Athanasiou și alții împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 2531/02) îndreptată împotriva Republicii Elenistice de patru resurțători ai acestui stat, d-nele Xanthi Athanasiou, Eleni Athanasiou, meserii Panayotis Pavlides și Marios Papalexis („reclamanții"), care sesizaseră Curta pe 2 ianuarie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția"). Al patrulea reclamant decedat pe 18 mai 2002. Văduva sa, d-na Sofia Papalexi, moștenitor al reclamantului și proprietar actual al unuia dintre bunurile imobile litigioase, și-a exprimat voința de a continua procedura în fața Curții.

Reclamanții sunt reprezentați de d-nele P. Yatagantzidis și E. Metaxaki, avocate la baroul din Atena. Guvernul grecesc („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului său, d-l S. Spyropoulos, asesori la Consiliul Juridic al Statului și d-na S. Trekli, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamanții se plângeau, printre altele, de o ingerință în dreptul lor la respectul bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 3 iunie 2004, Curta a declarat cererea parțial admisibilă.

Pe 1 noiembrie 2004, Curta a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel remaniate (art. 52 § 1).

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament). PE FOND I.

Printr-o decizie comună din 18 iunie 1997, miniștrii Finanțelor, Transporturilor și Comunicațiilor au procedat la exproprierea unei suprafețe de 685 000 m² în favoarea Organismului Căilor Ferate Grecești („OSE") pentru construirea unei linii la două căi de cale ferată legând Tithorea la Lianokladi. Trenuri cu viteză foarte mare trebuiau să circule pe aceasta la fiecare douăzeci de minute. Proprietățile reclamanților fiind implicate, terenurile lor trebuiau să fie împărțite de construirea unui pod de cale ferată. Acest pod a fost construit și se ridică deasupra caselor primei, celei de-a doua și a patra reclamante pe porțiunile neexpropriate ale terenurilor lor. Nu rezultă din dosar că în prezent linia ferroviară este exploatată.

Privind terenul primei reclamante, OSE expropriază 67 m² dintr-o suprafață totală de 852 m²; șinele trec la cinci metri de casă. Cât privește terenul celei de-a doua reclamante, OSE expropriază 254 m² din 727 m²; șinele trec la o distanță mai mică de cinci metri de casa sa. OSE expropriază 662 m² din terenul celui de-al treilea reclamant, ceea ce a avut ca rezultat rendering terenului rămas neconstructibil. În sfârșit, OSE expropriază 1 358 m² din terenul celei de-a patra reclamante, în particular porțiunea care dădea pe calea publică, deci terenul rămas este în prezent neconstructibil; șinele se află la o distanță mai mică de cinci metri de vila reclamantei.

Printr-o decizie nr. 80/1999, tribunalul de o instanță din Lamia fixează suma unitate provizoriu a metrului pătrat pentru despăgubiri.

Printr-o hotărâre nr. 3110/2000, curtea de apel din Atena fixează suma unitate definitivă pentru despăgubiri. De mai mult, respinge cererea reclamanților de a percepe, conform articolului 13 din decretul prezidențial nr. 797/1971, o despăgubire specială pentru porțiunile neexpropriate ale proprietăților lor, pentru scăderea valorii lor de piață ca urmare a construirii podului de cale ferată.

Pe 10 octombrie 2000, reclamanții se pun în casație. Invocau, printre altele, că curtea de apel ar fi trebuit să ia în considerare deprecierea pretinsă a porțiunilor neexpropriate ale proprietăților lor din cauza naturii operei la originea exproprierii.

Pe 13 iunie 2001, Curtea de Casație respinge casația primei reclamante și acceptă parțial pe cele ale celorlalți trei. Curtea de Casație consideră, pe de-o parte, că terenurile neexpropriate ale celei de-a doua, a treia și a patra reclamante sufereau o pierdere de valoare deoarece deveni neconstructibile. Despăgubirea aferentă fu fixată la 8 883, 14 425 și respectiv 30 649 euro. Pe de altă parte, instanța superioară judecă că rezulta din art. 13 din decretul nr. 797/1971 că despăgubirea pentru porțiunea neexpropriată a proprietății trebuia să reflecte depreciererea acesteia ca urmare doar a exproprierii și nu ar putea lua în considerare natura operei care va fi realizată pe porțiunea expropriată. Curtea de Casație subliniază că o abordare diferită ar conduce la acordarea unei asemenea despăgubiri pentru porțiunea neexpropriată a terenului litigios doar, în timp ce toate terenurile vecine sufereau și ele o depreciere din cauza construirii operei.

În particular, privind prima reclamantă, Curtea de Casație, confirmând hotărârea curții de apel, judecă că aceasta nu avea dreptul la o despăgubire pentru parcela neexpropriată, deși șinele sunt situate la cinci metri de casa. Consideră că poluarea sonoră generată de trecerea trenului și obstrucția vederii rezultând din construirea podului sunt datorite caracteristicilor operei și nu exproprierii. De asemenea, Curtea de Casație concluzionează că proprietatea celei de-a doua reclamante nu sufereau o depreciere din cauza naturii operei și că proprietatea celui de-al treilea reclamant nu sufereau o scădere substantivă din cauza trecerii liniei ferate. În sfârșit, Curtea de Casație consideră că proprietatea celei de-a patra reclamante nu sufereau pierdere de valoare, în pofida faptului că podul de cale ferată închidea orizontul domiciliului și cauza poluare sonoră precum și vibrații în casă (hotărâre nr. 1255/2001). II.

