PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA DEPARTIE Nr. 53321/99 de către Victor Petrakiev, Evgenia Radionova și Petraki Iordanov KARAMITROVI împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 9 februarie 2006 ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Loucaides Doamna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić dna Botoucharova Kovler, judecători și dl Nielsen Secțiune Având în vedere cererea depusă la 7 septembrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Doi dintre reclamanți, dl Victor Petrakiev Karamitrov („primul reclamant”) și dna Evgenia Radionova Karamitrova („al doilea reclamant”), sunt resortisanți bulgari care s-au născut în 1965 și, respectiv, în 1938, și trăiesc în Pazardzhik. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl V. Stoyanov, avocat practicant în Pazardzhik. Restul solicitant, dl Petraki Iordanov Karamitrov (al treilea reclamant), a fost un național bulgar care s-a născut în 1928, a trăit în Pazardzhik și a murit în 2000. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl V. Stoyanov, un avocat practicant în Pazardzhik. Prin scrisoarea din 2 iunie 2004, primul reclamant a informat Curtea că dorește să continue cererea în ceea ce privește plângerile tatălui său. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dna Kotzeva, al Ministerului Justiției. Circumstanțele cauzei Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În noaptea 14 octombrie 1991, a fost furată o mașină dintr-o parcare nesigură. La începutul anului 1992 a fost deschisă o anchetă preliminară cu privire la furt împotriva unui infractor necunoscut. La 28 mai 1992, prima solicitantă a fost oprită de poliție în timpul conducerii mașinii părinților – a doua și a treia solicitanți. Poliția a stabilit o discrepanță între numerele de pe șasiul vehiculului și cele din documentele de înmatriculare ale vehiculului. Ei au confiscat și a înființat masina pentru a verifica documentele de înmatriculare și proprietatea. Primul reclamant a fost interogat cu privire la discrepanța în documentele de înmatriculare ale autovehiculului atât la data de mai sus, cât și la 4 iunie 1992. Autoritățile investigatoare au comis un expert tehnic pentru a fi efectuat pe vehiculul confiscat. Prin raportul din 14 aprilie 1993 expertul tehnic a concluzionat că placa de înmatriculare pe șasiul mașinii nu a fost originală, dar a fost schimbată. La 8 iunie 1993, primul reclamant a fost acuzat ca complice al furtului de mașină la 14 octombrie 1991. A fost interogat în aceeași zi și apoi eliberat. A fost impusă o restricție primului solicitant să nu părăsească locul său de reședință fără consimțământul Procurorului. Nu au fost desfășurate noi proceduri de investigație în cursul anchetei preliminare. La 3 aprilie 1995, primul reclamant s-a plâns la Procurorul de districtul Pazardzhik cu privire la protracția procedurii penale. El nu a primit un răspuns. După aceea, prima reclamantă a depus plângeri similare la Procuratura de districtul Pazardzhik, la Procurorul Regional Pazardzhik, la Procurorul din Plovdiv și la Procurorul din Procurorul public șef cu privire la protragerea procedurii penale. El nu a primit niciun răspuns la niciunul dintre acestea. Într-un timp în 1998, investigatorul responsabil cu investigația preliminară a murit, în timp ce investigatorul asistent s-a retras. Primul caz al reclamantului nu a fost niciodată transferat unui alt investigator. Într-un timp în septembrie 1999, primul reclamant a depus o altă plângere cu privire la protragerea procedurii penale la Biroul Procurorului Suprem de Casare. În răspuns, biroul Procurorului Plovdiv a fost instruit să verifice plângerea primului solicitant. Prin decizia din 20 octombrie 1999 a Procurorului de districtul Pazardzhik, ancheta preliminară a fost întreruptă cu privire la primul reclamant ca fiind neprobată. Restricția privind primul reclamant de a nu părăsi domiciliul său fără consimțământul Procurorului a fost eliminată. Procedura penală a continuat, împotriva unui infractor necunoscut, până la 27 septembrie 2004, când procurorul de districtul Pazardzhik le-a încheiat din cauza expirării statutului de limitare a infracțiunii. În decizia sa, Procurorul a remarcat în mod expres că nu s-au desfășurat proceduri de investigație în cadrul procedurii după 8 iunie 1993, data la care primul reclamant a fost arestat și acuzat. Mașina celor de-a doua și de-a treia solicitanți a fost confiscată și depusă de poliție la 28 mai 1992 pentru a-și verifica documentele de înregistrare și proprietatea. Nu a fost pregătit niciun protocol de criză și a doua și a treia solicitanți nu au primit o chitanță sau orice alt document care să evidențieze depunerea mașinii. Mașina a rămas blocată cu poliția pentru durata anchetei preliminare împotriva primului solicitant ca dovadă fizică a infracțiunii. La 9 noiembrie 1994, persoana de la care se presupune că a fost furată mașina la 14 octombrie 1991 a solicitat să primească custodia vehiculului. Problema de a returna vehiculul la reclamanții al doilea și al treilea a fost formulată de primul reclamant în plângerile sale cu privire la protracția