majorărilor aferente,

este netemeinică și nelegală.

Ca urmare, s-a cerut casarea

hotărârilor atacate, admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamantă și

anularea pct. 1 al procesului verbal nr. 2490 din 7 august 1998, întocmit de

Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului financiar de Stat a

municipiului București, precum și a capitolului din decizia nr. 1395 din 29

iunie 1999 a Ministerului Finanțelor care se referă la plata T.V.A. cu

majorările de întârziere aferente.

Recursul în anulare nu este fondat.

Așa cum corect s-a relevat prin

considerentele deciziei nr. 2497 din 21 iunie 2001 a Curții Supreme de

Justiție, secția de contencios administrativ, reclamanta a pretins în mod

nejustificat că drepturile sale referitoare la impozitul pe profit ar fi fost

vătămate printr-un act administrativ.

În această privință, constatările

făcute prin procesul verbal nr. 2490 din 7 august 1998, întocmit de Direcția

Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a municipiului

București privind obligația reclamantei de a plăti la bugetul statului suma de

606.512.462 lei, din care 325.043.306 lei reprezentând impozit pe profit, iar

281.469.156 lei majorări de întârziere aferente, au fost desființate prin

decizia nr. 1395 din 29 iunie 1999 a Ministerului Finanțelor.

Așa fiind, prin decizia menționată

s-a apreciat în mod just că reclamanta nu putea pretinde că ar fi fost obligată

să plătească suma de 606.512.462 lei la bugetul statului, cât timp a fost

exonerată de această obligație prin decizia Ministerului Finanțelor.

Pe de altă parte, în ceea ce

privește capătul de cerere din acțiune referitor la T.V.A. și majorările de

întârziere aferente acesteia, a cărui mod de soluționare face obiectul

recursului în anulare, este de observat că așa cum s-a relevat de instanța de

recurs, potrivit art. 19 din O.G. nr. 3/1992, republicată, efectuarea

operațiunilor decurgând din dreptul de deducere a T.V.A. este condiționată de

justificarea, de către agenții economici, a cuantumului taxei, precum și de

dovedirea faptului că bunurile la care se referă sunt destinate pentru nevoile

firmei și sunt proprietatea acesteia.

Este adevărat că reclamanta S.C.

L.C.H.T. S.R.L.. București are prevăzut, în obiectul ei de activitate, și

prestări de servicii, respectiv, executarea de construcții civile, de

antreprenoriat.

Dar, prin art. 2 lit. a) din O.G.

nr. 3/1992, republicată, se prevede că prestările de servicii constituie

operațiuni pentru care sunt aplicabile dispozițiile referitoare la T.V.A., ceea

ce atrage, conform art. 17 lit. a) din aceeași ordonanță, obligația

antreprenorului de a factura lucrările beneficiarului cu 18% T.V.A.

Pe de altă parte, Normele aprobate

prin H.G. nr. 1178/1996 admit decontările parțiale pentru lucrările de

construcții (pct. 7-9), precum și plata T.V.A. la livrarea imobilului, dacă

antreprenorul a făcut opțiune în acest sens (pct. 7.10 alin. (2).

Sub acest aspect, s-a prevăzut că

opțiunea se aprobă de către organul fiscal la care agentul economic este

înregistrat ca plătitor de T.V.A., că aprobarea opțiunii se comunică

beneficiarilor în termen de 10 zile de la acordare, precum și că, după

obținerea aprobării, se interzice antreprenorilor facturarea T.V.A. înainte de

efectuarea livrării, iar beneficiarilor deducerea T.V.A. înainte de

recepționarea lucrării, nerespectarea acestor condiții atrăgând anularea

opțiunii și obligarea la plata T.V.A.

Or, în speță, deși subantreprenorul

a facturat cu T.V.A. către reclamantă (antreprenor), aceasta nu a facturat, la

rândul ei, cu T.V.A. către beneficiar, nerespectând astfel dispozițiile de la

pct. 7-9 din Normele aprobate prin H.G. nr. 1178/1996.

Totodată, deși a dedus T.V.A.

aferentă materialelor procurate pentru investiție, reclamanta nu a facturat-o

cu ocazia finalizării lucrărilor prevăzute în procesul-verbal de recepție din

23 decembrie 1997 și nici nu a prezentat aprobarea organului fiscal de a achita

T.V.A. la livrarea imobilului.

Mai mult, din moment ce reclamanta

nu a îndeplinit condițiile pentru dobândirea dreptului de deducere a T.V.A.,

deoarece din contractul de construire rezultă că proprietari ai construcției

erau persoane fizice și nu societatea reclamantă, iar T.V.A., deși înscrisă în

facturi, nu este aferentă operațiunilor impozabile prevăzute de art. 18 din

O.U.G. nr. 3/1992, se constată că legal și temeinic s-a decis de instanța de

recurs că organele financiare de control au stabilit corect obligația

reclamantei de a plăti T.V.A. și majorările de întârziere aferente acesteia.

În consecință, rezultând că nici una

din criticile formulate prin recursul în anulare nu este întemeiată, urmează ca

această cale extraordinară de atac să fie respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 1542 din 8 noiembrie 2000 a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și deciziei nr.

2497 din 21 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios

administrativ.

Pronunțată în ședință publică, azi 5

mai 2003.