ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2978/2010

Deliberând asupra recursului comercial de față, reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 1336 din 12 octombrie 2007, pronunțată în dosarul nr. 5511/30/2006, judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiune formulată de reclamanta SC G.C. SRL în contradictoriu cu pârâtele S.N.R. SA – D.R. TIMIȘOARA ȘI S.N.R. SA și a obligat pârâtele să vândă reclamantei imobilul situat în Timișoara, str. Demetriade, aflat în incinta Bazei Sportive V., constând spațiu bufet 47,90 m.p. și terasă betonată de 86 m.p., la un preț ce se va stabili de părți, pornind de la prețul din expertiza judiciară efectuată în cauză, respingând celelalte pretenții ale reclamantei.

În considerentele sentinței, judecătorul fondului a reținut că între părți s-au desfășurat relații contractuale începând cu anul 1994, fiind apreciată ca nerelevantă împrejurarea că perioada vizată în contracte era doar cea estivală, probele demonstrând că în perioada iernii, spațiul era ocupat de bunurile reclamantei. Judecătorul a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 346/2004, pârâta nedovedit că a deținut spațiile în cauză; s-a apreciat că pârâtele își invocă propria culpă atunci când invocă faptul că spațiul nu putea fi trecut în lista activelor disponibile, câtă vreme probele administrate dovedesc că acesta are caracterul unui activ disponibil. În consecință, judecătorul a apreciat temeinicia cererii reclamantei vizând obligarea pârâtelor la încheierea contractului de vânzare cumpărare.

S-a apreciat, ca neîntemeiată, solicitarea reclamantei de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru spațiul în litigiu, fiind reținută neîndeplinirea prevederilor art. 12 lit. c) din Legea nr. 346/2004. S-a precizat că raportul de expertiză efectuat în cauză va servi drept bază de pornire în ceea ce privește prețul la care urmează a fi vândut spațiul, judecătorul constatând că nu poate suplini consimțământul pârâtelor cu privire la prețul de vânzare. Sentința de fond a fost apelată de S.N.R. SA, prin S.N.R. SA, sucursala TIMIȘOARA, criticile sale vizând greșita interpretare a prevederilor legale în raport cu situația de fapt, în condițiile în care reclamanta a solicitat schimbarea contractului de închiriere cu unul de leasing pentru spațiul în litigiu; a mai susținut că judecătorul nu putea suplini consimțământul său, nu doar în ceea ce privește prețul vânzării, ci și în privința obligației de vânzare, propriu-zisă.

Prin decizia civilă nr. 62 din 1 aprilie 2008, completul de judecată din cadrul Curții de Apel Timișoara, secția comercială, în majoritate, a respins, ca nefondat, apelul declarat în cauză de pârâta S.N.R. SA, prin S.N.R. SA, sucursala TIMIȘOARA, reținând următoarele: pentru combaterea criticilor pârâtei, judecătorii apelului au făcut referire la Decizia nr. 864/2006 prin care Curtea Constituțională, respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (1) lit. b) și art. 13 din Legea nr. 346/2004, a statuat că măsurile pe care textele legale criticate le dispun privesc proprietatea statului în calitatea sa de acționar majoritar la diverse regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale, iar transferul dreptului de proprietate asupra activelor are loc ca urmare a perfectării contractului de vânzare cumpărare, iar nu ca efect al exproprierii.