procedurii penale depuse la Procuratura de districtul Pazardzhik la 3 aprilie 1995, Biroul Procurorului Suprem de cassare la 19 Octombrie 1999 și Procurorul public șef în septembrie 1999. Nu s-a luat nici o acțiune în răspunsul oricărui dintre ei. În decizia sa din 20 octombrie 1999 de a pune capăt procedurii penale împotriva primului reclamant, Procuratura de districtul Pazardzhik a remarcat că nu exista nici un protocol sau alt document care să arate „care, atunci, de ce și cum” automobilul celor de-a doua și de-a treia solicitanți au fost confiscați și încurcați. Cu toate acestea, prin această decizie Biroul Procurorului a ordonat ca vehiculul să fie livrat persoanei de la care se presupune că a fost furat la 14 octombrie 1991. , pe baza procedurilor de investigație efectuate în cadrul anchetei preliminare, ea a fost proprietara vehiculului. Reclamanții au apelat împotriva deciziei, dar numai în ceea ce privește ordinul de a transporta masina la o altă persoană. La o dată neespecificată, poliția a livrat mașina celor de-a doua și de-a treia solicitanți la persoana de la care se presupune că a fost furată. Prin hotărârea din 10 noiembrie 1999 Procurorul Regional Pazardzhik a susținut decizia Procurorului de districtul Pazardzhik din motive similare cu cele incluse în decizia din aceasta. Reclamanții au apelat în continuare. La 18 noiembrie 1999 Biroul Procurorului Plovdiv a anulat deciziile de mai sus ale Biroului Procurorilor de stat inferior. , că nu era în competența lor de a determina proprietatea vehiculului și, având în vedere în vedere încheierea anchetei preliminare împotriva primului solicitant, mașina trebuia să fie returnată persoanelor de la care a fost confiscată. În plus, a constatat că confiscarea vehiculului și a declanșării acestuia erau ilegale la momentul în care a fost făcută, deoarece nici un protocol în acest sens nu era executat. Persoana la care a fost livrata masina a făcut apel împotriva deciziei. Prin decizia din 10 martie 2000 Procurorul Suprem de Casare a susținut decizia Oficiului Procurorului din Plovdiv, din motive similare cu cele conținute în decizia din urmă. Mașina a fost reîntoarsă la reclamanții al doilea și al treilea la 19 mai 2000. Ca urmare a perioadei de încălcare a lui a fost deteriorată – haina de vopsea sa s-a deteriorat și radiatorul a fost cracat. Părțile mașinii au lipsit de asemenea, cum ar fi două pluguri de scânteie și cabluri, farul din stânga, pneu de rezervă, semnalele de turnare, capacul lampului de oprire din spate, mânere de ușă, etc. Daunele cauzate au fost estimate la 100 Lev bulgare (aproximativ 51 Euros). Primul reclamant, care a semnat protocolul de transfer, a făcut o rezervare că va face o evaluare suplimentară a daunelor cauzate vehiculului și că o cerere ulterioară poate fi depusă împotriva Oficiului Procurorului de District în acest sens. După aceea, reclamanții al doilea și al treilea nu au inițiat nici un tip de acțiune pentru a solicita compensare pentru daunele presupuse cauzate vehiculului. Legea internă și practică relevante Codul de procedură penală Alineatele 1, 2 și 4 din secțiunea 107 din Codul de procedură penală, astfel cum este în vigoare la momentul respectiv și până la 1 ianuarie 2000, prevăzută după cum urmează: „(1) Dovezile fizice trebuie examinate cu atenție, descrise în detaliu în înregistrarea respectivă și fotografiate, dacă este posibil. (2) Dovezile fizice se atașează la dosar, în timp ce, în același timp, se iau măsuri pentru a nu strica sau schimba dovezile. ... (4) Dovezile fizice care, din cauza dimensiunilor sale sau a altor motive, nu pot fi atașate la dosarul cazului, trebuie să fie sigilate, dacă este posibil, și lăsate în vederea menținerii în condiții de siguranță la locurile indicate de autoritatea respectivă.” Alineatele 1 și 2 din secțiunile 108 din Codul de Procedură Penală, prevăzute în momentul respectiv, după cum urmează: „(1) Dovezile fizice se dețin până la încheierea procedurii penale. (2) Obiecte, care au fost colectate ca probe fizice, pot fi returnate proprietăților lor înainte de încheierea procedurii penale numai atâta timp cât acest lucru nu va împiedica stabilirea faptelor în acest caz.” art. 1 § 1 din Legea privind răspunderea statului pentru prejudicii din 1988 („RSDA”) prevede că: „Statul este responsabil pentru daunele cauzate [persoanelor private] de actele, acțiunile sau inacțiunile [diviziunilor] și de funcționarii [în exercitarea] a sarcinilor administrative.” art. 2 din SRSA prevede că: „Statul este responsabil pentru daune cauzate [people private] de [diviziunile] de ... ancheta, acuzarea, instanța ... pentru o ilicititate: detenție ...; 2. inculpare ...; 3. sentință ...; 4. ... tratament medical forțat ...; 5. ... impunerea sancțiunilor administrative ...; 6. aplicarea unei sentințe impuse în depășirea perioadei stabilite ...