Decretul-lege nr. 797/1971 din 30 decembrie 1970 / 1 ianuarie 1971 constituie legislația fundamentală care reglementează exproprierii, în aplicarea principiilor enunțate în dispoziții constituționale. Capitolul A din decretul-lege fixează procedura și condițiile prealabile la anunțarea unei exproprierii. Conform articolului 1 § 1 a), dacă este autorizată de lege în interesul public, exproprierea proprietăților urbane sau rurale sau revendicarea unor drepturi reale asupra acestora este anunțată printr-o decizie comună a ministrului competent în domeniu vizat de expropiere și ministrului Finanțelor. art. 2 § 1 fixează condițiile prealabile unei decizii care anunță o expropiere; în particular: a) un plan cadastral indicând zona de expropriat, și b) lista proprietarilor bunurilor imobile, suprafața acestora, delimitarea și caracteristicile principale ale clădirilor care sunt construite pe ele. art. 17 § 1 încredințează tribunalelor sarcina de a fixa despăgubirea. Prevede în mod expres că aceștia fixează doar suma unitate a despăgubirii, fără a preciza beneficiarul / beneficiarii acesteia sau partea obligată să o plătească. Conform articolului 13 § 1, despăgubirea se calculează în raport cu valoarea reală a proprietății expropriate la momentul publicării deciziei anunțând exproprierea. Conform paragrafului 3 al aceluiași articol, „În caz de expropiere a unei părți din imobil și când porțiunea rămasă proprietarului suferă o depreciere substantivă a valorii sale sau devine inutilizabilă, judecata care fixează despăgubirea determină de asemenea despăgubirea specială pentru această porțiune. Această despăgubire specială este versată proprietarului cu cea pentru porțiunea expropriată."

Conform jurisprudenței pe care Curtea de Casație o urmează de mulți ani, natura lucrărilor care trebuie efectuate nu era niciodată luată în considerare la fixarea „despăgubirii speciale" prevăzute de art. 13 § 3 din decretul-lege nr. 797/1971 (printre altele, ΑΠ 1255/2001, 349/2000, 8/1999, 455/1998, 803/1994). Cu toate acestea, într-o hotărâre recentă, Curtea de Casație judecă, la lumina articolului 1 din Protocolul nr. 1, că această interpretare a dreptului intern prejudiciază dreptul de proprietate al celor în cauză și procedează deci la o renunțare a jurisprudenței sale în materia (hotărâre nr. 31/2005). PE DREPT I.

Guvernul se referă la patru cauze în care Curta, invocând marja de apreciere pe care o lasă art. 1 din Protocolul nr. 1 autorităților naționale, refuzase a se substitui tribunalelor grecești pentru a se pronunța dacă porțiunile neexpropriate ale proprietăților celor în cauză sufereau o depreciere a valorii și refuzase imputația reclamanților conform căreia refuzul jurisdicțiilor naționale de a fixa o despăgubire specială în acest sens prejudiciază art. 1 din Protocolul nr. 1 (Azas c. Grecia, nr. 50824/99, § 52, 19 septembrie 2002; Interoliva ABEE c. Grecia (hotărâre), nr. 58642/00, 16 mai 2002; Konstantopoulos AE și alții c. Grecia (hotărâre), nr. 58634/00, 16 mai 2002 și Biozokat AE c. Grecia (hotărâre), nr. 61582/00, 29 august 2002). La lumina acestei jurisprudențe, Guvernul consideră că soluția adoptată în speța de către Curtea de Casație privind „despăgubirea specială" nu contrazice art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamanții retorchează că natura operei care va fi construită trebuie luată în considerare la calculul despăgubirii globale din cauza exproprierii. Consideră că atât actul exproprierii cât și finalizarea sa, și anume construirea unei opere de utilitate publică, sunt întotdeauna strâns legate. De mai mult, natura operei este în acest caz elementul crucial care diferențiază această cauză de cele invocate de Guvern. Pentru reclamanți, refuzul constant al Curții de Casație de a lua în considerare natura operei la calculul „despăgubirii speciale" creează în speța de față, de facto, o prezumție irRefragabilă, similară cu cea care fusese deja condamnată de Curta în hotărârile Katikaridis și Tsomtsos c. Grecia (hotărâri din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V). În final, aplicarea acestei prezumții irRefragabile conduce la deprecierea completă a restului proprietății neexpropriate.

Curta constată că, în speța de față, nu a existat expropiere a porțiunilor terenurilor pe care reclamanții invocă deprecierea. Este totuși clar că construirea unui pod de cale ferată și amplasarea șinelor aproape de locuințele reclamanților, aduc o limitare a utilizării libere a dreptului lor de utilizare, limitare care constituie o ingerință în exercitarea drepturilor pe care reclamanții le au din calitate de proprietari. Prin urmare, după jurisprudența sa în materia (vezi, în special, James și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 21 februarie 1986, seria A nr. 98-B, pp. 29-30, § 37), Curta consideră că al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 se aplică în speța. Va examina deci reclamația sub acest unghi.

Conform unei jurisprudențe bine stabilite, al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 trebuie citit la lumina principiului consacrat de prima frază a articolului. În consecință, o măsură de ingerință trebuie să asigure un „echilibru drept" între imperativele interesului general și cele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale individului. Căutarea unui asemenea echilibru se reflectă în structura întregului articol 1 din Protocolul nr. 1 și, prin urmare, în cea a celui de-al doilea alineat; trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. În controlul respectării acestei cerințe, Curta recunoaște statului o marjă largă de apreciere atât pentru alegerea modalităților de implementare cât și pentru a judeca dacă consecințele acestora sunt legitimizate, în interesul general, de preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză (Chassagnou și alții c. Franța [MC], nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 75, CEDO 1999-III). De mai mult, privind domenii cum sunt amenajarea teritoriului, Curta respectă aprecierea făcută de legislatorul național, dacă nu este în mod evident lipsită de bază rezonabilă (vezi, mutatis mutandis, Immobiliare Saffi c. Italia [MC], nr. 22774/93, § 49, CEDO 1999-V).

