ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2596/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 5 aprilie 2001, reclamanta SC R.I. SA a chemat în judecată pârâtul, municipiul București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate: Nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 9 alin. (2) și (3) din Contractul de asociere nr. 1/1/350 din 22 noiembrie 1994, în care SC R.I. SA s-a substituit prin contractul de cesiune nr. 6 din data de 1 februarie 1995 încheiat între acesta și asociatul inițial al municipiului București, respectiv, SC B.T.T. SA.

Inexistența dreptului municipiului București de a pretinde și a reține în sarcina acestuia debitele și penalitățile calculate de către aceasta pe toată perioada ce s-a scurs de la data încheierii contractului și până la data introducerii acțiunii, datorită nerespectării de către aceasta a obligațiilor contractuale referitoare la garantarea liniștitei folosințe a bunului ce constituie obiectul contractului. În motivarea acțiunii, s-au arătat următoarele: prin contractul de asociere în participațiune nr. 1/1/350/1994, municipalitatea, prin Consiliul Local și sub semnătura Primarului General, s-a asociat cu SC B.T.T. SA în vederea reparării, restaurării, modernizării și, ulterior, exploatării imobilului compus din construcție în suprafață de 2.660 mp și terenul aferent în suprafață de 1320 mp.

situat în București, imobil cunoscut ca hotel C.– B.G.; ulterior, la data de 10 ianuarie 1995, între SC B.T.T. SA și SC R.I. SA a intervenit contractul de cesiune nr. 6, cu acordul municipalității și, prin care, cea de-a doua a preluat toate drepturile și obligațiile ce îi reveneau cedentului din contractul de asociere; la scurt timp după încheierea contractului de cesiune și înainte de a se trece la executarea obligațiilor asumate, reclamanta a luat cunoștință despre declanșarea procesului având ca obiect revendicarea imobilului ce face obiectul contractului de către moștenitorii foștilor proprietari, împotriva Consiliului General al municipiului București, acțiunea a făcut obiectul dosarul nr. 9359/1995, aflată pe rolul Judecătoriei sectorului 5, reclamanții renunțând la judecată în cursul procesului.

După renunțarea la judecată a fost introdusă o nouă acțiune, având același obiect, respectiv, revendicarea imobilului, procesul judecându-se în fond la tribunal și în apel la Curtea de Apel București, în prezent, aflându-se în recurs la Curtea Supremă de Justiție. Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 3127 din 20 aprilie 2001, a admis acțiunea reclamantei, a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 9 alin. (2) și (3) din contractul de asociere nr. I/350 din 22 noiembrie 1994, contract în care reclamanta s-a substituit prin contractul de cesiune nr. 6 din 1 februarie 1995, încheiat între aceasta și asociatul inițial, municipiul București, respectiv, SC B.T.T.

SA, și a constatat inexistența dreptului municipiului București de a pretinde și reține în sarcina reclamantei debite și penalități pe toată perioada ce s-a scurs de la data încheierii contractului și până în prezent. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că în contractul de asociere la art. 9 alin. (2) și 3 se menționează că asociatul se obligă să exploateze întregul bun și să plătească lunar, începând cu data semnării contractului, 25,83% din profitul net realizat din exploatarea acestuia, dar nu mai puțin de 13.500 dolari S.U.A. pe lună, iar pentru primele 24 luni, suma datorată este de 8.000 dolari S.U.A. pe lună. Având în vedere că intenția comună a părților a fost aceea de a repara și moderniza imobilul în cauză și apoi de a trece la exploatarea lui comercială și văzând și art. 9 alin. (2) și (3) din contract, instanța a constatat că dispozițiile menționate au caracterul unei clauze leonine, contrară dispozițiilor art. 215 C. com.

și care, în baza art. 1513 C. civ., este sancționată cu nulitatea absolută pe care instanța o va constata în consecință. În ceea ce privește capătul de cerere referitor la inexistența dreptului de a pretinde și reține de către municipalitate, în sarcina reclamantei, debitele și penalitățile calculate pe toată perioada ce s-a scurs de la data încheierii contractului și până în prezent, instanța a constatat inexistența unui asemenea drept, având în vedere nulitatea absolută a clauzei prevăzută de art. 9 alin. (2) și (3) din contract, iar pe de altă parte, faptul că, pe întreaga perioadă a derulării contractului, municipiul București, ca urmare a existenței pe rolul instanțelor judecătorești a unui litigiu având ca obiect retrocedarea imobilului menționat în contract către moștenitorii foștilor proprietari, nu a putut garanta liniștita folosință a imobilului de către SC R.I.