“ Compensarea acordată în temeiul Legii cuprinde toate prejudicii materiale și morale care sunt rezultatul direct și proxim al actului ilegal de omisiune (art. 4). Persoana agravată trebuie să depună o „acțiune ... împotriva organismelor ... ale căror ordine, acțiuni sau omissioni ilegale au cauzat daunele presupuse” (art. 7). Compensarea pentru daune, cauzată de cazuri încadrate în temeiul articolelor 1 și 2 din Act, nu poate fi solicitată decât în temeiul Actului și nu în temeiul normelor generale ale tortului (art. 8 § 1). Practicea instanțelor bulgare în aplicarea actului a fost foarte restrictivă. În special, instanțele au hotărât că răspunderea pentru daune care rezultă din cazurile din domeniul de aplicare al articolului 1 din Act trebuie examinată numai în temeiul actului și nu în conformitate cu normele generale ale tortului (реение nr. 55 от 14.III.1994 δ. δо În mod asemănător, răspunderea anchetei și urmărirea penală pot apărea numai pentru cazurile enumerate în mod exhaustiv în conformitate cu art. 2, punctele 1 și 2 din lege și nu în conformitate cu normele generale ale tortului (реение nr. 1370 от 16.XII.1992 δ. δо δр.д. nr. 1181/92 δ., IV δ.о. și δδлкувателно реьение nr. 3 от 22.04.2005 ↔о т. δр. д. Nr. 3/2004., вателно δ esakinan nu au fost identificate cazurile raportate ale cererilor de daune de succes care rezultă din acțiunile de către anchetă sau acuzații care intră în afara listei de la art. 2 din lege, cum ar fi pentru durata procedurii. În argumentele lor adresate Curții, cele de-a doua și de-a treia reclamante au citat jurisprudența instanțelor interne, ale căror exemplare nu au fost furnizate. În special, ei au susținut că instanțele interne au stat anterior că acțiunile anchetei, acuzațiile și instanțele în legătură cu anchetarea infracțiunilor nu intră în conformitate cu art. 1 din legea, deoarece acestea nu constituie activități „administrative” (nr. 615 от 10.VII.2001 δо δр.nr. 1814/2000 δ. și реение nr. 183 от 05.IV.2001 În plus, ei au făcut referire la practica predominantă a instanțelor interne în care art. 2 din SRDA înscrie în mod exhaustiv cazurile în care răspunderea poate apărea pentru una dintre autoritățile menționate anterior (ретиение nr. 165 от 11.II.1998 δ. δо δр. д. nr. 707/1996 δ. și реение nr. 157 от 08.III.2001 Reclamanții au menționat, de asemenea, concluziile instanțelor interne că răspunderea în temeiul articolului 2 din lege nu poate apărea decât pentru acțiunile ilegale, dar nu pentru inacțiunile ilegale ale anchetei, acuzațiile și instanțelor (nr. 183 от 05.IV.2001 δо Legea privind obligațiile și contractele prevede la art. 45 că o persoană care a suferit daune poate solicita remediere prin a aduce o acțiune civilă împotriva persoanei care, prin vina sa, au provocat daune. În conformitate cu art. 110, cererea de daune este extinsă cu expirarea unei perioade de prescripție de cinci ani. Primul reclamant s-a plâns, în baza articolelor 3, 6 și 13 din Convenție, că durata procedurii penale împotriva acestuia a fost excesivă și că nu are un remediu eficace pentru a-i accelera și pentru a-și prezenta cazul în fața unei instanțe. 1 la Convenția și articolele 3, 6 și 13 din Convenție, că automobilul lor a fost confiscat ilegal și încurcat, că s-a ținut ca dovada pentru durata procedurii penale împotriva primului solicitant, că au fost privați de posesia lor pe parcursul acestei perioade, și că, după ce vehiculul a fost returnat la ei, nu au putut obține o compensare adecvată pentru daunele cauzate ca urmare a menținut anterior. Ei au susținut că nu au avut la dispoziție un remediu eficace pentru plângerile lor în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și au fost de facto refuzate accesul la o instanță, deoarece (1) nu au putut contesta convulsiile și impunerea prelungită în fața unei instanțe, și (2) au lipsit de drept de acțiune pentru daune împotriva statului pentru incarcarea ilegală și interferența prelungită a dreptului lor la bucurarea pașnică a posesiunii lor. Primul reclamant s-a plâns de lungimea excesivă a procedurii penale împotriva acestuia și de lipsa unei soluții eficace referitoare la aceasta. Curtea constată că plângerile sale sunt examinate în temeiul articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție. art. 6 § 1 din Convenție prevede, după caz: „În decizia de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” art. 13 din Convenție prevede: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoanele care acționează în calitate oficială.” Guvernul a susținut că primul reclamant nu a scăpat de căile de recurs interne disponibile, susținând că ar fi putut iniția o acțiune în temeiul SRDA (a se vedea mai sus, legislația și practicile interne relevante) și a solicitat compensații pentru toate prejudiciile materiale și morale care au fost rezultatul direct și proxim al presupusei încălcări. Guvernul a făcut obiectul practicii persistente a instanțelor interne în cazuri similare, dar nu a prezentat niciun exemplu de succes al aplicării Actului de mai sus în astfel de cazuri. Primul reclamant a răspuns că Guvernul nu și-a justificat obiecția deoarece nu au demonstrat că o acțiune în temeiul SRDA este un remediu eficace și, prin urmare, că este necesar ca acesta să-l epuizeze. El a susținut că încălcările care se plângeau nu pot fi stabilite nici compensate în temeiul SRDA. Curtea constată că problema epuizării recoursurilor interne se referă la fondul plângerii primei