De mai multe ori, Curta a examinat chestiunea refuzului jurisdicțiilor elenistice de a fixa o despăgubire specială pentru porțiunile rămase ale terenurilor vizate de o măsură de expropiere. Astfel, în cauza Azas, ea observă că, pentru a fixa despăgubirea specială, tribunalele „nu țin seama de natura lucrărilor efectuate și de chestiunea dacă acestea avantajează sau nu proprietarii (...) dar se bazează doar pe scindare a proprietății" și consideră că „ținând seama de marja de apreciere pe care o lasă art. 1 din Protocolul nr. 1 autorităților naționale, Curta nu percepe în speța de față niciun indiciu dând a gândi că refuzul de a despăgubi porțiunea neexpropriată în cauză duce la o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1" (Azas c. Grecia, citat mai sus, §§ 51-53; vezi și cauzele citate Interoliva ABEE c. Grecia, Konstantopoulos AE și alții c. Grecia și Biozokat AE c. Grecia).

Cu toate acestea, spre deosebire de aceste cauze, în care, lipsa unui arbitrar manifest, s-a încredinți marjei de apreciere a autorităților naționale, Curta observă că în prezenta cauză este indubitabil că natura operei a contribuit direct la o depreciere substantivă a valorii porțiunilor neexpropriate. Într-adevăr, Curta observă că un pod de cale ferată purtând o linie la două căi de cale ferată și traversând terenurile expropriate ale patru reclamanți a fost construit. De mai mult, se prevede că trenuri cu viteză mare vor circula pe această linie la fiecare douăzeci de minute. Or, prima, a doua și a patra reclamantă au deja construit vile pe porțiunile neexpropriate ale terenurilor amputate. Casele lor se află la o distanță mai mică de cinci metri de șine cu toate incommodurile pe care o asemenea situație le duce. În particular, casele primei, a doua și a patra reclamante se găsesc sub podul liniei ferate care va fi construite. Dincolo de faptul că orizontul proprietăților lor este definitiv obstruat, acestea vor suferi poluare sonoră și vibrații constante. Cât privește al treilea reclamant, restul terenului său se află sub podul feroviar. În consecință, este indubitabil că exploatarea acestei porțiuni a parcelei, deja neconstructibilă din cauza exproprierii, se găsește grav compromisă atât în domeniu agricol cât și în alte scopuri.

Ținând seama de cele de mai sus, Curta consideră că, refuzând a despăgubi reclamanții pentru deprecierea porțiunii neexpropriate a terenurilor lor, Curtea de Casație rupse echilibrul drept care trebuie să domnească între salvgardarea drepturilor individuale și exigențele interesului general. În acest sens, Curta ține seama de revolta recentă a jurisprudenței în materia Curții de Casație într-o cauză similară (vezi §18 mai sus). Prin urmare, s-a dovedit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. II.

Privind prejudiciul material, reclamanții depun la Curta un raport de expertiză redactat la cererea lor de d-l Koutsodontis, inginer civil. Conform acestui raport, prejudiciul material rezultând din deprecierea porțiunilor neexpropriate ale terenurilor și caselor construite de reclamanți se stabilește la 80% din valoarea lor de piață. Raportul deduce din această sumă 8 883, 14 425 și 30 649 euro, sume deja alocate de jurisdicțiile interne celei de-a doua, a treia și a patra reclamante respectiv, pentru neconstructibilitate a terenurilor neexpropriate din cauza scindării lor. Raportul descompune prejudiciul material după cum urmează: i. privind prima reclamantă, estimează valoarea de piață a terenului neexpropriat și a casei construite pe el la 130 425 euro (EUR) și calculează prejudiciul material la 104 340 euro (EUR); ii. privind a doua reclamantă, estimează valoarea de piață a terenului neexpropriat și a casei construite pe el la 124 343 EUR și calculează prejudiciul material la 90 591 EUR; iii. privind al treilea reclamant, estimează valoarea de piață a terenului neexpropriat la 23 706 EUR și calculează prejudiciul material la 4 540,54 EUR; iv. privind a patra reclamantă, estimează valoarea de piață a terenului neexpropriat și a casei construite pe el la 169 800 EUR și calculează prejudiciul material la 105 191 EUR.

Privind prejudiciul moral, prima, a doua și a patra reclamantă solicită 5 000 EUR fiecare; al treilea reclamant cere 3 000 EUR la acest titlu.

Guvernul depune la Curta un raport de expertiză redactat de un comitet relevant al serviciului foncier al regiunii Fthiotida. Conform acestei expertiize, terenurile reclamanților se găsesc lângă un curs de apă și, prin urmare, umiditatea provocată afectează calitatea construcțiilor. De mai mult, privind repercusiuni construirii podului de cale ferată asupra valorii caselor, comitetul afirmă că nu este în poziție de a se pronunța cu certitudine pe acest subiect, circulația trenurilor nu având încă început. Conform acestui raport, deprecierea porțiunilor neexpropriate se ridică la 30% pentru proprietatea primei reclamante, 40% pentru proprietatea celei de-a doua, 20% pentru proprietatea celui de-al treilea și 50% pentru cea a celei de-a patra reclamante.