Celelalte critici ale pârâtei au fost respinse, judecătorii apelului reținând corecta apreciere a situației de fapt, în ce privește ocuparea spațiului de către reclamantă și în perioada pentru care nu avea contract, precum și în ce privește nepredarea spațiului către pârâtă la expirarea contractului de închiriere. Opinia separată a vizat admiterea apelului și schimbarea sentinței de fond în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 12 și 13 din Legea nr. 346/2004, singurele abilitate să procedeze la stabilirea condițiilor de vânzare a unui activ sunt adunările generale sau consiliile de administrație ale regiilor autonome, societăților ori companiilor naționale, sau a societăților comercială cu capital majoritar de stat.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta S.N.R. SA, prin S.N.R. SA, sucursala TIMIȘOARA, criticile sale, subsumate prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând greșita aplicare a legii. Prin decizia nr. 711 din 4 martie 2009, completul de judecată din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtă, a casat decizia de apel și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, fiind reținute următoarele considerente: s-a reținut că instanțele inferioare au făcut doar aprecierea că spațiul în litigiu se încadrează în categoria activelor disponibile, fără a prezenta și argumentele care au condus la această concluzie, nu a fost motivată înlăturarea criticilor pârâtei referitoare la imposibilitatea includerii spațiului în categoria activelor disponibile, și tot nemotivată apare concluzia potrivit căreia pârâta își invocă propria culpă, nefiind argumentată prin probe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția comercială, sub nr. 5511.1/30/2006. Prin decizia civilă nr. 39/ A din 22 februarie 2010, completul de judecată a admis apelul declarat de pârâta S.N.R. SA, prin S.N.R. SA, sucursala TIMIȘOARA împotriva sentinței civile nr. 1336 din 12 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș și a schimbat sentința apelată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În considerentele deciziei, completul de judecată, pornind de la interpretarea prevederilor art. 12 alin. (1) și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 în sensul că prin activ disponibil se înțeleg acele spații ce pot fi desprinse din patrimoniul companiei naționale ori regiei autonome și care, astfel desprinse, pot funcționa autonom, independent, a constatat că spațiul în litigiu nu se încadrează în categoria activelor disponibile, fiind situat în baza sportivă V., cu destinația de bufet, baza conținând bazine de înot, teren de tenis (patinoar), popicărie, grupuri sanitare, vestiare. S-a reținut că spațiul în litigiu a avut permanent destinația de deservire a bazei sportive, fiind, la fel ca grupurile sanitare ori vestiarele, o componentă auxiliară a bazei.

S-a mai reținut caracterul sezonier al utilizării spațiului în litigiu, astfel că nu poate fi luată în considerare neutilizarea sa în afara sezonului. S-a mai reținut că pârâta, având nevoie de spațiu pentru depozitare, a notificat reclamanta în vederea predării spațiului ocupat imediat după expirarea termenului de închiriere. S-a apreciat, totodată, și faptul că pârâta a respectat prevederile art. 13 alin. (4) și (5) din Legea nr. 346/2004, în sensul publicări listei activelor disponibile, spațiul comercial în cauză nefiind inclus în această listă. În consecință, s-a constatat că nu se poate aprecia caracterul de activ disponibil al spațiului. Decizia de apel a fost recurată de reclamanta SC G.C.

SRL TIMIȘOARA, aceasta solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă. Criticile reclamantei, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., au vivat următoarele: - greșita calificare a spațiului ca activ în înțelesul prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, apreciind că judecătorii apelului au adăugat o nouă condiție, neprevăzută de textul legal, respectiv cea de funcționare independentă; a arătat că după achiziționarea spațiului, putea realiza modificările ce se impuneau pentru ca activul să funcționeze independent, cu atât mai mult cu cât expertiza efectuată în cauză a evidențiat că acest lucru este realizabil; aceeași susținere a fost formulată și în ce privește utilitățile, spațiul putând fi racordat ulterior încheierii contractului; reclamanta a mai susținut că judecătorii apelului au reținut greșit și faptul că spațiul are un caracter accesoriu al bazei sportive, nefiind edificator faptul că se găsește în interiorul bazei, fiind serviți și clienții acesteia; - greșita interpretare a noțiunii de activ disponibil, prin raportare la prevederile legale, art. 13 alin. (2) din Legea nr. 346/2004 permițând încadrarea în această categorie chiar și în cazul îndeplinirii unei singure condiții din cele stabilite de textul legal; în acest context, reclamanta a arătat că spațiul nu mai este utilizat de pârâtă de peste 3 luni, acesta fiind una din condițiile legale pentru declararea lui ca activ disponibil;

a criticat și considerentul reținut dă completul de apel referitor la caracterul sezonier al utilizării spațiului, în condițiile în care de la sfârșitul anului 2005 pârâta nu a mai utilizat baza sportivă. Prin concluziile scrise depuse la dosar, pârâta S.N.R. SA, prin S.N.R. SA, sucursala TIMIȘOARA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind corecta aplicare a prevederilor legale incidente în speță, față de situația de fapt concretă. Nu au fost administrate probe noi în această fază procesuală. Analizându-se acrele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și de apărările invocate, se apreciază că recursul nu este fondat. Nu poate fi reținută critica reclamatei cu privire la greșita aplicare a prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 346/2004.