reclamante că nu are un remediu eficace pentru durata excesivă a procedurii penale împotriva acestuia. Prin urmare, pentru a evita prejudecarea acestei chestiuni, Curtea consideră că aceste chestiuni ar trebui examinate împreună. În consecință, acesta consideră că problema epuizării recoursurilor interne ar trebui să fie adăugată în fond și rezervată pentru mai târziu. Guvernul nu a prezentat observații separate cu privire la admisibilitatea și meritul plângerilor primului solicitant, altele decât în contextul obiecției lor de neepuizare a căilor de recurs interne cu care primul reclamant nu este de acord. În răspunsul său, primul reclamant și-a reiterat plângerile și a remarcat că Procurorul din districtul Pazardzhik, în decizia sa din 27 septembrie 2004, a stabilit că nu s-au desfășurat proceduri de investigație în cursul anchetei preliminare după 8 iunie 1993, data la care a fost arestat și acuzat. Apoi, pentru următorii șase ani și jumătate nu s-a efectuat nimic, dar restricția privind mișcarea sa a fost menținută și el a rămas îngrijorat și nerăbdător cu privire la posibilul rezultat al procedurii. Hotărârea Curții privind admisibilitatea Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că plângerile susțin chestiuni serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, ale căror hotărâre necesită o examinare a fondului. Prin urmare, Curtea concluzionează că aceste plângeri nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a acestora. Reclamații de către reclamanții al doilea și al treilea cu privire la incarcarea ilegală și deplasarea prelungită a mașinii lor și lipsa unor remedii eficace referitoare la acestea Curtea observă că reclamanții al doilea și al treilea s-au plângut în temeiul mai multor dispoziții ale Convenției cu privire la incarcarea ilegală și la depunerea prelungită a mașinii lor și la lipsa unor remedii eficace referitoare la acestea. Cu toate acestea, consideră că plângerile lor sunt examinate numai în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția în ceea ce privește dreptul lor la bucurarea pașnică a posesiunii lor și art. 13 din Convenție privind presupusa lipsă de remedii eficace în legătură cu aceasta. art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” art. 13 din convenție prevede: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoanele care acționează în calitate oficială.” Guvernul a susținut că cele de-a doua și de-a treia solicitanți nu au reușit să epuizeze căile de recurs interne disponibile și au susținut că ar fi putut iniția o acțiune în temeiul SRDA (a se vedea mai sus, legislația și practicile interne relevante) și au solicitat compensații pentru toate prejudiciile materiale și morale care au fost rezultatul direct și proximat al presupuselor încălcări. Guvernul a făcut obiectul practicii persistente a instanțelor interne în cazuri similare, dar nu a prezentat niciun exemplu de succes al aplicării Actului de mai sus în astfel de cazuri. Guvernul a susținut, de asemenea, că ar fi putut iniția o acțiune de tort (a se vedea mai sus, dreptul și practicile interne relevante) și a solicitat compensații pentru daune de la persoanele responsabile pentru presupusele încălcări. S-au referit la presupunerea de vinovăție respingabilă a contestatorului în astfel de acțiuni și că reclamanții trebuie să dovedească doar dimensiunea prejudiciilor pecuniare și nepecuniare pe care le-au suferit, cum ar fi, de exemplu, pierderea valorii, pierderea veniturilor și amortizarea vehiculului. Al doilea și al treilea reclamant au răspuns că Guvernul nu și-a confirmat obiecția deoarece nu au demonstrat că remediile sugerate sunt eficiente și, prin urmare, că trebuie să le fie epuizate. Acestea au susținut că încălcările pe care le-au plâns nu au putut fi compensate în temeiul SRDA și au făcut trimitere la interpretarea restrictivă a instanțelor interne în ceea ce privește răspunderea anchetei, a urmăririi și a instanțelor (a se vedea mai sus, legislația și practicile interne relevante). În ceea ce privește afirmația guvernului că ar fi putut iniția o acțiune de tort împotriva persoanelor responsabile, al doilea și al treilea reclamant a răspuns că acest lucru nu este și un remediu eficace. În special, ei au menționat faptul că niciun protocol sau alt document nu a fost executat pentru confiscarea și depunerea vehiculului lor. Nici nu au primit răspunsuri la numeroasele plângeri pe care le-au depus-o în Biroul Procurorului. În consecință, nu ar fi putut desemna o parte contestată într-o astfel de acțiune de tortură. De asemenea, au remarcat faptul că investigatorul responsabil cu investigația preliminară a decedat în 1998 și, în plus, că ancheta și acuzația au beneficiat de imunitate din cauza urmăririi publice care rezultă din activitățile lor oficiale. Curtea constată că problema epuizării recoursurilor interne se referă la fondul plângerii celei de-a doua și a treia reclamante, care consideră că nu au recours eficace în ceea ce privește presupusa ingerință în dreptul lor la bucurarea pașnică a posesiunii lor. Prin urmare, pentru a nu se judeca aceste chestiuni, Curtea consideră că aceste chestiuni ar trebui