Curta amintește că o hotărâre constând o încălcare duce pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și a-i șterge consecințele în așa fel încât să restabilească pe cât posibil situația anterioară (Ex-regele Greciei și alții c. Grecia [MC] (satisfacție echitabilă), nr. 25701/94, § 72).

Statele contractante părți la o cauză sunt în principiu libere de a alege mijloacele de care vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri constând o încălcare. Acest poder de apreciere privind modalități executării unei hotărâri reflectă libertatea de alegere care însoțește obligația primordială impusă de Convenție statelor contractante: a asigura respectul drepturilor și libertăților garantate. Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, aparține statului pârât să o realizeze, Curta neavând nici competența nici posibilitate practică de a o realiza ea însăși. Dacă, în schimb, dreptul național nu permite sau permite doar parțial să șteargă consecințele încălcării, art. 41 autorizează Curta să acorde, dacă este cazul, părții prejudiciate satisfacția care i se pare potrivită (Brumarescu c. România (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 28342/95, § 20, CEDO 2000-I).

În speța de față, constatarea încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 rezultă din refuzul Curții de Casație de a despăgubi reclamanții pentru devalorare porțiunilor neexpropriate a terenurilor lor ca urmare a clădirea operei la originea exproprierii. Ținând seama de natura încălcării constatate, Curta consideră că trebuie să acorde reclamanților o despăgubire pentru deprecierea porțiunii rămase a terenurilor lor. Curta ia în considerare în special că casele primei, a doua și a patra reclamante sunt situate sub podul feroviar și că, prin urmare, devin practic nelocuibile din cauza operei. Ținând seama de incertitudini inerente oricărei tentative estimării deprecierii terenurilor neexpropriate, și de diferența considerabilă constatată între aprecierea Guvernului și cea a reclamanților, Curta consideră potrivit de a fixa o sumă forfetară la acest titlu. Decide deci să acorde fiecăruia dintre reclamanți sumele următoare la titlu al prejudiciului material suferit, și anume 57 000 EUR primei reclamante; 54 000 EUR celei de-a doua reclamante; 2 500 EUR celui de-al treilea reclamant și 68 000 EUR celei de-a patra reclamante. Aceste sume vor fi majorate cu orice sumă care poate fi datorată de titlu de impozit.

Privind prejudiciul moral, Curta consideră că constatarea încălcării în sine constituie o satisfacție echitabilă suficientă. B. Cheltuieli și costuri

Pentru cheltuielile și costurile în fața jurisdicțiilor naționale și Curte, reclamanții revendică 11 289 EUR, sumă pe care o desfac după cum urmează: i. 1 109 EUR pentru procedura în fața Curții de Casație, pentru care o notă de onorarii este depusă. ii. 9 000 EUR pentru procedura urmată în fața Curții, pentru care nicio piesă justificativă nu este depusă. iii. 1 180 EUR pentru onorarii aferente realizării expertiizei, pentru care o piesă justificativă este depusă.

Guvernul retorchează că cheltuielile și costurile trebuie fixate conform criteriilor stabilite de jurisprudența Curții și că trebuie să fie în raport cu încălcarea constatată.

Curta amintește că conform jurisprudenței ei constante alocarea cheltuielilor și costurilor la titlu al articolului 41 presupune că se stabilesc realitate, necesitate și, de mai mult, caracterul rezonabil al ratei (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). De mai mult, atunci când constată o încălcare a Convenției, Curta poate acorda unui reclamant plata nu doar a cheltuielilor și costurilor sale în fața organelor Convenției, dar și a celor pe care le angajase în fața jurisdicțiilor naționale pentru a preveni sau a face să corecteze acestea incălcarea menționată (Hertel c. Elveția, hotărâre din 25 august 1998, Culegere 1998-VI, p. 2334, § 63).

În speța de față, Curta consideră că reclamanții au dreptul de a cere rambursarea cheltuielilor aferente cererilor lor la autorităților interne. Ținând seama de caracterul rezonabil al sumei și de faptul că o notă de onorarii este depusă, Curta acceptă această cerere în întregime.

Privind cheltuielile și costurile aferente procedurii în fața Curții, ea observă că reclamanții nu depun nicio factură sau notă de onorarii. Deci trebuie să respingă această parte a pretențiilor lor. Privind cheltuielile angajate pentru realizarea expertiizei pentru care o factură este depusă, Curta nu vede niciun motiv de a îndoi caracterul necesar. Decide deci să acorde totalitatea sumei revendicate. Ținând seama de cele de mai sus, Curta acordă în comun reclamanților 2 289 EUR la titl cheltuielilor și costurilor, plus orice sumă care poate fi datorată la titl de impozit. C. Interese moratorii

Curta judecă potrivit de a baza rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTA, ÎN UNANIMITATE, 1. Spune că s-a dovedit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 2. Spune a) că Statul pârât trebuie să verse reclamanților, în termen de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, sumele următoare pentru prejudiciu material, plus orice sumă care poate fi datorată de titlu de impozit: i. 57 000 EUR (cincizeci și șapte mii euro) primei reclamante; ii. 54 000 EUR (cincizeci și patru mii euro) celei de-a doua reclamante; iii. 2 500 EUR (doi mii cinci sute euro) celui de-al treilea reclamant; iv. 68 000 EUR (șaizeci și opt mii euro) celei de-a patra reclamante; b) că Statul pârât trebuie să verse în comun reclamanților, în termen de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 2 289 EUR (doi mii două sute optzeci și nouă euro) pentru cheltuielile și costuri, plus orice sumă care poate fi datorată de titlu de impozit; c) că de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte de procent; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 9 februarie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 2531/02) dirigée contre la République hellénique par quatre ressortissants de cet Etat, M mes Xanthi Athanasiou, Eleni Athanasiou, MM. Panayotis Pavlides et Marios Papalexis (« les requérants »), qui avaient saisi la Cour le 2 janvier 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Le quatrième requérant décéda le 18 mai 2002. Sa veuve, M me Sofia Papalexi, héritière du requérant et propriétaire actuelle de l’une des propriétés litigieuses, exprima la volonté de continuer la procédure devant la Cour.