Completul de apel nu a adăugat la lege, nu a inclus o nouă condiție în calificarea noțiunii de activ, ci doar a efectuat o analiză gramaticală și logică a textului legal. Astfel textul legal nu consacră posibilitatea organizării funcționării independente a spațiului în viitor, după încheierea contractului de vânzare cumpărare. Din modul de redactare al textului legal se concluzionează că intenția legiuitorului a fost aceea ca posibilitatea funcționării independente să existe la data încadrării spațiului în categoria activelor. Din această perspectivă nu au relevanță susținerile reclamantei vizând posibilitatea efectuării unei căi de acces și a racordării la utilități ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare, câtă vreme acestea nu existau la momentul solicitării încheierii contractului de vânzare cumpărare pentru a se putea încadra spațiul în categoria activelor.

De asemenea, se reține corecta apreciere a judecătorilor apelului cu privire la caracterul accesoriu al spațiului în litigiu, ca auxiliar al bazei sportive. Definitoriu pentru stabilirea accesorialității este faptul că însuși contractul de care se prevalează reclamanta vizează ca perioadă de închiriere este limitată la perioada estivală, baza sportivă fiind utilizată doar în această perioadă, neavând spații de recreare acoperite (ce ar determina o utilizare a bazei și în perioada de iarnă). Or, în măsura în care pentru spațiul închiriat reclamanta a datorat chirie doar pentru lunile de sezon estival, nu poate fi negat caracterul de accesorialitate al spațiului, circumscris perioadei în care chiar baza sportivă își desfășura activitatea.

Tot din același considerent se apreciază că în mod legal a statuat completul de apel că nu are relevanță perioada ce excede celei stabilită contractual, doar perioada în care spațiul a fost utilizat conform contractului dând dreptul reclamantei să solicite încheierea contractului de vânzare cumpărare, în temeiul Legii nr. 346/2004. Nu poate fi reținută greșita aplicare a legii nici în ce privește condițiile prevăzute de actul normativ cu privire la încadrarea în categoria activelor disponibile. Se ține sub acest aspect faptul că doar persoana juridică însăși, regia autonomă, societatea/regia națională ori societatea comercială cu capital majoritar de stat, este cea care are posibilitatea de a încadra sau nu un spațiu în categoria activelor disponibile, concluzie ce se desprinde din prevederea art. 13 alin. (4), potrivit cărora doar acestea sunt obligate să stabilească și să întocmească liste cuprinzând activele disponibile.

În consecință, includerea sau nu a unui spațiu în categoria activelor disponibile reprezintă atributul exclusiv al acelor entități arătate de textul de lege, ca manifestare a dreptului de dispoziție, dezmembrământ al dreptului de proprietate. Așa cum au reținut și judecătorii apelului, pârâta și-a îndeplinit obligația legală publicând și actualizând lunar lista activelor disponibile, în această listă neregăsindu-se spațiul în litigiu. În condițiile în care pârâta, în calitate de proprietar nu a apreciat caracterul de activ disponibil al spațiului, iar reclamanta nu a dovedit că spațiul nu ar fi fost inclus pe această listă în mod abuziv, judecătorii nu pot ignora manifestarea de voință a proprietarului, pentru că s-ar încălca în mod nejustificat dreptul său de proprietate.

De asemenea, se reține că nu poate fi aplicată prevederea art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 346/2004 prin raportare la faptul că în prezent baza sportivă nu mai este utilizabilă, conform destinației. Se reține că simpla neutilizare la momentul actual a bazei sportive nu determină o calificare a spațiului ca fiind activ disponibil. Oricând proprietarul, în funcție de disponibilul bănesc poate relua activitatea specifică bazei sportive. Însă, folosirea acesteia ca spațiu de depozitare nu are semnificația neutilizării, în sensul stabilit de prevederea legală menționată. Textul legal are semnificația lăsării în nefolosire, cu orice titlu a spațiului, pentru a determina aplicarea legii. În speță, spațiul continuă a fi folosit de pârâtă, care și-a manifestat, de altfel, voința utilizării sale în continuare, prin notificarea adresată reclamantei în sensul că nu dorește continuarea relației comerciale cu reclamanta după expirarea termenului contractual.

Pentru considerentele reținute, și constatându-se că decizia de apel este legală, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă SC G.C. SRL TIMIȘOARA împotriva deciziei nr. 39/ A din 22 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2010.