examinate împreună. În consecință, acesta consideră că problema epuizării recoursurilor interne ar trebui să fie adăugată în fond și rezervată pentru mai târziu. Guvernul nu a prezentat observații separate cu privire la admisibilitatea și meritul acestor plângeri, altele decât în contextul opoziției lor de neepuizare a căilor de recurs interne cu care reclamanții al doilea și al treilea nu sunt de acord. În răspunsul lor, reclamanții al doilea și al treilea și-au reiterat plângerea și au observat că Guvernul nu și-a contestat afirmația că autoritățile și-au confiscat și i-au pus vehiculul în încălcarea legislației aplicabile. Prin urmare, ei au considerat că ingerința în dreptul lor la bucuria pașnică a posesiunii lor a fost ilegală și, prin urmare, în contravenție cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Hotărârea Curții privind admisibilitatea Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că plângerile susțin chestiuni serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, ale căror hotărâre necesită o examinare a fondului. Prin urmare, Curtea concluzionează că aceste plângeri nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să se alăture la fondul chestiunii de epuizare a recursurilor interne în ceea ce privește plângerile respective ale reclamanților; declarațiile admisibile, fără a se judeca în fond: reclamațiile primei solicitanți de faptul că durata procedurii penale împotriva acestuia a fost excesivă (art. 6 § 1) și de faptul că nu are o soluție eficace legată de aceasta (art. 13); reclamațiile celei de-a doua și de-a treia solicitanți referitoare la ingerința în dreptul lor la bucurarea pașnică a deținerii lor (art. 1 din Protocolul nr. 1) și lipsește de remedii eficace (art. 13) Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului
Application no. 53321/99
by Victor Petrakiev, Evgenia Radionova and
Petraki Iordanov KARAMITROVI
against Bulgaria
The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 9
February 2006 as a Chamber composed of:
Mr
C.L.
Rozakis
,
President
,
Mr
L.
Loucaides
,
Mrs
F.
Tulkens
,
Mr
P.
Lorenzen
,
Mrs
N.
Vajić
,
Mrs
S.
Botoucharova
,
Mr
A.
Kovler,
judges
,
and Mr
S.
Nielsen
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 7 September 1999,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,
Having deliberated, decides as follows:
Two of the applicants, Mr Victor Petrakiev Karamitrov (the “first applicant”) and Mrs Evgenia Radionova Karamitrova (the “second applicant”), are Bulgarian nationals who were born in 1965 and 1938, respectively, and live in Pazardzhik. They are represented before the Court by Mr V. Stoyanov, a lawyer practising in Pazardzhik.
The remaining applicant, Mr Petraki Iordanov Karamitrov (the “third applicant”), was a Bulgarian national who was born in 1928, lived in Pazardzhik and passed away in 2000. He was represented before the Court by Mr V. Stoyanov, a lawyer practising in Pazardzhik. By letter of 2 June 2004 the first applicant informed the Court that he wished to continue the application in respect of his father’s complaints.
The respondent Government are represented by their agent, Ms
M.
Kotzeva, of the Ministry of Justice.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
1.
The criminal proceedings
On the night of 14 October 1991 a car was stolen from an unsecured parking lot. Sometime at the beginning of 1992 a preliminary investigation in respect of the theft was opened against an unknown perpetrator.
On 28 May 1992 the first applicant was stopped by the police while driving the car of his parents – the second and third applicants. The police established a discrepancy between the numbers on the chassis of the vehicle and those in the registration documents of the vehicle. They seized and impounded the car in order to check its registration documents and ownership. The first applicant was questioned regarding the discrepancy in the car’s registration documents both on the above date and on 4 June 1992.
The investigating authorities commissioned a technical expertise to be performed on the seized vehicle. By report of 14 April 1993 the technical expert concluded that the registration plate on the chassis of the car was not the original, but had been changed.
On 8 June 1993 the first applicant was charged as an accomplice to the theft of the car on 14 October 1991. He was questioned on the same day and then released. A restriction was imposed on the first applicant not to leave his place of residence without the consent of the Prosecutor’s Office.
No further investigative procedures were conducted in the course of the preliminary investigation.
On 3 April 1995 the first applicant complained to the Pazardzhik District Prosecutor’s Office regarding the protraction of the criminal proceedings. He did not receive a response.
Subsequently, the first applicant filed similar complaints with the Pazardzhik District Prosecutor’s Office, the Pazardzhik Regional Prosecutor’s Office, the Plovdiv Appellate Prosecutor’s Office and the Chief Public Prosecutor’s Office regarding the protraction of the criminal proceedings. He did not receive a response to any of them.