Les requérants sont représentés par M es P. Yatagantzidis et E. Metaxaki, avocats au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil Juridique de l’Etat et M me S. Trekli, auditrice auprès du Conseil Juridique de l’Etat.

Les requérants se plaignaient, entre autres, d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens, garanti par l’article 1 du Protocole n o 1.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 3 juin 2004, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Par une décision conjointe du 18 juin 1997, les ministres des Finances, des Transports et des Communications procédèrent à l’expropriation d’une surface de 685 000 m² au profit de l’Organisme des chemins de fer grec (« l’OSE ») pour la construction d’une ligne à deux voies de chemin de fer reliant Tithorea à Lianokladi. Des trains à très grande vitesse devaient y circuler toutes les vingt minutes. Les propriétés des requérants se trouvant concernées, leurs terrains devaient être scindés par la construction d’un pont ferroviaire. Ce pont a été construit et se dresse au-dessus des maisons de la première, de la deuxième et de la quatrième requérante sur les parties non expropriées de leurs terrains. Il ne ressort pas du dossier qu’à ce jour la ligne ferroviaire soit exploitée.

Pour ce qui est du terrain de la première requérante, l’OSE expropria 67 m² sur une superficie totale de 852 m² ; les rails passent à cinq mètres de la maison. Quant au terrain de la seconde requérante, l’OSE expropria 254 m² sur 727 m² ; les rails passent à une distance inférieure à cinq mètres de sa maison. L’OSE expropria 662 m² du terrain du troisième requérant, ce qui a eu pour conséquence de rendre le reste du terrain non constructible. Enfin, l’OSE expropria 1 358 m² du terrain de la quatrième requérante, en particulier la partie qui donnait sur la voie publique, de sorte que le terrain restant est à présent non constructible ; les rails se situent à une distance inférieure à cinq mètres de la villa de la requérante.

Par une décision n o 80/1999, le tribunal de grande instance de Lamia fixa le montant unitaire provisoire du mètre carré pour les indemnités.

Par un arrêt n o 3110/2000, la cour d’appel d’Athènes fixa le montant unitaire définitif pour les indemnités. De plus, elle rejeta la demande des requérants de percevoir, selon l’article 13 du décret présidentiel n o 797/1971, une indemnité spéciale pour les parties non expropriées de leurs propriétés, pour la baisse de leur valeur marchande consécutive à la construction du pont ferroviaire.

Le 10 octobre 2000, les requérants se pourvurent en cassation. Ils alléguaient, entre autres, que la cour d’appel aurait dû prendre en compte la dépréciation prétendue des parties non expropriées de leurs propriétés en raison de la nature de l’ouvrage à l’origine de l’expropriation.

Le 13 juin 2001, la Cour de cassation rejeta le pourvoi de la première requérante et accueillit partiellement ceux des trois autres. La Cour de cassation considéra, d’une part, que les terrains non expropriées des deuxième, troisième et quatrième requérants subissaient une perte de valeur car ils devenaient inconstructibles. L’indemnité y afférente fut fixée à 8 883, 14 425 et 30 649 euros respectivement. D’autre part, la haute juridiction jugea qu’il ressortait de l’article 13 du décret n o 797/1971 que l’indemnité pour la partie non expropriée de la propriété devait refléter sa dépréciation par suite uniquement de l’expropriation et ne saurait prendre en considération la nature de l’ouvrage à réaliser sur la partie expropriée. La Cour de cassation souligna qu’une approche différente conduirait à accorder une telle indemnité pour la partie non expropriée du terrain litigieux seulement, alors que tous les terrains voisins subissaient eux aussi une dépréciation en raison de la construction de l’ouvrage.

En particulier, s’agissant de la première requérante, la Cour de cassation, confirmant l’arrêt de la cour d’appel, jugea que celle-ci n’avait pas droit à une indemnité pour la parcelle non expropriée bien que les rails soient situés à cinq mètres de sa maison. Elle considéra que la pollution sonore générée par le passage du train et l’obstruction de la vue résultant de la construction du pont étaient dues aux caractéristiques de l’ouvrage et non pas à l’expropriation. De même, la Cour de cassation conclut que la propriété de la deuxième requérante ne subissait pas une dépréciation en raison de la nature de l’ouvrage et que la propriété du troisième requérant ne subissait pas une baisse substantielle en raison du passage de la ligne ferroviaire. Enfin, la Cour de cassation estima que la propriété de la quatrième requérante ne subissait pas de perte de valeur, en dépit du fait que le pont ferroviaire fermât l’horizon de son domicile et provoquât une pollution sonore ainsi que des vibrations dans la maison (arrêt n o 1255/2001). II.