SA, care în acest fel a fost pusă în imposibilitate de a-și realiza obligațiile contractuale, dat fiind faptul că, prin volumul important al investiției ce urma să se deruleze, ar fi crescut în mod considerabil valoarea utilă a unui imobil asupra căruia se disputa, însuși, dreptul de proprietate. Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul, municipiul București, prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând: - în mod greșit instanța a apreciat că dispozițiile art. 9 alin. (2) din contract constituie o clauză leonină, dispozițiile art. 1513 C. civ.

nefiind incidente în cauză, deoarece încasările realizate de pârâtă se corelează în mod obișnuit cu obligațiile asumate de aceasta, și anume, asigurarea folosinței bunului de către asociat pe toată durata asocierii; - pârâta și-a executat obligațiile derivate din contract, deoarece aportul său în această asociere nu l-a constituit dreptul de proprietate asupra bunului, ci doar dreptul de folosință, care nu a fost în nici un fel tulburat prin fapta unui terț, cum greșit a reținut instanța de fond. Existența unui litigiu care are ca obiect revendicarea dreptului de proprietate asupra imobilului între P.M.B. și persoanele care se pretind proprietari, nu echivalează cu o tulburare de drept pricinuită asociatului prin fapta unui terț, așa cum este ea reglementată de codul civil, făcându-se o gravă confuzie sau cel puțin o greșită interpretare a noțiunii de „tulburare de drept prin fapta unui terț”.

- acțiunea în revendicare, așa cum reiese din motivarea deciziei nr. 48/A din 27 ianuarie 2000, a fost promovată în anul 1999, la peste patru ani de la încheierea contractului de asociere, deci, în realitate, reclamanta nu a înțeles să-și îndeplinească obligațiile asumate prin art. 2 și art. 9 alin. (2) din contract, nici înainte de așa zisa tulburare de drept; - reclamanta, în situația imposibilității realizării obiectului asocierii, avea posibilitatea denunțării contractului, acțiune pe care nu a întreprins-o, nerenunțând la folosirea spațiului pe care l-a exploatat fără a-și achita obligațiile asumate, - voința părților a fost clar exprimată la data semnării contractului, clauzele acestuia fiind profitabile ambelor părți, astfel că, în temeiul art. 969 C. civ., convenția dintre părți are putere de lege; - admițând că partea finală a art. 9 alin. (2) din contractul de asociere ar putea fi asimilată clauzei leonine, instanța nu ar fi trebuit să piardă din vedere, totuși, faptul pe care ea, însăși, l-a stabilit, și anume, că nu întregul contract este nul, ci doar prevederile privitoare la profitul minim garantat.

Astfel, pârâta consideră că obligația reclamantei nu este lovită de nulitate absolută, așa cum greșit a reținut instanța de fond, ci una perfect valabilă, pentru care părțile și-au dat acordul și de care reclamanta este ținută, astfel încât instanța, în mod greșit, a constatat inexistența dreptului său de a pretinde și reține în sarcina reclamantei, debite și penalități de întârziere. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 73 din 28 martie 2003, a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința atacată, și, pe fond, a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, cu motivarea, în esență, că nu există o clauză leonină în contractul de asociere, câtă vreme fiecare parte și-a asigurat realizarea unui interes practic și, deci, dispozițiile art. 1513 C. civ.

nu sunt incidente în speță, deoarece pârâta și-a atribuit o sumă minim garantată, câștig care a fost corelat cu acceptul acordării procentului de 74,18 % reclamantei și în raport cu obligația de a pune la dispoziția acesteia spațiul cu terenul aferent. Împotriva deciziei, anterior precizată, reclamanta SC R.I. SA Luxemburg a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. Prin motivele de recurs formulate, reclamanta arată că: - instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura vădit neîndoielnică a acestuia, astfel, neluând în considerare natura juridică a contractului de asociere în participațiune – art. 251 – 256 C. com., instanța de apel transformă acest contract într-un simplu contract de închiriere, excedând astfel voinței părților și dispozițiilor imperative ale legii - art. 251 C. com., cât și prevederilor H.G.

nr. 1228/1990, pentru aprobarea metodologiei concesionării, închirierii și locației gestiunii. Potrivit acestui ultim act normativ, primăria avea posibilitatea închirierii sau concesionării imobilului în alte condiții: licitație, caiet de sarcini, plăți ferme (chirie sau redevențe). Recurenta arată că tocmai prin eludarea acestor prevederi legale și încălcarea dispozițiilor exprese ale codului comercial apare ca fiind evidentă clauza leonină conținută de art. 9 alin. (2) și (3) din contractul de asociere; Recurenta-reclamantă susține că a acționat cu bună credință, inițiind lucrări pentru consolidarea și amenajarea imobilului, scop în care a efectuat cheltuieli însumând 157.895 dolari S.U.A., așa cum rezultă din documentele anexate și a achitat cotele convenite către primărie, însumând 190.505 dolari S.U.A.

(1995 – 1997) iar cealaltă parte, primăria, a manifestat rea credință încă din momentul încheierii contractului în care își asumase obligația de a preda imobilul degrevat de orice sarcină și a ascuns împrejurarea că imobilul în cauză se află în litigiul pentru revendicare încă din anul 1995, an în care se începuse consolidarea și reamenajarea.

- hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii; Recurenta, în contextul acestui motiv, arată că a dovedit că obligațiile asumate reciproc de către părți nu au fost îndeplinite decât de o singură parte și că primăria nu și-a îndeplinit nici una din obligații: predarea imobilului s-a făcut numai parțial, iar garantarea folosinței netulburată a imobilului a fost falsă, fiindu-le ascunse problemele litigioase, deci invocarea de către instanța de apel a textelor art. 942, 943, 945 și 947 C. civ., precum și aplicarea acestora s-a făcut în mod părtinitor, profund greșit, în același mod este invocat și aplicat și art. 969 C. civ. Astfel, recurenta arată că a susținut și demonstrat că două clauze din contractul de asociere în discuție sunt lovite de nulitate, în temeiul art. 1513 C. civ., coroborat cu art. 251 – 256 C. com.

- instanța de apel nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate, care atestă împrejurarea că imobilul nu a fost nici un moment exploatat, deci nu a produs niciodată venituri pe parcursul derulării contractului de asociere, ci numai pierderi. Astfel, deși există la dosar dovada plății sumelor de bani către primărie, precum și dovada investițiilor făcute, instanța de apel consideră absolut neîntemeiat că a „exploatat spațiul fără a achita obligațiile asumate”, că „exploatarea bunului era în mâna asociatului SC R.I. SA și conchide cu multă ușurință: „plata unei cote de profit cu regim minim garantat nu poate fi echivalentă cu o neparticipare la riscurile asocierii, deoarece asemenea riscuri și le-a asumat și pârâta, în sensul că, dacă la un moment dat nu se mai realizau venituri, obligațiile sale, cel puțin temporar, subzistau și trebuiau acoperite din veniturile deja încasate”.

- atitudinea părtinitoare în analiza probelor și a temeiurilor de drept supuse judecății – instanța de apel a considerat neîntemeiată obiecția privind tulburarea de drept și de fapt pe care am suferit-o în derularea contractului. Recurenta arată că pentru instanța de apel nu constituie nici o tulburare faptul că aproximativ 35% din suprafața imobilului era grevată de un angajament anterior al primăriei către SC A. SRL, prelungit de primărie în timp ce era valid și se derula contractul de asociere. Pentru motivele arătate, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și menținerea sentinței civile nr. 3127/2001 a Tribunalului București, secția comercială. Analizând primul motiv de recurs invocat, se reține că nu este întemeiat.

Astfel, din analiza contractului de asociere nr. 1/1/1994, capitolul II art. 1, rezultă că „obiectul contractului constă în repararea, restaurarea, modernizarea și exploatarea de către părțile contractante a imobilului în suprafață de 6.260 mp și terenul aferent, în suprafață de 1.320 mp, iar din contractul de cesiune nr. 6 din 1 februarie 1995, încheiat între SC B.T.T. SA București, în calitate de cedent, și SC R.I. SA Luxemburg, în calitate de asociat cesionar, pct. V „cesionarul își însușește în întregime obligațiile și drepturile rezultate din contractul de asociere anterior menționat.

Art. 8 din contract prevede că aportul părților contractante în asociere este de 25,82% pentru primărie și 74,18% pentru asociat, cu mențiunea că procentele au fost convenite de părți pe baza valorii totale a bunului reparat, restaurat și modernizat pe baza devizului estimativ al cheltuielilor de reparare, restaurare, modernizare și exploatare a bunului și a raportului de evaluare imobiliară. Deci, din analiza clauzelor contractului de asociere, rezultă că nu există nici o clauză leonină în acest contract, fiecare parte și-a asigurat realizarea unui interes practic. Dispozițiile art. 1513 C. civ. arată că este nul contractul prin care un asociat își stipulează totalitatea câștigurilor sau prin care este scutit de a participa la pierderi.

Contractul încheiat de părți, exprimă voința părților clar exprimată la data semnării lui și clauzele contractuale au fost profitabile ambelor părți, astfel, rezultă cu certitudine că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 1513 C. civ. Motivul de recurs, prin care se afirmă că primăria nu și-a îndeplinit nici una din obligațiile asumate, nu poate fi reținut, nefiind întemeiat, deoarece aportul în această asociere nu l-a constituit dreptul de proprietate asupra bunului, ci doar dreptul de folosință, care nu a fost tulburat prin fapta unui terț. Trebuie menționat și faptul că o acțiune în revendicare a imobilului a fost promovată în anul 1999, iar contractul de asociere s-a încheiat în anul 1994, deci, neexecutarea obligațiilor contractuale asumate prin asocierea încheiată de către recurenta-reclamantă nu au fost generate de așa-zisa neîndeplinire a obligației contractuală a intimatei-pârâtă de a preda imobilul degrevat de orice sarcină sau alt angajament.

Mai mult, recurenta-reclamantă, în situația imposibilității executării obligațiilor ce-i reveneau, avea posibilitatea, conform dispozițiilor din contract, să solicite rezilierea acestuia. Față de aceste considerente, se constată că hotărârea pronunțată de instanța de apel este temeinică și legală, corect s-a reținut că dispozițiile art. 1513 C. civ. nu sunt incidente în cauză, voința părților a fost clar exprimată prin semnarea contractelor menționate, clauzele contractuale au fost profitabile ambelor părți, astfel că acest contract de asociere a fost perfect valabil. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R.I. SA Luxemburg, cu domiciliul ales la SC R.I.P. SRL București, împotriva deciziei nr. 73 din 28 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 14 mai 2003.