Sometime in 1998 the investigator in charge of the preliminary investigation passed away, while the assistant investigator retired. The first applicant’s case was never reassigned to another investigator.
Sometime in September 1999 the first applicant filed another complaint regarding the protraction of the criminal proceedings with the Supreme Cassation Prosecutor’s Office. In response, the Plovdiv Appellate Prosecutor’s Office was instructed to verify the first applicant’s complaint.
By decision of 20 October 1999 of the Pazardzhik District Prosecutor’s Office the preliminary investigation was discontinued in respect of the first applicant as unproven. The restriction on the first applicant not to leave his place of residence without the consent of the Prosecutor’s Office was removed.
The criminal proceedings continued, against an unknown perpetrator, until 27 September 2004 when the Pazardzhik District Prosecutor’s Office terminated them due to expiration of the statute of limitations for the offence. In its decision, the Prosecutor’s Office expressly noted that no investigative procedures had been conducted in the proceedings after 8 June 1993, the date on which the first applicant was arrested and charged.
2.
The seizing, impounding and returning of the car
The car of the second and third applicants was seized and impounded by the police on 28 May 1992 in order to check its registration documents and ownership. No protocol of seizure was prepared and the second and third applicants were not given a receipt or any other document evidencing the impounding of the car.
The car remained impounded with the police for the duration of the preliminary investigation against the first applicant as physical evidence of the offence.
On 9 November 1994 the person from whom the car was allegedly stolen on 14
October 1991 requested to be given custody of the vehicle.
The question of returning the vehicle to the second and third applicants was raised by the first applicant in his complaints regarding the protraction of the criminal proceedings filed with the Pazardzhik District Prosecutor’s Office on 3 April 1995, the Supreme Cassation Prosecutor’s Office on 19
October 1999 and the Chief Public Prosecutor’s Office in September 1999. No action was taken in response to any of them.
In its decision of 20 October 1999 to terminate the criminal proceedings against the first applicant the Pazardzhik District Prosecutor’s Office noted that no protocol or other document existed to show “who, when, why and how” the car of the second and third applicants had been seized and impounded. However, by said decision the Prosecutor’s Office ordered that the vehicle be delivered to the person from whom it had allegedly been stolen on 14
October 1991. It reasoned,
inter alia
, that on the basis of the investigative procedures performed during the preliminary investigation she was the owner of the vehicle. The applicants appealed against the decision but only in respect of the order to deliver the car to another person.
On an unspecified date the police delivered the car of the second and third applicants to the person from whom it had allegedly been stolen.
By decision of 10 November 1999 the Pazardzhik Regional Prosecutor’s Office upheld the decision of the Pazardzhik District Prosecutor’s Office on grounds similar to those contained in the latter’s decision. The applicants appealed further.
On 18 November 1999 the Plovdiv Appellate Prosecutor’s Office quashed the above decisions of the lower-standing Prosecutors’ Offices. It found,
inter alia
, that it was not within their competencies to determine the ownership of the vehicle and, in view of the termination of the preliminary investigation against the first applicant, the car was to be returned to the persons from whom it had been seized. It further found that the seizure of the vehicle and its impounding had been unlawful at the time it was made, because no protocol to that effect had been executed. The person to whom the car had been delivered appealed against the decision.
By decision of 10 March 2000 the Supreme Cassation Prosecutor’s Office upheld the decision of the Plovdiv Appellate Prosecutor’s Office on grounds similar to those contained in the latter’s decision.
The car was returned to the second and third applicants on 19 May 2000. As a result of the period of impounding it had been damaged – its coat of paint had deteriorated and the radiator was cracked. Parts of the car were also missing, such as two spark plugs and cables, the left headlight, the spare tire, the turning signals, the cover of the right back stop signal lamp, the door handles, etc. The damage caused was estimated at 100 Bulgarian Levs (approximately 51
Euros). The first applicant, who signed the protocol of transfer, made a reservation that he would make a further assessment of the damages caused to the vehicle and that a subsequent claim may be filed against the District Prosecutor’s Office in that respect.
Thereafter, the second and third applicants did not initiate any type of action to seek compensation for the alleged damages caused to the vehicle.
B.
Relevant domestic law and practice
1.
Code of Criminal Procedure
Paragraphs 1, 2 and 4 of section 107 of the Code of Criminal Procedure, as in force at the relevant time and until 1 January 2000, provided as follows:
“(1)
The physical evidence must be carefully examined, described in detail in the respective record, and photographed, if possible.
(2)
The physical evidence shall be attached to the case file while at the same time measures shall be taken not to spoil or change the evidence.
...
(4)
Physical evidence which, because of its size or other reasons, cannot be attached to the case file, must be sealed, if possible, and left for safekeeping at the places indicated by the respective authority.”
Paragraphs 1 and 2 of section 108 of the Code of Criminal Procedure, provided at the relevant time as follows:
“(1)
Physical evidence shall be held till the termination of criminal proceedings.
(2)
Objects, which have been collected as physical evidence, can be returned to their owners before the termination of criminal proceedings only as long as this will not hinder the establishment of the facts in the case.”