L’article 17 de la Constitution de 1975 dispose : « 1. La propriété est placée sous la protection de l’Etat. Les droits qui en dérivent ne peuvent toutefois s’exercer au détriment de l’intérêt général. 2. Nul ne peut être privé de sa propriété, si ce n’est pour cause d’utilité publique, dûment prouvée, dans les cas et suivant la procédure déterminés par la loi et toujours moyennant une indemnité préalable complète. Celle-ci doit correspondre à la valeur que possède la propriété expropriée le jour de l’audience sur l’affaire concernant la fixation provisoire de l’indemnité par le tribunal. Dans le cas d’une demande visant à la fixation immédiate de l’indemnité définitive, est prise en considération la valeur que la propriété expropriée possède au jour de l’audience du tribunal sur cette demande. (...) » B. Le décret-loi n o 797/1971 relatif aux expropriations

Le décret-loi n o 797/1971 des 30 décembre 1970/1 er janvier 1971 constitue la législation fondamentale qui régit les expropriations, en application des principes énoncés dans les dispositions constitutionnelles. Le chapitre A du décret-loi fixe la procédure et les conditions préalables à l’annonce d’une expropriation. Selon l’article 1 § 1 a), si elle est autorisée par la loi dans l’intérêt public, l’expropriation de propriétés urbaines ou rurales ou la revendication de droits réels sur celles-ci est annoncée par une décision conjointe du ministre compétent dans le domaine visé par l’expropriation et du ministre des Finances. L’article 2 § 1 fixe les conditions préalables à une décision annonçant une expropriation; en particulier: a) un plan cadastral indiquant la zone à exproprier, et b) la liste des propriétaires des biens-fonds, la superficie de ceux-ci, leur délimitation et les principales caractéristiques des bâtiments qui y sont édifiés. L’article 17 § 1 confie aux tribunaux le soin de fixer l’indemnité. Il dispose expressément que ceux-ci fixent uniquement le montant unitaire de l’indemnité, sans préciser le/les bénéficiaires de celle-ci ou la partie tenue de la verser. D’après l’article 13 § 1, l’indemnité se calcule par rapport à la valeur réelle de la propriété expropriée au moment de la publication de la décision annonçant l’expropriation. Aux termes du paragraphe 3 du même article, « En cas d’expropriation d’une partie d’un immeuble et lorsque la partie restant au propriétaire subit une dépréciation substantielle de sa valeur ou devient inutilisable, le jugement qui fixe l’indemnité détermine aussi l’indemnité spéciale pour cette partie. Cette indemnité spéciale est versée au propriétaire avec celle pour la partie expropriée. »

Selon la jurisprudence que la Cour de cassation a suivie pendant de nombreuses années, la nature des travaux à effectuer n’était jamais prise en compte pour la fixation de « l’indemnité spéciale » prévue par l’article 13 § 3 du décret-loi n o 797/1971 (parmi d’autres, ΑΠ 1255/2001, 349/2000, 8/1999, 455/1998, 803/1994). Toutefois, dans un arrêt récent, la Cour de cassation jugea, à la lumière de l’article 1 du Protocole n o 1, que cette interprétation du droit interne portait atteinte au droit de propriété des intéressés et procéda donc à un revirement de sa jurisprudence en la matière (arrêt n o 31/2005). EN DROIT I.

Le Gouvernement se réfère à quatre affaires dans lesquelles la Cour, en invoquant la marge d’appréciation que l’article 1 du Protocole n o 1 laisse aux autorités nationales, avait refusé de se substituer aux tribunaux grecs pour se prononcer sur la question de savoir si les parties non expropriées des propriétés des intéressés avaient subi une dépréciation de leur valeur et avait rejeté l’allégation des requérants selon laquelle le refus des juridictions nationales de fixer une indemnisation spéciale à cet égard portait atteinte à l’article 1 du Protocole n o 1 ( Azas c. Grèce , n o 50824/99, § 52, 19 septembre 2002 ; Interoliva ABEE c. Grèce (déc.), n o 58642/00, 16 mai 2002 ; Konstantopoulos AE et autres c. Grèce (déc.), n o 58634/00, 16 mai 2002 et Biozokat AE c. Grèce (déc.), n o 61582/00, 29 août 2002). A la lumière de cette jurisprudence, le Gouvernement estime que la solution adoptée en l’espèce par la Cour de cassation concernant « l’indemnité spéciale » ne contredit pas l’article 1 du Protocole n o 1.

Les requérants rétorquent que la nature de l’ouvrage à construire doit être prise en compte dans le calcul de l’indemnité globale en raison de l’expropriation. Ils estiment que tant l’acte d’expropriation que sa finalité, à savoir la construction d’un ouvrage d’utilité publique, sont toujours étroitement liés. De surcroît, la nature de l’ouvrage est en l’occurrence l’élément crucial qui différencie cette affaire des celles invoquées par le Gouvernement. Pour les requérants, le refus constant de la Cour de cassation de prendre en compte la nature de l’ouvrage lors du calcul de « l’indemnité spéciale » crée en l’espèce, de facto , une présomption irréfragable, similaire à celle qui fut déjà condamnée par la Cour dans les arrêts Katikaridis et Tsomtsos c. Grèce (arrêts du 15 novembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996–V). En définitive, l’application de cette présomption irréfragable conduit à la dépréciation complète du restant de leur propriété non expropriée.

La Cour note que, dans le cas d’espèce, il n’y pas eu expropriation des parties des terrains dont les requérants allèguent la dépréciation. Il est cependant clair que la construction d’un pont ferroviaire ainsi que la pose de rails à proximité des habitations des requérants, apportent une limitation à la libre disposition de leur droit d’usage, limitation qui constitue une ingérence dans la jouissance des droits que les requérants tirent de leur qualité de propriétaires. Dès lors, suivant sa jurisprudence en la matière (voir, notamment, James et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 21 février 1986, série A n o 98-B, pp. 29-30, § 37), la Cour estime que le second alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 joue en l’espèce. Elle examinera donc le grief sous cet angle.

Selon une jurisprudence bien établie, le second alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 doit se lire à la lumière du principe consacré par la première phrase de l’article. En conséquence, une mesure d’ingérence doit ménager un « juste équilibre » entre les impératifs de l’intérêt général et ceux de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. La recherche de pareil équilibre se reflète dans la structure de l’article 1 du Protocole n o 1 tout entier et, par conséquent, dans celui du second alinéa ; il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. En contrôlant le respect de cette exigence, la Cour reconnaît à l’Etat une grande marge d’appréciation tant pour choisir les modalités de mise en œuvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre l’objectif de la loi en cause ( Chassagnou et autres c. France [GC], n os 25088/94, 28331/95 et 28443/95, § 75, CEDH 1999–III). De plus, en ce qui concerne des domaines tels que l’aménagement du territoire, la Cour respecte l’appréciation portée à cet égard par le législateur national, sauf si elle est manifestement dépourvue de base raisonnable (voir, mutatis mutandis , Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 49, CEDH 1999–V).

A plusieurs reprises, la Cour a examiné la question du refus des juridictions helléniques de fixer une indemnité spéciale pour les parties restantes des terrains visés par une mesure d’expropriation. Ainsi, dans l’affaire Azas, elle nota que, pour fixer l’indemnité spéciale, les tribunaux « ne tiennent pas compte de la nature des travaux effectués et de la question de savoir si ceux-ci avantagent ou non les propriétaires (...) mais se fondent seulement sur la scission de la propriété » et considéra qu’« eu égard à la marge d’appréciation que l’article 1 du Protocole n o 1 laisse aux autorités nationales, la Cour n’aperçoit en l’espèce aucun indice donnant à penser que le refus d’indemniser la partie non expropriée en question entraîne une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 » ( Azas c. Grèce , précité, §§ 51 ‑ 53 ; voir aussi les affaires précitées Interoliva ABEE c. Grèce , Konstantopoulos AE et autres c. Grèce et Biozokat AE c. Grèce ).

Toutefois, à la différence de ces affaires, dans lesquelles, faute d’absence manifeste d’arbitraire, elle s’en est remise à la marge d’appréciation des autorités nationales, la Cour note que dans la présente affaire il est incontestable que la nature de l’ouvrage a directement contribué à une dépréciation substantielle de la valeur des parties non expropriées. En effet, la Cour note qu’un pont ferroviaire portant une ligne à deux voies de chemin de fer et traversant les terrains expropriés des quatre requérants a été construit. Par ailleurs, il est prévu que des trains à grande vitesse circulent sur cette ligne toutes les vingt minutes. Or, la première, la deuxième et la quatrième requérante avaient déjà fait construire des villas sur les parties non expropriées des terrains amputés. Leurs maisons se trouvent à une distance inférieure à cinq mètres des rails avec toutes les nuisances qu’une telle situation entraîne. En particulier, les maisons des premier, deuxième et quatrième requérants se trouvent en contrebas du pont de la ligne ferroviaire à construire. Mis à part le fait que l’horizon de leurs propriétés est définitivement obstrué, celles-ci subiront une pollution sonore ainsi que des vibrations constantes. Quant au troisième requérant, le reste de son terrain se situe sous le pont ferroviaire. Par conséquent, il est indéniable que l’exploitation de cette partie de la parcelle, déjà inconstructible en raison de l’expropriation, se trouve sérieusement compromise tant dans le domaine agricole qu’à d’autres fins.

Au vu de ce qui précède, la Cour considère qu’en refusant d’indemniser les requérants pour la dépréciation de la partie non expropriée de leurs terrains, la Cour de cassation a rompu le juste équilibre devant régner entre la sauvegarde des droits individuels et les exigences de l’intérêt général. A cet égard, la Cour prend note du récent revirement de la jurisprudence en la matière de la Cour de cassation dans une affaire similaire (voir paragraphe 18 ci-dessus). Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

S’agissant du préjudice matériel, les requérants soumettent à la Cour un rapport d’expertise rédigé à leur demande par M. Koutsodontis, ingénieur civil. Aux termes de ce rapport, le préjudice matériel résultant de la dépréciation des parties non expropriées des terrains et des maisons construites par les requérants s’établit à 80 % de leur valeur marchande. Le rapport déduit de ce montant 8 883, 14 425 et 30 649 euros, sommes déjà allouées par les juridictions internes aux deuxième, troisième et quatrième requérants respectivement, pour l’inconstructibilité des terrains non expropriées en raison de leur scission. Le rapport décompose le dommage matériel comme suit : i. s’agissant de la première requérante, il estime la valeur marchande du terrain non exproprié et de la maison qui y est implantée à 130 425 euros (EUR) et calcule le dommage matériel à 104 340 euros (EUR) ; ii. s’agissant de la deuxième requérante, il estime la valeur marchande du terrain non exproprié et de la maison qui y est construite à 124 343 EUR et calcule le dommage matériel à 90 591 EUR ; iii. s’agissant du troisième requérant, il estime la valeur marchande du terrain non exproprié à 23 706 EUR et calcule le dommage matériel à 4 540,54 EUR. iv. s’agissant de la quatrième requérante, il estime la valeur marchande du terrain non exproprié et de la maison qui y est construite à 169 800 EUR et calcule le dommage matériel à 105 191 EUR.

S’agissant du dommage moral, les première, deuxième et quatrième requérantes sollicitent 5 000 EUR chacune ; le troisième requérant demande 3 000 EUR à ce titre.