2.
The State Responsibility for Damage Act
Article 1 § 1 of the State Responsibility for Damage Act of 1988 (the “SRDA”) provides that:
“The State shall be liable for damage caused to [private persons] from unlawful acts, actions or inactions of its [divisions] and officials [in exercise] of administrative duties.”
Article 2 of the SRDA provides that:
“The State shall be liable for damage caused to [private persons] by [divisions] of ... the investigation, the prosecution, the court ... for an unlawful:
1.
detention ... ;
4.... forced medical treatment ... ;
5.... imposition of administrative sanctions ... ;
6.enforcement of an imposed sentence in excess of the determined period ... ”
Compensation awarded under the Act comprises all pecuniary and non
‑
pecuniary damages which are the direct and proximate result of the illegal act of omission (Article 4). The person aggrieved has to file an “action ... against the bodies ... whose illegal orders, actions, or omissions have caused the alleged damage” (Article 7). Compensation for damages, caused from instances falling under Articles 1 and 2 of the Act can only be sought under the Act and not under the general rules of tort (Article 8 § 1).
The practice of the Bulgarian courts in the application of the Act has been very restrictive. In particular, the courts have ruled that liability for damages stemming from instances within the scope of Article 1 of the Act are to be examined only under the Act and not under the general rules of tort (решение № 55 от 14.III.1994 г. по гр.д. № 599/93 г., ВС, IV г.о.). Similarly, liability of the investigation and the prosecution may arise only for the exhaustively listed instances under Article 2, items 1 and 2 of the Act and not under the general rules of tort (решение №
1370 от 16.XII.1992 г. по гр.д. № 1181/92 г., IV г.о. and Тълкувателно решение № 3 от 22.04.2005 г. по т. гр. д. № 3/2004 г., ОСГК на ВКС). No reported cases have been identified of successful claims for damages stemming from actions by the investigation or prosecution which fall outside the list in Article 2 of the Act, such as for length of proceedings.
In their submissions to the Court, the second and third applicants cited case-law by the domestic courts, copies of which they failed to provide. In particular, they claimed that the domestic courts have previously ruled that the actions of the investigation, the prosecution and the courts in connection with the investigating of offences do not fall under Article 1 of the Act because they do not constitute “administrative” activities (решение № 615 от 10.VII.2001 г. по гр. д. № 1814/2000 г. and решение № 183 от 05.IV.2001 г. по гр. д. № 1362/2000
г.). In addition, they referred to the prevailing practice of the domestic courts that Article 2 of the SRDA exhaustively lists the instances when liability may arise for one of the aforesaid authorities (решение № 165 от 11.II.1998 г. по гр. д. №
707/1996 г. and решение № 157 от 08.III.2001 г. по гр. д. №
1277/2000 г.). The applicants also referred to the findings of the domestic courts that liability under Article 2 of the Act may arise only for unlawful actions, but not for unlawful inactions of the investigation, the prosecution and the courts (решение № 183 от 05.IV.2001
г. по гр. д. №
1362/2000 г.).
3.
The Obligations and Contracts Act
The Obligations and Contracts Act provides in Article 45 that a person who has suffered damage can seek redress by bringing a civil action against the person who has, through his fault, caused the damage. According to Article 110 the claim for damages is extinguished with the expiry of a five year prescription period.
1.
The first applicant complained, relying on Articles 3, 6 and 13 of the Convention, that the length of the criminal proceedings against him was excessive and that he lacked an effective remedy to speed them up and to have the case brought before a court.
2.
The second and third applicants complained, relying on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention and Articles 3, 6 and 13 of the Convention, that their car was illegally seized and impounded, that it was held as evidence for the duration of the criminal proceedings against the first applicant, that they were deprived of their possession during that period, and that after the vehicle was returned to them they could not obtain adequate compensation for the damages caused as a result of the aforesaid. They argued that they did not have at their disposal an effective remedy for their complaints under Article 1 of Protocol No. 1 and were
de facto
denied access to a court, because (1) they could not challenge the seizure and prolonged impounding before a court, and (2)
they lacked a right of action for damages against the State for the unlawful seizure and prolonged interference with their right to peaceful enjoyment of their possession.
A.
Complaints by the first applicant concerning the excessive length of the criminal proceedings and the lack of an effective remedy relating thereto
The first applicant complained of the excessive length of the criminal proceedings against him and the lack of an effective remedy relating thereto. The Court finds that his complaints fall to be examined under Articles 6 § 1 and 13 of the Convention.
Article 6 § 1 of the Convention provides, as relevant:
“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
Article 13 of the Convention provides:
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
1.
The Government’s objection of non-exhaustion of domestic remedies
The Government submitted that the first applicant had failed to exhaust the available domestic remedies. They claimed that he could have initiated an action under the SRDA (see, above, Relevant domestic law and practice) and sought compensation for all pecuniary and non-pecuniary damages which were the direct and proximate result of the alleged violation. The Government averred to the persistent practice of the domestic courts in similar cases, but did not put forward any successful examples of the application of the above Act in such cases.