Le Gouvernement soumet à la Cour un rapport d’expertise rédigé par un comité relevant du service foncier de la région de Fthiotida. Selon cette expertise, les terrains des requérants se trouvent à côté d’un cours d’eau et, par conséquent, l’humidité provoquée affecte la qualité des constructions. De plus, s’agissant des répercussions de la construction du pont ferroviaire sur la valeur des maisons, le comité affirme qu’il n’est pas en position de se prononcer avec certitude sur ce sujet, la circulation des trains n’ayant pas encore commencé. Selon ce rapport, la dépréciation des parties non expropriées s’élève à 30 % pour la propriété de la première requérante, 40 % pour la propriété de la deuxième, 20 % pour la propriété du troisième et 50 % pour celle de la quatrième requérante.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Ex-roi de Grèce et autres c. Grèce [GC] (satisfaction équitable), n o 25701/94, § 72).

Les Etats contractants parties à une affaire sont en principe libres de choisir les moyens dont ils useront pour se conformer à un arrêt constatant une violation. Ce pouvoir d’appréciation quant aux modalités d’exécution d’un arrêt traduit la liberté de choix dont est assortie l’obligation primordiale imposée par la Convention aux Etats contractants : assurer le respect des droits et libertés garantis. Si la nature de la violation permet une restitutio in integrum , il incombe à l’Etat défendeur de la réaliser, la Cour n’ayant ni la compétence ni la possibilité pratique de l’accomplir elle-même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu’imparfaitement d’effacer les conséquences de la violation, l’article 41 habilite la Cour à accorder, s’il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée ( Brumarescu c. Roumanie (satisfaction équitable) [GC], n o 28342/95, § 20, CEDH 2000-I).

En l’espèce, le constat de violation de l’article 1 du Protocole n o 1 résulte du refus de la Cour de cassation d’indemniser les requérants pour la dévalorisation des parties non expropriées de leurs terrains consécutive à l’édification de l’ouvrage à l’origine de l’expropriation. Eu égard à la nature de la violation constatée, la Cour estime devoir accorder aux requérants une indemnité pour la dépréciation de la partie restante de leurs terrains. La Cour prend tout particulièrement en compte que les maisons des première, deuxième et quatrième requérantes se trouvent situées en contrebas du pont ferroviaire et que, par conséquent, elles deviennent pratiquement inhabitables en raison de l’ouvrage. Compte tenu des incertitudes inhérentes à toute tentative d’estimation de la dépréciation des terrains non expropriés ainsi que des maisons construites sur ceux-ci et l’écart considérable constaté entre l’appréciation du Gouvernement et celle des requérants, la Cour estime approprié de fixer une somme forfaitaire à ce titre. Elle décide donc d’allouer à chacun des requérants les sommes suivantes au titre du dommage matériel subi, à savoir 57 000 EUR à la première requérante ; 54 000 EUR à la deuxième requérante ; 2 500 EUR au troisième requérant et 68 000 EUR à la quatrième requérante. Ces montants seront majorés de toute somme pouvant être due à titre d’impôt.

Quant au dommage moral, la Cour estime qu’à lui seul le constat de violation constitue une satisfaction équitable suffisante. B. Frais et dépens

Pour les frais et dépens devant les juridictions nationales et la Cour, les requérants réclament 11 289 EUR, somme qu’ils ventilent de la façon suivante : i. 1 109 EUR pour la procédure devant la Cour de cassation, pour laquelle une note d’honoraires est produite. ii. 9 000 EUR pour la procédure suivie devant la Cour, pour laquelle aucune pièce justificative n’est produite. iii. 1 180 EUR pour les honoraires relatifs à la réalisation de l’expertise, pour laquelle une pièce justificative est produite.

Le Gouvernement rétorque que les frais et dépens doivent être fixés selon les critères établis par la jurisprudence de la Cour et qu’ils doivent être en rapport avec la violation constatée.

La Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). De plus, lorsqu’elle constate une violation de la Convention, la Cour peut accorder à un requérant le paiement non seulement de ses frais et dépens devant les organes de la Convention, mais aussi de ceux qu’il a engagés devant les juridictions nationales pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation ( Hertel c. Suisse , arrêt du 25 août 1998, Recueil 1998 ‑ VI, p. 2334, § 63).

En l’espèce, la Cour estime que les requérants sont en droit de demander le remboursement des frais relatifs à leurs demandes auprès des autorités internes. Compte tenu du caractère raisonnable de leur montant et du fait qu’une note d’honoraires est produite, la Cour accueille cette demande en entier.

Pour ce qui est des frais et dépens se rapportant à la procédure devant la Cour, elle note que les requérants ne produisent aucune facture ou note d’honoraires. Il y a donc lieu de rejeter cette partie de leurs prétentions. Quant aux frais encourus pour la réalisation de l’expertise pour laquelle une facture est produite, la Cour ne voit pas de raison de douter de son caractère nécessaire. Elle décide donc d’allouer la totalité de la somme revendiquée. Au vu de ce qui précède, la Cour alloue conjointement aux requérants 2 289 EUR au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 2. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les montants suivants pour dommage matériel, plus toute somme pouvant être dû à titre d’impôt : i. 57 000 EUR (cinquante sept mille euros) à la première requérante ; ii. 54 000 EUR (cinquante quatre mille euros) à la deuxième requérante ; iii. 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) au troisième requérant ; iv. 68 000 EUR (soixante huit mille euros) à la quatrième requérante ; b) que l ’ Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 2 289 EUR (deux mille deux cent quatre-vingt-neuf euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; c) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 février 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président