The first applicant replied that the Government had failed to substantiate their objection because they had failed to show that an action under the SRDA was an effective remedy and, therefore, that it was required of him to have exhausted it. He submitted that the violations complained of could neither be established nor compensated under the SRDA.
The Court finds that the question of exhaustion of domestic remedies relates to the merits of the first applicant’s complaint that he lacked an effective remedy for the excessive length of the criminal proceedings against him. Hence, to avoid prejudging this issue, the Court considers that these questions should be examined together. Accordingly, it holds that the question of exhaustion of domestic remedies should be joined to the merits and reserved for later consideration.
2.
The parties’ arguments
The Government did not submit separate observations on the admissibility and merits of the first applicant’s complaints other than in the context of their objection of non-exhaustion of domestic remedies with which the first applicant disagreed.
In his reply, the first applicant reiterated his complaints and noted that the Pazardzhik District Prosecutor’s Office, in its decision of 27 September 2004, had established that that no investigative procedures had been conducted in the course of the preliminary investigation after 8 June 1993, the date on which he was arrested and charged. Subsequently, for the next six and half years nothing was performed, but the restriction on his movement was maintained and he remained concerned and anxious as to the possible outcome of the proceedings.
3.
The Court’s decision on admissibility
The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that the complaints raise serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that these complaints are not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring them inadmissible has been established.
B.
Complaints by the second and third applicants concerning the unlawful seizure and prolonged impounding of their car and the lack of effective remedies relating thereto
The Court observes that the second and third applicants complained under several provisions of the Convention regarding the unlawful seizure and prolonged impounding of their car and the lack of effective remedies relating thereto. It considers, however, that their complaints fall to be examined only under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention in respect of their right to peaceful enjoyment of their possession and Article
13 of the Convention regarding the alleged lack of effective remedies relating thereto.
Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention provides:
“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.
The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
Article 13 of the Convention provides:
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
1.
The Government’s objection of non-exhaustion of domestic remedies
The Government submitted that the second and third applicants had failed to exhaust the available domestic remedies. They claimed that they could have initiated an action under the SRDA (see, above, Relevant domestic law and practice) and sought compensation for all pecuniary and non-pecuniary damages which were the direct and proximate result of the alleged violations. The Government averred to the persistent practice of the domestic courts in similar cases, but did not put forward any successful examples of the application of the above Act in such cases.
The Government also argued that they could have initiated a tort action (see, above, Relevant domestic law and practice) and sought compensation for damages from the persons responsible for the alleged violations. They referred to the rebuttable presumption of guilt of the respondent in such actions and that claimants need only prove the size of the pecuniary and non-pecuniary damages they suffered, such as, for example, for loss of value, loss of income and amortisation of the vehicle.
The second and third applicants replied that the Government had failed to substantiate their objection because they had failed to show that the suggested remedies were effective and, therefore, that it was required of them to have exhausted them.
They submitted that the violations they complained of could not be compensated under the SRDA and referred to the restrictive interpretation of the domestic courts in respect of the liability of the investigation, the prosecution and the courts (see, above, Relevant domestic law and practice).
In respect of the Government’s assertion that they could have initiated a tort action against the persons responsible, the second and third applicants responded that that too was not an effective remedy. In particular, they referred to the fact that no protocol or other document had been executed for the seizure and impounding of their vehicle. Neither had they received any responses to the numerous complaints they had filed with the Prosecutor’s Office. Accordingly, they could never have designated a respondent party in such a tort action. They also noted that the investigator in charge of the preliminary investigation had passed away in 1998 and, in addition, that the investigation and the prosecution enjoyed immunity from civil prosecution stemming from their official activities.
The Court finds that the question of exhaustion of domestic remedies relates to the merits of the second and third applicants’ complaint that they lacked effective remedies in respect of the alleged interference with their right to peaceful enjoyment of their possession. Hence, to avoid prejudging these issues, the Court considers that these questions should be examined together. Accordingly, it holds that the question of exhaustion of domestic remedies should be joined to the merits and reserved for later consideration.
2.
The parties’ arguments
The Government did not submit separate observations on the admissibility and merits of these complaints other than in the context of their objection of non-exhaustion of domestic remedies with which the second and third applicants disagreed.
In their reply, the second and third applicants reiterated their complaint and observed that the Government had not challenged their assertion that the authorities had seized and impounded their vehicle in violation of the applicable legislation. Thus, they considered that the interference with their right to peaceful enjoyment of their possession had been unlawful and, therefore, in contravention with Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
3.
The Court’s decision on admissibility
The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that the complaints raise serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that these complaints are not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring them inadmissible has been established.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to join to the merits the question of exhaustion of domestic remedies in respect of the applicants’ respective complaints;
Declares
admissible, without prejudging the merits:
-
the first applicant’s complaints that the length of the criminal proceedings against him was excessive (Article 6 § 1) and that he lacked an effective remedy relating thereto (Article 13);
-
the second and third applicants’ complaints concerning the interference with their right to peaceful enjoyment of their possession (Article 1 of Protocol No.
1) and that they lacked effective remedies relating thereto (Article 13).
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Registrar
President